Victor Ivanovici

 

 

(România-Grecia)

 

 

RD : – Victor Ivanovici, numele Dumneavoastră este legat de culturile și literaturile fundamentale care ne-au creat ca entități lingvistice în lanțul vorbit sau scris, prin entitate lingvistică înțelegându-se aici și un sunet, pe lângă un cuvânt, o sintagmă.

 

«Scriitorii fac literatura națională, iar traducătorii fac literatura universală” – a afirmat scriitorul portughez José Saramago.  Ce opaci și limitați am fi astăzi fără traducători. Câți autori minunați nu ar mai fi reușit să dărâme zidurile și barierele limbilor. Meseria de traducător este creațivă, frumoasă și nobilă. Numărul 14 din Levure littéraire este dedicat traducătorilor și artei de a traduce și de a interpreta lumea. Pentru cititorii noștri care nu vă cunosc încă, vă rugăm sa ne spuneți care ar fi evenimentul esențial din  parcursul Dumneavoastra de scriitor-traducător.

 

 

VI : – Deși cred cu tărie că traducătorul este făcut, iar nu născut (și voi arăta mai încolo dece), totuși evenimentul, nu esențial sau determinant, dar care m-a predispus în această direcție trebuie să fi fost contextul în care m-am „trezit” pe lume pe lume. Prin naștere aparțin melting pot-ului dunărean, balcano-central european. De când mă știu, în casă se vorbeau două limbi: româna – cu tata – și greaca – cu mama . Ba chiar trei, căci exista și o doică nemțoaică, Margareta, pe care am iubit-o foarte mult și pe care, toată copilăria mea, o pomeneam, pe grecește, în rugăciunea către Panagitsa: „Măicuța Domnuui”.

La un moment dat, când aveam vreo zece ani, cu noi a venit să locuiască și bunica, rămasă văduvă, care era monolingvă: vorbea doar greaca, mai precis dialectul din insula ei natala, Cefalonia, un grai foarte italianizat, fapt de care mi-am dat seama mai târziu când, începând să învăț italiana, am constatat că posedam un repertoriu destul de bogat de cuvinte și expresii, pe care eu le crezusem grecești, și care proveneau de la nonna.

Părinții mei erau bilingvi și ei, mama în română și greacă, tata în română și germană: mama lui fusese o Volksdeutsche din Bucovina. Dar mie nemțește nu mi-a vorbit, căci în epoca respectivă era destul de periculos – înțelegeți de ce – să faci uz de limba respectivă în public.

Și limbile dobândite erau la ele acasă în familia noastră. Tata, absolvent de liceu clasic și jurist pasionat de Dreptul Roman, era un bun latinist, iar mama trăise în tinerețe în Rusia și Franța. O auzeam destul de des sporovăind pe franțuzește cu prietenele ei, din cuconetul tulcean, care trecuseră pe la „măicuțe”, la colegiul Notre Dame din Galați.

Așadar pendularea între limbi, adică traducerea à la monsieur Jourdain, era la noi (ca în destule familiii de clasă mijlocie, de prin părțile noastre) o practică zilnică, se confunda cu conversația cotidiană. Tulcea mea natală era, pe la începutul anilor 50, un orașel de nici 10 mii de locuitori, dar unde auzeai, ieșind în stradă, cel puțin cinci limbi: româna, greaca, rusa lipovenească, bulgara, turco-tătara și chiar italiana (în împrejurimile Tulcei existau colonii agricole italienești, iar vecinul nostru, de pildă, care locuia două-trei case mai jos, pe aceeași stradă, se chema domnul Becherutti). Ei bine, am fost învățat de mic ca, măcar vecinilor și cunoscuților, să le dau binețe pe limba lor, iar ei să-mi răspundă pe limba mea.

 

RD : – Ce este mai și mai important pentru Victor Ivanovici : să fie scriitor « à son temps libre » sau traducător de scriitori ?

 

VI : – Nu sunt de acord cu disjuncția, căci nu despart cele două activități (dacă sunt două). Așa încât mă consider scriitor à plein temps. E drept că de „a doua instanță”, căci și critica și traducerea vin după (cronologic vorbind) creația primară (ficțiunea), dar nu sunt nici ele – nu pot fi – lipsite de creativitate. Le lipsește, în schimb, precocitatea. Ambele sunt arte ale maturității, ale experienței. Un Rimbaud sau un Mozart al traducerii (sau al criticii) nu poate fi imaginat.

