Veronica Balaj

 

VERONICA PHOTO B

 

(România)

 

 

 

MĂTASE ŞI CAFEA RECE, ELVEŢIANĂ

 

 

Acum, aici, aici, pe scena Universităţii din Neuchâtel simţea că trebuie să se bucure. Mai mult decât în oricare alte ocazii. Deplin, tulburător, pripit sau prelung, dar trebuia să încerce gustul bucuriei. Chiar să fi fost gârbovitor în final, chiar dacă se va simţi epuizată, năruită, şi dacă va coborî de pe scenă cu paşi târşiţi, îngreunaţi, acum simţea că e momentul să se lase străfulgerată de ceva unic…

De o stare neâmblânzită, răvăşitoare, ca şi când ar fi fost o femeie fatală, îndrăgostită lulea. Fără leac şi fără margini.

Când directorul instituţiei pronunţă numele Mary Hartman, amfiteatrul răsună de aplauze, mai întâi timid, apoi în ropote. Mulţi nu ştiau motivul, dar considerau că, măcar din respect pentru persoana care urca în baston scările spre scenă, merita să  se arate gentili. Doamna poartă o pălărie cu panglici multe, emană o notă de epocă veche, mătasea rochiei  sale gri se unduieşte sinuos. Lasă în juru-i umbre fugarnice.Obosite.

Umbre temătoare, ezitante parcă.

Desenează cearcăne în lumina zilei elveţiene, hărăzită nouă, tuturor celor aflaţi acolo pentru a dovedi că suntem frumoşi, că suntem tineri, că vrem să fim cunoscători ai civilizaţiei franceze din zona elveţiană, că suntem fericiţi, învingători, aleşii sorţii suntem.

Spatele doamnei M.H are o gâlmă. O percep prin ţesătura fină a rochiei, ca pe o altă umbră.

Mişcătoare. Derutantă. Ba se umflă, ba se micşorează. Singuratecă. Parcă detaşată de trupul care- o poartă.

Silueta plinuţă se arată diformă pe ecranul alb din fundalul scenei. Mie cel puţin mi se pare bizară. Mai întâi e ceţoasă, aproape străvezie. Văd, chiar văd prin ea, după care, brusc, parcă atinsă de o flacără, se contorsionează, e pârjolită, suferă, se  zbate cu îndârjire. Şi iarăşi intrevine acalmia.

Directorul tocmai ne anunţă că avem privilegiul s-o primim ca şi colegă la cursurile noastre de limbă şi civilizaţie franceză pe doamna MH, care vine aici pentru a douăzecea oară.

Este nonagenară, este americancă, îşi plăteşte an de an participarea.

 

Acum înţeleg de unde senzaţia unei  glisări pe care doamna o emană.. Consecvenţa revenirii are dimensiuni  alunecoase. E o scânteie acoperită, ţinută secret. E  rătăcire fermecătoare, e căutare, ademenire.

O regăsire poate, o luptă cu ceva neştiut de noi…

 

Primeste invitaţia  sa spunaă cuvantul de salut. Vocea ei înfruntă cu nonşalanţă vârsta celor din sală şi anunţă că mai are două luni până ce va sărbători nouăzeci de ani. Ne invită să-i fim oaspeţi. Franceza sa este deficientă, cu accent puternic american. Ce conta? Experimentase asta douăzeci de ani la rând.

 

Serii şi serii de doctoranzi într-ale limbii şi civilizaţiei franceze se miraseră  cum de  nu  avea  măcar nivelul mediu. Şi? Asta nu a făcut-o pe doamna MH să îndrăgească mai puţin  locul în care se reântorcea. Are un motiv anume, desigur, de aceea ne priveşte cu ochii întredeschişi, verzi-cenuşii, ne persiflează fin cu privirea. Cuvintele sale sunt fiinţe care  se-apropie perfide…

Mai întâi se întind liguşitoare la urechile noastre, apoi se evaporă, se săvârşesc, se volatilizează, nu se mai percep…

Reapar brusc însă, din senin, întinerite doldora de înţelesuri, ne fac să ne credem secătuiţi. Fragile par tainele lumii . Ne scrijelesc, iată, nu suntem în stare de nimic, de unde forţe noi? Suntem veştejiţi, trudiţi, speriaţi de cât drum mai avem a străbate până ce vom ajunge ca ea, nonagenari, dacă ne va fi îngăduit… Orice- am spune, are dreptate.

