Veronica Balaj

 

 

 

Ecuaţie cu prinţ

 

Prinţul plecă / avânt ditirambic

(şi alţi prinţi au plecat)

în expediţia polară –

urma

o erţă glacială;

ezitam

să-mpart dusul – întorsul

prin Groenlande / stivuite

între priviri

sau / să împart vreun popas

pentru / schimbul de câini

pregătiţi / cu hamuri la sănii

şi lătrături de iarnă.

„Ar fi loc de mai bine”

şopti prinţul

(ca un ger scăpat peste vară);

refuzând gustul cuvintelor zaharisite / adevărate

chemă vântul

ca să nu fie decât / irealitate

şi tăiere de noroc;

ascuţişuri dau târcoale

prin aerul fixat

sub pleoape / amintiri

un fel de licheni la cina

cu jar;

şi câinii mârâind

la cotitura

cu primejdia

sau cu luna

îl vor face /

mult mai trufaş

dincolo de orice

pe prinţul atoateasemănător

(fie şi un paravan anost, înşelător)

sub scut / i-am zis

la dreapta

ţi-am pus

câteva dorinţe / cu efect întârziat

în partea stângă / lângă eroism / ai /

la o adică,

partea de frică

bună de mestecat

în lipsa frunzelor de eucalipt.

 

 

La hotarul cu îngheţul

 

Cufărul verde al fratelui risipitor

e transmisibil; o lungã vreme,

l-am purtat cu mine curajul închis în el

mucegăise patimile musteau

în consonanţă cu proba

lepădării de sine

măcar bine că

aripa îngerului tânăr

te-a însemnat / pe tine, mamă

în vreme ce eu

mătăsuri destrămate continuam să-nşirui

dezgolindu-mi

faţa de postav boţit,

hâdă, bătrână

am mersul de raţă

(nici pe departe sălbatică)

sunt grasă

şi gata să mă dau în spectacol

repetând nişte sofisme

învăţate pe de rost

măcar, bine că tu, / cercetată de înger,

ai rămas tânără

plecarea sub aripa lui

răzvrăti cerul meu

şi alte pulberi de îngeri

peste priviri începură

să-mi cadă

prin albul lor

am săpat cale

magilor

ce-aş fi vrut să vină

puţina-mi răbdare

s-a chircit

văzând cum frunzele de vie

iar îngălbeneau

la hotarul cu îngheţul

şi-am continuat

să fiu un triunghi ascuţit

măsurând

în grade inegale

poziţia zilelor;

măcar bine că tu,

ai rămas tânără!

 

 

Lustruirea păcatelor,

o îndeletnicire sezonieră

 

Gorunii sădiţi

în simţăminte (de 7 x 7)

(vietăţi misterioase alungite

peste umărul meu),

rodeau fulgere,

zile de fructe

şi flori

umbrele conturau cetăţi

din vechiul Egipet

bunăoară

când

nechezatul vreunei zile

comercializate pe nimic

m-asurzea,

eu mai sădeam un pom

de răcoare

bună

pentru lustruirea păcatelor;

aromate aţâţător,

le gustam

scandalos de plăcut

(se ştia?)

vietăţile

se-nfruptau incestuos

din tristeţile

zvâcnite

la rădăcini;

al treilea rod

se-nfăptui

(în păpuşi uscate şi împăiate)

mimând suduieli

ce-or să prăpădească

ramuri şi întâmplări

atingerea lor,

duhoare,

irosire, clocot

peste…

 

 

Onirică

 

M-atrage un semn

spre-acolo lăsat

poate

de Ezechiel

care

în cămaşă de in,

o spovedise pe mama

venită la Canton

să-şi petreacă

luna de miere

(neterminată, prea îngustă);

de bună seamă

o fi lăsat

aprinsă

lampa;

trebuia şi trebuie să fie măcar

urme de cai

tropotind în pofte

sau

arborii aleşi

pentru o nouă arcă;

traversez încă zăpada

albului rece

bântuit de jivine;

mă-ncolăceşte un abur

şerpeşte ispitindu-mă: „Întoarce-te

La Canton, acum

mai sunt

doar căluţii din lemn

ciopliţi de pădurarul Axinte

pentru joaca

puilor de lup:

acolo

Hâda umblă

dezbrăcată

între alb şi noapte

Haide!”