 

RD : – Teoretic, traducătorul transpune un text dintr-o limbă sursă (limba de origine) într-o limbă țintă (limba în care se traduce). Știm că, după autor și editor, traducătorul are și el un rol vital în evoluția internațională a unei cărți. Cei trei trebuie să hrănească și să crească opera. Cum ați trăit Dumneavoastră de-a lungul carierei literare, relația autor-traducător-editor ?

 

VI : – Traducătorul nu este situat „după” ci între, în chip de verigă intermediară într-un lanț al comunicării/difuziunii care, la un capăt, cuprinde tripleta autor/editor1/cititor1, iar la celălalt, binomul editor2/cititor. Față de aceasta din urmă formație, aș zice chiar că traducătorul se plasează în poziția de autor2. Relația cu editorii, mai bună sau mai rea, e aceeași pe care o întâmpină și autorul (inițial). Cea cu autorii nu poate fi decât una de iubire, căci, eu cel puțin, nu traduc decât ceea ce îmi place. Dar și de oarecare umilitate, căci, știind că pierderile sunt inevitabile, traducătorul este, vorba regretatului Petru Creția, „o ființă resemnată”.

 

RD : – Victor, de fapt, când, cum și cu cine ați descoperit pasiunea de autor ?

 

VI : – Știu și eu ? Când? Pe semne că în adolescență, vârstă naturaliter lirică. Cum? Cred că drept urmare a plăcerii lecturii, dobânită foarte curând, chiar înainte de școală. Cu cine? Probabil cu ai mei, căci la noi în casă existau destul de multe cărți și se citea mult. Mai apoi, am avut norocul să-mi fac prieteni mai vârstnici, posesori de biblioteci bogate și bune.

 

Rd : – Cum și de ce a apărut nevoia de a traduce ?

 

VI : – Mai întâi, așa cum am arătat, fără să știu, dar prin forța lucrurilor și a mediului în care am crescut. Pe urmă, în adolescență, când poezia e, ca să zic așa, o „secreție” organică a sufletului, am început să scriu versuri. Dându-mi însă seama că cela n’était pas mon fort, am căutat să satisfac pe poetul frustrat din mine traducând poezia altora. Pe de altă parte, ca cititor, prima reacție (nu întotdeauna dusă la capăt) la un autor străin care îmi plăcea era să încerc a-l transpune pe limba mea.

 

RD : – Care sunt calitățile unui traducător, în general? Există cumva o rețetă clasică, sigură, a succesului în domeniul traducerilor ?

 

VI : – Rețete, și mai ales sigure, nu există. Dar există o premisă sine qua non. Ca în toate ocupațiile intelectuale, ea constă în răbdarea și perseverența, nu a creierului ci (asta o spun de ani de zile și studenților mei) a… fundului: să se frece de scaun, precum cavaleristul de șaua calului, până capătă bătături la buci. Nemții numesc asta Sitzfleisch.

 

RD : – Credeți că un traducător care este și scriitor poate să facă mai autentică, mai vie, traducerea ?

 

VI : – Calitatea de scriitor nu e o „valoare adăugită”: traducătorul nu este „și” un scriitor, ci este scriitor sau nu e deloc. Doar că (repet) un scriitor de a doua instanță, ceea ce nu înseamnă defel în poziție de inferioritate. O sublinia Borges în stilul său paradoxal: traducerea venind după creația primară, e chiar mai „civilizată” decât aceasta, care are ceva „stihinic”, zice-s-ar… sălbatec. Uneori, când creativitatea primară trce în prim plan, poate chiar dăuna. Krâlov și La Fontaine tălmăciți pe românește de Arghezi sunt… Arghezi, nu Krâlov, nici La Fontaine.

 

RD : – O traducere bună este capabilă  sa salveze o carte mediocră ? Ați avut vreo experiență « dans le genre » ?