Ne-a depăşit.

Mă fac mai mică în scaunul capitonat cu catifea galbenă. Sala o aplaudă din nou  pe distinsa noastră colegă.

Pe ecranul de pe scenă se perindă figurile celorlaţi participanţi.

De cum ajung  acolo,  fiecare  se arată  altfel… Unii sunt cuceritori, precum frumosul preot polonez doctorand în filozofie, incadescent, învăluitor, ne dă o altă stare decât cea încercată până acum. Colegul din Bulgaria este direct, frust, puternic… Fata din Argentina, doctorandă în juridică, are toate calităţile unei amazoane. Este înaltă, picioarele sale nu încap pe ecran, vocea nu are miere, totul trebuie jucat pe cartea învingătorului. La ei în ţară şi femeile pun mâna pe puşcă dacă e nevoie…, zice cu o frumoasă accentuare de orgoliu… Nadira, doctoranda în biologie, vine din Bangladeş, unde femeile nu se cade să aibă pas grăbit, agitat.

Mai ales în spaţiul public, de aceea păşeşte ca pe ace, ne vorbeşte graţios, cu accent uşor alintat… Tânăra din Lima e mică de statură şi îmi pare că merge pe un cal de rasă vânjos, dar de talie joasă, precum cei care duceau poşta în munţii ei natali…

Mărturiile curg, fiecare dintre noi avem obligaţia să prezentăm în doar câteva fraze cine suntem şi cum arată locul din care venim.

Suntem într-o Universitate cu  vechime de peste o sută de ani, suntem mândri, suntem fericiţi… Atmosfera se înfierbântă, a urcat băiatul din Rio de Janeiro, aplauze!!! Carnavalul din Rio poate fi  povestit sperăm şi seri la rând îl vom acroşa cu întrebări… Iarăşi suntem încrezători, veseli, lumea se derulează  în lumină, nu avem obstacole vizibile  în cale. Drumul e  liber.

La prânzul de a doua zi, la Cite Universitaire, chiar la masa noastră, a mea şi a celor două rusoaice cu numele identic, Olga, , se aşeză doamna MH.

 

Avea ochii ceva mai nostalgici şi mişcări potolite.

— Aţi  fi cum nu se poate mai  potrivite să jucaţi într-un film, aveţi figuri tipic ruseşti…, se adresează celor două Olga. Fetele râd, sunt ca din fotografiile vechi, din vremea imperială…

– Dacă ne distribuiţi în vreun rol, acceptăm cu  drag, zic ele în pandant, parcă ar fi surori gemene. Emană o încredere nedisimulată în viaţă, au pielea albă, mătăsoasă, şi le tremură genele când vorbesc. Pielea doamnei MH este jupuită de riduri, gălbejită, grasă. Stă cu piciorele răşchirate, nu-i pasă de nimic. Nici de mâncare. O dă la o parte.

– Domnişoarelor, eu am regizat multe filme, documentare în special, nu m-aş da în lături să facem o chestiune de genul ăsta aici, ştiţi că în fiecare an, fiecare serie trebuie să monteze un spectacol de teatru sau să cânte, să prezinte un moment artistic pentru finalul cursurilor…

– Nu, nu cred că… am putea să… noi studiem ştiinţele politice, răspund laolaltă, ca de obicei, prietenele mele rusoaice.

– Ah, asta e chiar foarte potrivit, vă spun eu că puteţi, veniţi la selecţia care are loc după-amiază, în sala de cinema? Va fi acolo şi un regizor mai tânăr, elveţian, propune cu vervă colega nonagenară. Olga şi Olga se consultă din priviri, albastrul lor  şovăie o clipă, apoi, vioi, sclipeşte. Iau totul ca pe o secvenţă insolită, comică, şi acceptă.

Confruntarea pentru a fi actori de-o seară, la finele  cursurilor, începe fix la ora  şapte. În Elveţia veţi învăţa, ni s-a spus, să vă orientaţi după secunde, nu după ore.

Sunt pe scenă toţi doritorii de roluri. Doamna MH, fără cuvinte, doar cu bastonul, dirijează şi explică mişcările. E un dans improvizat al celor care şi-au asumat   emoţia de- a fi artişti.