 

 

Piruetă pe catalige

 

Când ziua, când în vis

merg pe catalige

două arătătoare de ceasornic

inegale

din pricina unei anomalii

a timpului-născut în mine

odată cu-o piruetă

greşită —

înainte, sus, colindând încolo, încoace,

mişcarea pe catalige

se face auzită;

sunt cineva

în timpanele vremii

şi ale semenilor / bocănesc

„mai e puţin / şi-ajungi la cer”,

îmi strigă unii / atinşi de linguşeală

(sau de teamă);

am un picior fixat

pe secunda veche

celălalt / pe mijlocul secundei viitoare

între cap şi picioare

sub paşii suspendaţi se desfăşoară

spectacolul emoţionant

al naşterii in vitro

un aer acid,

bizarerii de celuloid…

privesc… / m-apucă râsul

şi-mi dereglez

starea de mers continuu

la o înălţime oarecare

peste inima zilei

şi micimea / ambiţiei mele

de-a purta basma gri

sau / de-a mă propti

fix de punctul unde

se întâlneşte

ritmul determinat

(plutonier în exerciţiul funcţiunii)

cu jocul aberant

al aşteptării.

 

 

Babilon — clişeu interior

 

Un Babilon episodic

revine cu

spaima şi tremurul din corul danaidelor

coboară în orologii / oblojite

de uitare

la Babilon;

o gară mică, oarecare…

derută / m-atinge

copita ipohondriei

fac figuraţie savantă

într-o piesă

ultrarepetată;

caut grădinile vechi, suspendate

arbori fantaşti

………………………………………………………

chiar Turnul — unde-o fi Turnul, oare?

în mine aş vrea

să se arunce cu pocale

din aur / aş vrea

s-aud învinuirea:

„Jucătoare de noroc,

înrăită, ştirbeşti

suma rostirilor

descântătoare,

pentru marea întâmplare”!

măcar un tunel de-aş afla

din cele ce duc spre Eden

urme de cai furibunzi

de trăsuri de-ar fi!

Hrisov mi-e gândul

soarele tot coboară

şi-alunecă încet

în rădăcini de ierburi

(câte generaţii!)

Babilonul prăfuit / în mine

uruie roţile cereşti…

„eram due in uno”

mâinile-buzele

primejdios tulburate

meşteşugesc o salvare

din capcana / ornicelor dereglate

la Babilon.

 

 

Hrisov

 

Totdeauna passepartout

de preferinţă galben (stil Leonardo da Vinci)

dă bine / în pasta argiloasă

a întâmplărilor

iremediabil trecute

la capitolul

iluzoriu – adevăr – consumabil;

şi să nu fie dubii:

nu am avut niciodată Rolls Royce

o încercare a fost, da,

să pun stăpânire

pe-o insulă depărtată

în fine,

nici măcar

un vultur alb al meu

n-a fost să fie

pe care să-l trimit / dresat

cu veşti urgentissimo

sau / să-i cer vreun sfat

în secret

am negociat / la preţ de pornire

un milion, zero cinci dolari

un hectar de nisip roz

undeva lângă o mare;

m-au declarat, ole! primul respins.

Totuşi sunt un preţios

arhitect

al minusurilor

înscrise ordonat pe zile (precizia e foarte importantă),

precum / am şi calitatea de a păzi ordinea

în depozitul uriaş

moştenit, / şi unde

ţin mătuşi, unchi,

fragmente din bărci, o lampă a lui Diogene,

un album de pe când era bunica sprinţară

şi rochia cu pene

pe toate le inventariez

după cum urmează…

 

 

Sfincşi tardivi

 

Oricum ar fi 

nu pot ucide

puii de sfinx

cu ochi pustiitori

pripăşiţi pe la uşile

noastre;

deşănţata dezolare

a puiat

sfincşi tardivi

nici credinţă

nici mit,

lipsindu-le dintr-un început,

dorinţa

de a fi iubiţi

puşi să păzească riscul

viclean

al depărtării încremenite

într-o curbă

gata-gata să ne-atingă.

Ar trebui

să inventez

o frică

şi nişte arpegii

care

să-i pună pe fugă,

dar,

mocnit şi absurd,

accept

să alcătuim

un desen

aproape perfect

al tăcerii

(fiecare convertit la partea lui

de singurătate)

eu, pe furiş, mai asmut

alegoria începutului

şi vama trădării.