 

VI : – O carte mediocră nu, cu nici un chip, pentru că, zice poporul, „din coadă de câine sită de mătase nu se face”; sau mai vulgar, dar mai expresiv, „nu poți face din rahat bici”. Poate salva însă o carte care „datează”. Ca traducător n-am avut asmenea experiențe; ca lector, da. De pildă, în literatura greacă, un autor (Doamne ferește, nu mediocru!) ca Nikos Kazantzakis a devenit – pentru mine cel puțin – de necitit. Explicația e că romancierul cretan aparținea unei generații care s-a luptat npentru impunerea limbii vernaculare (demotica) asupra idiomului oficial, „purist” (katharevousa). Fervoarea combatantă i-a făcut pe acești autori să „sară peste cal”, astfel încât „idiolectul” lor sună astăzi la fel de, dacă nu mai artificial ca acela căruia i se împotriveau. Căci limba greacă, mai ales cea urbană, a evoluat în direcția unei sinteze popular-culte, în timp ce aceia au rămas cantonați într-un fel de manierism rustic. Iată dece Zorba sau Hristos răstignit a doua oară mi-au lăsat o puternică impresie când i-am citit, mai întâi, în franțuzește, și m-au respins când, a doua oară, i-am parcurs în original.

 

RD : – O traducere este o știință artistică în sine. Ce câștigă și ce pierde un traducător la finele muncii sale ? Dar autorul ?

 

VI : – Îmi place mult, și găsesc foarte adevărată formula lui George Steiner: traducerea este „o artă exactă”. În cazul ideal, ea trebuie să ducă la „un schimb de energii fără pierdere”. Aceasta presupune, ca în contabilitate, strictă evidență a „activului” și „pasivului” pentru ca, atunci când, de voie, de nevoie, într-un context oarecare sacrifici ceva, trebuie să ai grijă ca, într-un altul, destul de apropiat, să produci un spor de expresivitate de natură să compenseze pierderea. Pentru autor, bilanțul final ar fi, în principiu, același ca pentru traducător: cu cât mai echilibrat, cu atât mai bine.

 

RD : – Victor, cum decurge o zi din viața Dumneavoastră de traducător? Cum vă mișcați pe terenul traducerii ? Ce instrumente și ce regim/comportament, ce ritm de lucru preconizați înainte de a începe munca  la o traducere ? Aveți superstiții literare ?

 

VI : – Nu deosebit de ziua oricărui scriitor. Există zile bune și rele. Cele bune sunt cele în care te trezești obsedat de munca ta in progress : cu soluții la problemele pe care nu le-ai putut rezolva ieri, cu intuiții pentru azi și mâine. Cele rele sunt zilele când mintea îți zboară aiurea, când nu te poți concentra. Indiferent de ele, trebuie perseverat, cu Sitzfkeisch, trebuie să rămâi la masa de lucru, chiar uitându-te pe pereți, până ce se produce clicul. Căci el se va produce în cele din urmă. E singara mea superstiție în materie.

 

 

 

 

RD : – Traducerea nu trebuie sa schimbe stilul unui autor. A fi un bun traducător cere talent lingvistic, timp, simț literar, fidelitate față de autor. Cum percepeți noțiunea de  « pecete a traducătorului » și cum se aplică ea la operele majore pe care le-ați tradus ?

 

VI : – Iată o întebare din cale afară de grea. Ce înseamnă „fidelitate” (față de autor sau față de orice altceva) în traducere? Să invoc butada (detestată de feministe) că traducerile sunt ca femeile: frumoasele sunt infidele, iar fidele sunt urâtele? Ce să mai zicem de proverbul italienesc Traduttore traditore, pe care Caragiale l-a adus înapoi în domeniul amoros, de vreme de coana Joițica îl „traduce” (frumos, desigur!) pe nenea Zaharia cu Prefectul… Lăsând deoparte un tertium datur câtuși de puțin de dorit, și anume „urâtele infidele” (căci există și acestea), singurul criteriu al fidelității ar fi lipsa arbitrariului, pentru care Umberto Eco a imaginat o metodă de verificare, il principio della reversibilità: „Textul B în limba Beta este traducerea textului A în limba Alfa dacă, retraducând B limba Alfa, textul A2 astfel obținut are, cumva, același sens cu textul A” (Dire quasi la stessa cosa. Esperienze di traduzione. Bompiani, Milano). Acel prudent „cumva” (in qualche modo) ne sugerează însă că Eco păstra destule rezerve în materie (dat fiind că produsul retroversiunii poate fi satisfăcător semantic vorbind, nu însă – sau nu neapărat – și din punct de vedere estetic.