 

– Faceţi-vă că sunteţi furtună, propune regizorul elveţian. Candidaţii se întunecă, împrăştie gesturi pline de energie, provoacă, se avântă, se precipită, sunt imprevizibili…

Se miră şi ei cum de ştiu să fie furtună doar din mişcări. Au o dezlănţuire cosmică în  priviri, in expresia gurii, a vocii. Doamna regizoare americancă nu se lasă mai prejos. Este şi ea furtună

O  furtună care coboară undeva într-o vale, mai agale, gâfâie, e şăgalnică, nu e zănatecă precum ceilalţi interpreţi.

– Acum, vă rog să fiţi un vânt de primăvară!…

Mâini mlădioase, degete care mângâie aerul, corpuri în mişcări indecise, tandre, articulate domol.

– Vă plimbaţi prin ploaie, o ploaie liniştită, care devine vrăjmaşă, în rafale… Gata? Începeţi!

Se nasc, ad-hoc, mici secvenţe de viaţă, aşteptare sub şfichiul ploii, un sărut, o întâlnire.

Ploaia devine martor, prezenţă vie, personaj… nepăsător, semeţ, incitant, sfichiuitor…

Ori, bizar, se lasă confident să fie . E un fapt infailibil, ca un dar  special, de moment. E  adorabil, tocmai pentru că se va sfârşi în curând şi este în derulare doar acum.

E capriciul clipei… e banal şi totodată irepetabil…

Selecţa a luat sfârşit. Toţi actorii vor primi un rol. Se retrag încântaţi, veseli, triumfători.

– Unde-i doamna noastră?, întreabă una din rusoaice? Să-i mulţumim. A fost   fascinant.

În sală, într-un scaun, doamna MH, în semiobscuritate, repetă în gând un alt rol.

 

– De ce plângeţi? Lăcrimaţi?? Vă mulţumim, zic fetele. Au încredinţarea că este cuviincios să nu insiste şi fac un pas înapoi.

– Acum douăzeci de ani, şi el regiza cu mine, tot în această sală, se aude vocea doamnei, într-o rostire ca de sentinţă.

Povestea o completează în sinea lor şi apoi în cuvinte, ambele rusoaice.

-Are o motivare secretă, desiguur. De aceea revine în fiecare an, să-şi amintească. E ca şi când ar trăi din nou o mare, încheiată iubire …presupune  Olga  care  este mai  impresionabilă decât prietena ei

– Păi, la vârsta lor, cum să se mai consoleze?? Şi atunci erau, ca să zic  aşa, bătrâni… Cum ar fi ca bunica mea să aibă acum un iubit, închipuieşte-ţi ce-ar spune mama?? Şi satul?, îşi dă cu părerea râzând cealaltă Olga.

 

— Dragă ei, în America, au alte norme de viaţă…E o diferenţă de la cer la pământ.Compară cu ce-am să-ţi  povestesc acum.. Ţi-am  spus şi  la vremea respectivă, ce supărată a  fost bunica mea când a primit o telegramă de la ai mei, în care i se spunea că vor sosi, dar ea zice c-a trebuit să se facă de râs, să tremure la gândul că-i un anunţ  mortuar… A trebuit să meargă la poştaş să i-o citească. Un an întreg a fost supărată. Îţi imaginezi cum ar fi fost să aibă un ibovnic?? Lua foc  satul. Noi suntem  favorizate.Trăim după convenţii  diluate.Când te-ai despărţit de Iura, că te plictisiseşi de el, n-a fost nici o dramă…După tipicul   bunicilor însă,  ai fi fost  blamată rău de tot..

– N-aş fi putut trăi ca pe vremea aia… Draga domana MH,regret că suferă!! Atâţia ani să-l tot plângă pe ăla care poate c-a părăsit-o. Să ştii că eu o s-o întreb… Ce zici?

 

—  Încearcă..E o idee… apoi, scriem un  eseu despre „expresivite de la vie”.

– Va fi ceva real şi frumos…

– Nu ai de unde să ştii dacă totul a fost frumos până la final. Poate că iubitul ei a murit…

– Vom afla…

 

La sfârşitul săptămânii, cursanţii plecară în excursia programată. Trebuia urcat pe Mont Blanc, până  la  locul unde Jean Jacques Rousseau, retras, îşi scrisese o parte din operă.

Cele două Olga nu aveau încălţări adecvate şi alunecau mereu. Doi paşi înainte, doi,trei înapoi, pe panta din piatră. Râdeau în hohote. Erau exaltate, libere. Nu le înrobea nimic. Râsul lor se agăţa de ccrengile  verzi ale brazilor.