 

 

Homo ludens

 

Rând pe rând,

sunt comici

şi, încetul cu încetul

tragici / locuitorii oraşului

seara

spectacolul se reia

în acte incomplete

ceremonii ad-hoc / răstimp dionisyac

o plantă carnivoră / dintr-o vitrină

jinduieşte

la mâna vechiului jucător

de bridge, sprijinit

oblic

de lumina lunii;

nebunul oraşului

(ofensat de te miri ce)

îl imită pe fostul toboşar / din cetate

şi strigă

reclame uzate:

„Powder de Venus, luaţi,

30 de creiţari noi, şcătula!”

aplaudat

cu prefăcătorie, Homo ludens

mai scorneşte o bufonerie

târându-şi un picior

se-amestecă

în rândul / degustătorilor de bere

şi haz precar.

le-aruncă fetelor

îmbrăcate sumar

vinovăţii versatile…

Câte-o dramatică spaimă

se pierde

în gangurile folosite

de bărbaţi

şi pisici mieunătoare.

 

 

Impact retoric

 

Miros de migdale amare

sub caldarâm / sarcofagul

paşilor

împărătesei / pe-aici

într-o fostă plimbare;

metafore

din discursul

supuşilor / pietrificate

ilustru în istorie;

sirena unei ambulanţe

strivind / instantaneu

corpul tăcerii;

… senzaţii ploioase / mocnite/

o moară de vânt

pornită bezmetic

un râs oarecare

o scenă în aer liber

părăsită

de victimele succesului

într-un festival

inutil / dat uitării de îndată;

mireasa zilei

şi-a încheiat rolul

„Iasă-mi, iubito / steaua mea

să ţi-o dărui!”

(şoaptă distorsionată

împrumutată

de pe insula Afroditei

un gol;

negustorii de lemne

aşteaptă momentul prielnic

să facă din scenă

un business la negru

poeţii urbei / se ceartă

pentru tăcerile viitoare

şi figurile de stil

ce vor fi vândute

drept cutia Pandorei.

 

 

Arborele de ceai

(sau despre „aproape-aproape”)

 

Veneam agale

de ce trebuia să mă grăbesc

la-ntoarcerea

din Noua Zeelandă?

Pachete de ceai

(şi-un arbust de ceai!)

mi-am adus

din familia mirtacee

viaţă de copac prelung (de ceai şi mai lung)

frunze mici, nişte ace

verde brumat

se zice

că arborele va-nflori

la vremea cui va fi să-l aducă

sub ploile de care se va vorbi

întotdeauna cu mirare;

eu voi rosti o chemare

în cuvinte brumate, iar ele

florile alb – roz – bordo  

pentru orice secetă

(lungă sau scurtă / sidef de privire solitară)

vor deveni / fructe

dezlipite de ram / se zice

doar de-o temperatură mare / şi corporală

(nu am ştiinţă de câte corpuri va fi nevoie)

dar, iată  / va trebui

să grăbesc pasul

arborele are-nfipte

rădăcini aventuroase

încârligate / în palma mea

am răsuflarea unui nou continent

avatar de ţărmuri indecise

şi mări / speculative

fluctuează în mine

degetele-mi sunt

gestante

aproape …

 

 

Umblet slobod

 

Ding-dang-ul

zilei slobode / iarăşi, din nou, iarăşi,

se lovea de clopotul catedralei

apoi,

a nins

şi m-am dat pe gheaţă

de-a valma cu membrii

unei secte

dispreţuitoare de beţii

de înşelăciuni

sau bucurii

cu semne pătimaşe;

nici zurgălăii aniversărilor

nu-i opresc

din slalomul

ca un leac

împotriva trăirii

manifeste, idilice, extravertite

coclit, în sincope

sunetul clopotului / atingea

piciorul meu, alungit peste măsură

băteam

în retragere spre lateral

mimam indiferenţa,

înaintam obligatoriu şontâc

şi da şi nu;

sunet de transcendent albicios

peste lumea

excesiv de bună şi rea / mă albise în rolul

jucătorului

cu săbiile de foc.

 

 

Farsă cu tăceri

 

Solzii fiecărei zile

în cădere

îmi îmbracă

talia, şoldurile, mersul;

iată-mă:

sirenă

alunecătoare

prin siesta

bărbatului fumător

de primejdii îmblânzite

sirenă incitantă: eu, precum

Circe ţâfnoasa

frâng cântecul cunoscut

îl arunc: eu după eu în

bulboana plictisului;

cu mişcări nărăvaşe,

tăcerea bărbatului

se dezbracă încet

între obloanele doi şi trei

maronii

galben-iluzorii;

m-agăţ

de scripetele

pe care bărbatul

a-nşiruit păcatele

cântărite la nud;

din joacă,

ating

cu vârful de sabie

cântecul de sus.