Cât despre   „pecetea traducătorului”, ea e mai degrabă de evitat, cel puțin în exces (și am arătat dece). Cu toate acestea, bănuiesc că în traducerile mele, ca și în scrisul meu, în genere, există anumite ticuri stilistice pe care rareori le mai percep, deci anevoie le pot evita. Dacă ele se reflectă, negativ sau pozitiv, în cărțile pe care le-am tradus, doar cititorul e îndrituit să se pronunțe. Totuși, zic eu, grave nu sunt atât astfel de ticuri individuale, cât cele colective, tinzând – din comoditate și/sau rutină – să constituie o Vulgata, dacă nu o langue de bois a traducerii. Italienii numesc așa ceva il traduttese: un idiom care e și nu e limba-țintă și în care un text se vede de la o poștă că e tradus. În Italia, țară în care se traduce imens de mult, se pot distinge chiar (susțin cei ce denunță fenomenul) un traduttese de sorginte engleză, altul de proviență franceză ori spaniolă și așa mai departe. În românește nu s-au făcut încă destule observații și cercetări, dar ele vor veni și sunt sigur că în curând vom putea identifica diversele „traducteze” (neo)românești.

 

RD : – Există o legătura ideală între autor, opera, traducător, și cititor ?

 

VI : – Dacă poate exista, o asemenea legătură ideală se formează doar în timp și se percebe tot dans la longue durée.

 

 

 

 

RD : – Victor, ați tradus și traduceți din greacă, română, spaniolă, franceză, portugheză, catalană şi italiană; şi spre română, greacă şi spaniolă.

Ați tradus între altii din: Odysseas Elytis (în română și spaniolă); Octavio Paz (în română și greacă); Paul Celan – poemele românesti (în greacă și spaniolă); Gellu Naum (în greacă și spaniolă) și Nichita Stănescu (în greacă). Cum v-ați simțit alături de și în operele acestor giganți ? Ce urgențe s-au impus în abordarea unor astfel de cărți de căpătâi ? Ce spaime ați încercat  atunci când v-ați revizuit traducerile? Ce satisfacții v-au încununat munca finală ?

 

VI : – S-o luăm pe rând. Nici un fel de urgență, căci mă declar cu mândrie un dilettante: de la diletto, „desfătare”. Prin urmare și „alături de” și „în” operele „giganților” m-am cufundat cu plăcere și dragoste. Mai târziu nu de spaimă am suferit, ci de tristețe, căci traducerile, vai !, îmbătrânesc repede. Satisfacția ar fi să le pot relua, remania, aduce la zi, ceea ce arareori e posibil, din motive strict practice. Dar cel puțin cu una o voi face negreșit: cu Zenobia lui Gellu Naum.

 

RD : – Recunoscut ca interpret și exeget al marilor nume din literaturile română, spaniolă, franceză, greacă, cu precădere, ce vedere aveți de acolo sus asupra literaturilor contemporane din aceste limbi ?

 

VI : – Nu am nici o vedere „de sus” pentru că, și ca traducător și ca un critic, năzuiesc să fiu în literaturile respective, nu deasupra lor.

 

RD : – Trăiți de la mujlocul anilor 80 în Grecia tuturor miturilor și legendelor, în țara însorită a marilor poeți și filozofi de ieri și de azi. Nu credeți că un bun traducător trebuie să fie cât de cât poet și filozof, laolaltă, mai ales în redarea suflului auctorial ?

 

VI : – Nu cât de cât, ci, din rațiunile pomenite, cât mai mult poet, și asta nu numai în Grecia, ci oriunde. Cât despre filosof, traducerea ca atare este o practical philosophy a limbajului, iar teoria ei, traductologia, e chiar nucleul dur, hard core­-ul filosofiei limbajului.

 

 

 

 

RD : – Vorbiți mai multe limbi. Care este limba care vă ajută să le mânuiți bine pe celelalte (mă refer aci la rigorile gramaticale și stilistice, la cercetările terminologice) ?

 

VI : – Desigur limba prin intermediul căreia mi le-am însușit pe cele dobândite, adică româna. Dar, de la un moment dat, practica joacă un rol din ce în ce mai important. Între limbile romanice, bunăoară, practicând mai asiduu spaniola, se întâmplă să le abordez pe celelalte à l’espagnole. De pildă când scriu în franceză, mă surprind tentat să folosesc subjonctivul imperfect (uzual în spaniolă în cazuri de concordanță în trecut, când regenta conține un verb modal), mai des decât o face un francez nativ de azi, ceea ce dă scriiturii mele un aer destul de pedant. Noroc că ceea ce scriu pe franțuzește sunt eseuri, unde așa ceva „merge”.