Doamna MH  ar mai fi dorit, ca şi-n anii precedenţi, să-şi încerce puterea paşilor  pe urcuş, dar n-a mai avut curaj. Savura doar  dorinţa neâmplinită. A rămas la poalele muntelui.

Pălăria sa părea, din depărtare, o mică oază de flori. Ceea ce o neliniştea poate,  era trufia verdelui.  Aroganţa  verdelui brazilor, pur şi simplu, o… sfida. Piatra cărării străluceşte în soare şi asta accentuează micile riduri săpate în piatră de-a lungul vremii.Una dintre fete  vede asta  de undeva de sus  de pe cărare  şi  ia totul ca pe  o simpla imagine de moment.

Sigură că n-o vede nimeni, doamna  îşi pipăie obrazul. Aceleaşi feluri de riduri ca în piatra  alăturată.

Verdele din jur pare că pluteşte ostil. Ostil. O sufocă.

Ceva neâţeles o ţintuieşte locului şi nu se poate mişca.

O năpădeşte panica şi ura că piatra e singura sa companie şi măcar de n-ar fi atât de impasibilă.

Îi apare imaginea lui, a  fostului bărbat iubit. Era  pe aici, cobora cărarea… Cum de s-a înfăşurat în ceaţă?

 

Doar e plină zi…

Verdele ăsta e de-a dreptul vrăjmaş.

Pădurea nu vrea să păstreze nimic din ce-i oferiseră ei doi  ca semn de  comunicare şi de împlinire simţămintelor….

Chiar nimic nu mai este de găsit aici.

Ar trebui să se deplaseze la umbră, dar picioarele nu o ascultă…

Coboară nişte nori, aşa din senin, mânjind verdele… Sau e o părere?

Când fetele au revenit, cafeaua din ceaşca rămasă neatinsă lângă domana MH se răcise. Mătasea bluzei sale cu picăţele părea un desen în care încăpea un petec de cer prin care ploua.

 

 

 

TIPARNIŢA

 

 

– Plutonier Bărbos, la şefu!, se auzi ordinul prin receptorul pe care-l ridică în grabă. Nici nu se aşezase încă pe scaun, abia intrase în birou.Venise prin ploaie mărşăluind ca şi când s-ar fi putut feri de stropii ostili.

Ploua peste  aşteptările dimineţii aceleia. Ploua peste toate aşteptările  lumii, dar ăsta nu era sectorul său. Treaba lor, pentru cei din alte cercuri ale vieţii… Ea se gândea doar cum să iasă basma curată din cazul de ieri. Care dintr-o anchetă se transformase într-o problemă personală. Ziua părea că nu începe prea bine. Ce poate prevesti îmbucurător un asemenea apel fulger, la prima oră? Mai ales când ai o problemă despre care nu ai vrea să se afle.

 

Maria Bărbos, plutonier cu statura şi osatura tocmai potrivită pentru a face o meserie în Miliţia socialistă a ţării, se obişnuise cu faptul că apelativul numelui său de familie crea confuzii. Mulţi, dacă nu o cunoşteau, puteau jura că-i vorba de un bărbat. Dar nu unul bărbos. Nu permitea regulamentul. Ajunsese chiar să-i placă chestiunea dedublării.

Acum, pe coridorul îmbâcsit de milioane de acarieni sau cum li se mai spune, părea că toţi jucau ţonţoroiul, ridicându-se ca un nor. Înăbuşind-o. I se făcuse cald, avea senzaţia că distanţa până la uşa superiorului său era mai lungă decât altă dată. Străbătea un pustiu. Îşi comandă involuntar: stâng, drept, stâng, drept! Boc, boc, un pas, încă unul, alţii… Îşi aranja din mers uniforma, printr-un gest reflex. Din spate arăta ca un ins robust. Dacă nu-i vedeai ochii, mari, de un albastru care te putea înrobi, trupul său, mai mult decât bine clădit, poate chiar masiv, te-ar fi convins că-i un tip. Puternic. Cioplit cam din topor, grosier, cu şolduri. Năduşit. Oricum, nu bănuiai din prima clipă că este o femeie.

Îşi luă alura de inocentă si supusă. „Trebuie să mă descurc”, îşi spuse. “Habar n-au ei de ce-i în stare plutonierul Bărbos”.