în jos

şi mai jos

trudnic

se scurge

ce va să fie.

 

 

750 de tandreţuri

 

Măşti perfecte aşezate şi peste dinţi

(poate înşelători / poate cuminţi) eu cu ea

în vagonul mov eu cu eu şi încă eu

şi încă ea în vagonul mov

al unui tren direcţia Barcelona plus.

Roşu, înaltă, ne urmează

bisericuţa în stil gotic

cu uşile lipite de şine

(pe unde-or fi putut intra

enoriaşii slujbele, iertarea păcatului

de a nu avea chef

să le fie dor?)

Impiegatul de mişcare

ne-mbrânceşte într-o altă privire

cineva îi aruncă pe fereastră un trandafir

el îşi face cruce, allez! allez!

japoneza (ea!)

păstreazã-n lumina ochilor

noduri de cale ferată

în caz că bărbatul, căruia, din

urechi şi gene, îi cresc

pene de păun

ar fi dorit

schimbarea direcţiei de mers

în sens oblic

un pic.

Dansatoare, acum fără aplauze

a ales

să cureţe o portocală

pe care „el”

o vrea bleu-roşiatic-verzui;

performant / şi

socoteşte dacă,

din cele 750 de tandreţuri,

iubita sa

n-a uitat vreunul,

în umbra trenului,

din urmă,

ţipete refuzate,

de prea mult simţ,

vorbe umilitoare

vor / să ne ajungă din urmă;

din cauza fluturilor pământului;

un nor de falsă eternitate  tolănit crepuscular  se hlizea

 

 

Terţine  îndelung  repetate

 

Peşti orbiţi

de prea multă noapte

nimeriţi

în năvoadele stocate

la mal;

pescarii / din Hong Kong

de cealaltă parte

a mării

vor porni dimineaţa

să cucerească un nou drum

pe ape

lumina urma să înceapă

cursa de-a lungul

Zidului Chinezesc

pe de altă parte,

clipele colcăie

în zaţul

treburilor zilnice

noi secunde

prizate

umflă uraganul Fifi

viermi neastâmpăraţi

minutele (proprietate comună)

rod stratul de ozon

mărul se usucă / vinovat

să fi rodit vreodată fruct

pentru

curiozitatea Evei

truc repetat îndelung

de homo sapiens

şi homo ludens

pentru a învăţa

cum li se apropie absenţa /

şarpe îngrăşat de frică

 între zi şi noapte.

 

 

Aniversare şi tăiere de noroc

 

soseşte jonglerul

cu rol principal

— îmi sărbătoresc,

toate zilele de naştere

deodată

şi stau

înrămată

între flăcările

ieşite din mâinile lui

spectacol de grădină

cu tăiere de noroc

şi gustul cuvintelor

rodite

într-un gutui

şi-un măr

cu sămânţa picată

din Eden

taman în pătratul meu

existenţial

colorată, flutură

la o adică

teama

de înalt

şi singurătate

invitaţii, cu dogoare în gesturi

şi pantofi jucăuşi,

se-nghesuie, cântă, mimează

un tablou mişcător, izbutit /

scheunatul unor pisoi

zgârie carnea nopţii

în căutare de mâncare

secundele vin, desfrânate

laolaltă

din mai multe direcţii

se veselesc

ce noapte! ce viaţă

arzând!

 

 

Poveste mişcată

 

laolaltă,

eu şi câţiva îngeri

scheletici

precum sufletul meu,

stăm cocoţaţi

pe hornul casei

feriţi

de veştile bune

şi de umbra

vegetaţiilor

secerate de lumina lunii;

focul s-a stins

când,

flegmatici, scuipam

în ochii flăcărilor,

durerea oţetită

de plictis /

arareori,

mai sughiţăm

peste abis

şi ne-ntrebam

cum de nu aflăm

care-i drumul

spre Vislanda

doar zările

n-au luat-o din loc

au totuşi

dimensiuni ordonat-îngrijite

nedumeriţi,

cu ochii noştri

de lupi încolţiţi

scheletici,

mai lăcrimăm

cât viaţa

şi luăm aminte

să-ngenunchem.