 

RD : – Există vreo carte „ideală“, pe care încă nu ați tradus-o și la care visați încă ?

 

VI : – O, foarte multe! N-am tradus „încă” Odiseea, nici Divina Comedie, nici… Ceeea ce înseamnă că le traduc tot timpul, „pe limba inimii”, cum ar zice Blaga.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Bio

 

 

Victor Ivanovici s-a născut la 24 august 1947, la Tulcea, România.

Studii generale la Liceul Grec din Bucureşti (1962-66) şi universitare la Facultatea de Limbi Romanice, Clasice şi Orientale a Universităţii din Bucureşti (1966-71). Specializare postuniversitară la Universitatea din Málaga (Spania): «Curso Superior de Filología Española», sub direcţia profesorului Manuel Alvar, membru al Academiei Regale Spaniole (1987). Doctorat la Universitatea din Cluj (România), cu o teza despre opera lui Gabriel García Márquez (1993).

Între 1971-84 a predat literatura spaniolă şi hispanică la Universitatea din Bucureşti. Din 1985 locuieşte şi lucrează în Grecia. Din 1993 membru al Corpului Didactic Auxiliar al Universităţii din Atena. A predat în cadrul Programului de Masterat în Traducere şi Teoria Traducerii, al Facultăţii de Litere şi Filosofie al Universităţii din Atena. În septembrie 2003 a ocupat prin concurs postul de Literatură Hispanică la Facultatea de Filosofie a Universităţii din Salonic, unde s-a încorporat începând cu anul academic 2004-2005. Actualmente are gradul de profesor asociat.

Membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al Societăţii Scriitorilor Greci, al Societăţii Elene de Literatură Generală şi Comparată, membru fondator (şi Vicepreşedinte) al Societăţii Hispaniştilor Greci, membru al Asociaţiei Internaţionale a Hispaniştilor şi al Societăţii Cervantine.

Decorat de Statul spaniol cu Ordinul Meritului Civil, gradul „Encomienda”.
Cărţi publicate (critică literară): Triptic neoelenic. Cavafis, Seferis, Sikelianós (în greacă), Atena, ed. Hexantas, 1979; Formă şi deschidere (în română), Bucureşti, ed. Eminescu, 1980 (Premiul Uniunii Scriitorilor din România, 1981); Suprarealism şi «suprarealisme». Grecia, România, ţările hispanice (în româna şi greacă: Timişoara, ed. Hestia, 1997 şi Atena, ed. Polytypo, 1997); El mundo de la nueva narrațiva hispanoamericana (în spaniolă), Quito, Casa de la Cultură Ecuatoriană, 1998; Literatură hispanoamericană (în greacă), Atena, ed. Dione, 1999; Repere în zigzag (în română), Bucureşti, Editura Fundaţiei Culturale Române, 2000; Traductologice. (în greacă), Atena, ed. Dione, 2004, Gabriel García Márquez y su Reino de Macondo, Madrid, ed. Sial 2008 (Premiul Internaíonal Sial pentru eseu), Un cafftan pentru Don Quijote (în română), București ed. Ideea Europeană, 2011, Disquisiciones y divagaciones, 2 vol. (în spaniolă), Quito, ed. Casa de la Cultura Ecuatoriana, 2012, Itinerarios cervantinos (în spaniolă), Quito, ed. Casa de la Cultura Ecuatoriana, 2016, En torno a la narrativa de Álvaro Mutis (în spaniolă), Benemérita Universidad Autónoma de Puebla Puebla  (México), Dirección de Fomento Editorial, 2017. În curs de apariție: Itinerarii românești (I) (în română), București, ed. MHLR, 2018.

Articole şi studii de hispanistică, românistică, neoelenistică, literatură comparată şi teoria traducerii publicate în România, Grecia, Franţa, Spania şi diverse ţări hispanice.

Îşi scrie eseurile în română, greacă, spaniolă şi franceză.

Traduce din: greacă, română, spaniolă, franceză, portugheză, catalană şi italiană; şi spre română, greacă şi spaniolă.

 

 

 

 

 


 

 

 

____________________________________________

 

Interviu realizat de Rodica Draghincescu

 

 

http://www.draghincescu.com

 

Articles similaires

Tags

Partager