Ciocăni la uşa locotenetului Dănilă, cu fermitate. Se ştia vinovată, dar nu avea de  gând să recunoască nimic. Chiar dacă, într-adevăr, o fi descoperit ce şi cât greşise, mai bine zis, dacă o fi turnat-o bubosul de coleg care-o însoţise ieri în misiune. “Chiar dac-a aflat, eu nu recunosc în ruptul capului”, se gândi pe loc.

 

Tuşi nu atât cât să-şi anunţe prezenţa, ci din cauza senzaţiei de care nu putea scăpa, de parcă  norul stârnit de miile de paşi care trecuseră pe aici se dezlâna acum în plămânii săi.

– Să trăiţi!, salută regulamentar, lăsându-şi intenţionat să-i  atârne şuviţele rebele, ude, ale părului său negru şi creţ care adunat strâns sub şapca neâncăpătoare trezea  multora curiozitatea să vadă cât este de lung.

– Ce ai de raportat în legătură cu obiectivul de ieri?, veni ca o săgeată întrebarea şefului, care sta în picioare. Ca o bornă de care trebuia să ţină seama. Dincolo de care nu se putea trece decât cu învoire. N-o invitase nici pe ea să ia loc.

Privirea lui, o feştilă plăpândă, comparativă cu a subalternei sale.

Ea îl cântări cu o rapiditate neimaginată de şeful său. Un om sfrijit. Părea că se prelinge prin hainele uniformei. Se ţinea el băţos, dar plutonierul Bărbos îl preluase deja în cursa privirilor…

Albastrul ochilor ei era un dar. Aparte. Special. Cum ar fi pentru cineva darul de a cânta.

Oricând, însă, putea fi şi o armă.

Era un albastru din ape tulburi, vijelioase.

Alteori, după caz, şfichiuire, dar nu oricum.Venea în  rafale, se abătea brusc.

Rafale albastre, învingătoare. Indiferent de persoană, ceas ori împrejurare.    .

Mai avea la îndemană laserul albastru, pieziş… Şi ocheadele. Dominatoare. Insinuante.

Ori tandre, primejdios de tandre… Fără scăpare pentru cel care le-ntâlnea.

Nu o împiedica nimic să folosescă dacă voia, expresia unui albastru tăios. În consonanţă cu vorbele.

Un albastru careputea lăsa  cangrene. De nevindecat.

– Voi scrie imediat raportul, să trăiăi! Rosti ea, folosind  nuanţa albastrului docil.

– Mai întâi spune-mi mie, unde-i tiparniţa? Spre binele tău, spune-mi mie! Vocea lui, împotriva aşteptărilor, avea o pojghiţă de candoare. Nu de răfuială. Nu de  ameninţare.

Maria Barbos înţelese că omul acesta, în funcţia de şef al ei, putea fi învins din trei unduiri albastre.

Ştia că o place, deşi nu-i făcuse avansuri directe. Avea el şi aşa probleme cu nevasta paralizată. Atâta-i mai trebuia, să-l dea afară pentru imoralitate.

Din alte ocazii şi din alte  priviri, ea, expertă în  jocul comunicării prin lumina ochilor, înţelesese exact care-i stuaţia. E un răspuns fără cuvinte, iată, parcă o roagă, parcă-i stau în gât vorbele, „hai, fii fată înţelegătoare, e şansa ta.. Şi a mea… A noastră”.

„Se lasă greu atrasă, japiţa,  deşi îmi este subaltern”, îşi spuse şeful în gând cu iritare  neafişată. De-ar fi catadicsit să-i dea de înţeles c-ar accepta un prim pas în doi, numai unul, după aceea ar şti el ce metode să găsească pentru a nu pierde. Deocamdată, i se ivise o cale, o lumină, o şansă. O putea câştiga. Dumneaei era pusă în situaţia de-a alege. Ori calea uşoară, ori pericolul.

– Permiteţi să raportez, şefu’, nu cunosc nimic despre nici o tiparniţă. La obiectivul mănăstire, unde am mers în cercetare ieri, am constatat că se fabricau nişte obiecte bisericeşti din metal, e drept de mărimea unei monede, însă nu erau bani falşi după cum se credea…

– Atenţie, favorizarea infractorului, ba şi mai rău, colaborarea cu el, e  ceva foarte  grav!