 

 

Cu liane de apă înfăşurată

 

liane ofilite,

minunăţiile nopţii

înnoată prin

apa dimineţii

fostul domn Mărgeanu,

plecat în ceruri

şi / coborât o clipă

mă-ndeamnă să nu renunţ

la proba de-a echilibru

între linia de apă

şi linia de foc;

nici la proba

de sărituri cu prăjina

prin viaţă

îl ascult  /

de fiecare dată

mă pomenesc

la pământ

vorbe şi priviri desfrânate

se-abat ca şobolanii

îmi râd perfide

mă gâdilă

în râsul meu fugar

se fandosesc

sar iepureşte peste gură,

peste văz;

o bufonerie absurdă

m’atacă

iritată / frâng linia

dintre apă şi foc

resping prietenii

reneg vreo trei duhovnici,

divorţez de iubiri

mă-nfăşor

în liane de apă

şi, sfidătoare

trec printre toate

pe tocuri înalte

şi ascuţite

foarte.

 

 

Scut iluzoriu

 

gândul mamei /

scut iluzoriu

apărător florilor

de salcâm /

albul lor

e dincoace de orice

e o dreaptă povară

miroase a Eden

peste lume /

poftesc şi eu o raţie

îmi sug degetul mare

într-un gest tâmp;

sughiţând, îmi scapă cuvinte

cu greutatea

unei răsplăţi viitoare

ziua / o scoică pătimaşă, vie,

mă-nchide într-o cochilie

sunt o mirare

din cap până-n picioare

între doi pereţi abrupţi

 

 

Plecarea, un fel de-a leza timpul

 

în dimineaţa de 13

decembrie, spre ora 5,

secundele

mi se rostogoleau

tăvălug

prin vene / visul

plecării peste ocean

se săvârşise în realitate

erai departe / de

oraşul

împânzit brusc de statui

cu chipul

şi răsuflarea ta;

iată-l  pe Ulise bolnav /

strigau unii

arătându-mă cu degetul

deznădăjduită

o zburătoare

cu aripi din ramuri

flutura în gheare

simfonia întâmplărilor

trăite aici şi

ghiftuite de semnificaţii /

gândurile-mi,

avangardist

atârnau

de braţele statuilor

magic ivite

în calea dimineţii

asudate de frică şi de emoţia plecării.

 

 

Geometrie sentimentală

 

arşiţa

din două continente,

scapără în mine,

şi-n vintrele pământului

visez / cum

flăcări răstignite

pe umeri,

mă izbăvesc

de dor şi depărtare /

eroare /

povestea-i schingiuită de realitate /

dorul vexat,

pitecantrop turbat / alteori,

vierme pribeag

cu scăfârlie păroasă,

fojgăie

împotriva oricăror legi

spaţial – temporale

mă strânge-n spirală

alungit pân-la ocean;

apa îl respinge,

dezgustată /

nici peştii de râu

nu-l digeră /

ar deveni melancolici

şi / le-ar cădea solzii

de-atâta tristeţe.

 

 

Geometrie sentimentală

 

arşiţa

din două continente,

scapără în mine,

şi-n vintrele pământului

visez / cum

flăcări răstignite

pe umeri,

mă izbăvesc

de dor şi depărtare /

eroare /

povestea-i schingiuită de realitate /

dorul vexat,

pitecantrop turbat / alteori,

vierme pribeag

cu scăfârlie păroasă,

fojgăie

împotriva oricăror legi

spaţial – temporale

mă strânge-n spirală

alungit pân-la ocean;

apa îl respinge,

dezgustată /

nici peştii de râu

nu-l digeră /

ar deveni melancolici

şi / le-ar cădea solzii

de-atâta tristeţe.

 

 

Aventură făgăduită

 

în toiul nopţii

de mai

(alta decât cea ştiută)

piaţa mare a oraşului

gemea

de tropotul cailor

înfocaţi

gata de drum

pentru oricine-şi dorea

o mare

aventură;

acoperişurile se ţuguiau

din ce în ce,

a mirare

flăcări mânuite

de pricepuţi

se răsuceau

aţâţătoare

în simţurile

umbrelor gură-cască,

zice-se c-ar fi

sosit

noaptea viselor cu tâlc

striga poştaşul

de vest /

totul va fi frumos

şi departele, aproape

puteţi încăleca!

biciuţi caii!

hăţurile pot fi

învârtite oricum.

distanţele micşorate

cât se vede

cu ochiul,

drumurile

sunt fantaste

nu ezitaţi! porniţi!

întoarcerea-i

altă himeră.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Jurnalista (Radio Vest, Timisoara) poeta, romanciera.

Articles similaires

Tags

Partager