 

Superiorul său în grad, iarăşi avea o voce ambalată în bunăvoinţă. Nu striga, nu o ameninţa.

Plutonierul Maria Bărbos prinse tonalitatea din zbor şi o prefăcu în punct de sprijin. Folosi deândată privirea conspirativă. Secret albastru, unduitor.

Putea să-l aşeze ca o floare la buzunarul şefului atins de motivaţiuni sentimentale. Dincolo de regulament. Aproape indignată, aproape victimizată, zise:

– „Bubosul” a turnat minciuni, aşa-i? Doar, doar mă va înfunda… Las’că…

– Nu mai comentăm! Spune-mi la ce oră şi unde ne întâlnim să văd eu cu ochii mei cum distrugi obiectul incriminării!… Nu spun la nimeni. Aştept răspunsul cât mai repede, acum, spor la treabă!, conchise,  devenit din nou sigur şi ferm. Se apropie de uşă, apăsă clanţa, făcând-o pe subalternă să înţeleagă că poate pleca. Adică, ordinul e ordin.

Femeia plecă agitată. Dar nu trebuia să se piardă cu firea. În nici un caz să nu ajungă să-i facă Dănilă vreun raport. Bărbaţii răniţi în orgoliu, bărbaţii puşi să te comande sunt în stare de orice. Şi să facă gesturi neaşteptate în bine, dar şi în rău.   Orgoliul rănit al masculilor nu ştii niciodată unde poate duce, gândi cu satisfacţie de parc-ar fi descoperit cine ştie ce secret în favoarea ei. „Să se ducă la pipernicita de la arhivă, că moare după el, pe mine nu mă interesează. Mai  mult mi-ar plăcea călugărul… M-ar crede nebună, m-ar interna la ospiciu de-ar bănui careva cum mi-a căzut cu tronc bărbatul ăla în hainele lui cernite, dar ce mişcări avea! Nu mă las până ce nu-l ispitesc, poate să mă creadă trimisă de diavol în persoană, eu tot o să-mi fac damblaua!  Ha, ha!, m-aş face de râsul Miliţiei dac-ar şti careva ce-mi trece prin minte…

 

Dar eu, când e vorba de o pasiune, trebuie, trebuie, să găsesc o soluţie”!, îşi repeta… „Executarea! Să mă adun… De unde să încep?”.

Deja ajunsese la uşa care dădea spre stradă, avea nevoie de un moment de linişte, să ia rapid o decizie. Ploaia se dovedi aliata sa. O dezmetici.

Calcula cât i-ar lua până acasă, unde lăsase mica tiparniţă, care semăna cu o râşniţă  învechită, nicidecum cu o maşinarie de fabricat monede false, şi încă unde, într-o mănăstire?!. „Şi totuşi… Ce iscusit se dovedise a fi călugărul Sevastian!  Bărbat, nu glumă”!, îşi spuse admirativ, femeia care chiar dacă trebuia să se supună regulilor stricte ale serviciului şi ale unui purtător de uniformă, când era vorba de sentimente   faţă de un bărbat, nu ţinea cont de nimic.  Excludea faptul că , Bubosul, cum îl porecleau toţi pe  plutonierul Avram, ar fi putut observa cum  ea ascunsese sub manta  obiectul incriminator pentru  călugăr şi alţi confraţi  în sutană . În geantă, la vedere  însă, luându-l tacit martor pe  acelaşi partener de misiune, convinsă că el nu băgase de seamă mişcarea ei  anterioară, pusese un fel de suport, tot metalic, care nu ştiai la ce anume folosea. Nu semăna cu ceva uzitat în mod obişnuit, avea găuri şi o manivelă. O clipire frântă, scurtă, spre călugăr, şi fraza: „se confiscă”! Bubosul  atât   trebuia să ştie. Atât cât văzuse. Maria Bărbos, aflată în misiune, era sobră şi corectă. Îşi construia cu grijă o mască potrivită cu ascunderea unui secret intim… Înveli stativul ciudat într-un ştergar adus rapid chiar de călugărul Sevastian şi totul se putea spune c-a fost bine lucrat.   Ducere în eroare perfectă, credea plutonierul în rol de femeie şi de miliţian în acelaşi moment. Această captură, doar pe aceasta  urma să o prezinte alăturat raportului.

 

Când ajunsese la sediu, seara târziu, nu o pusese în fişet, ci undeva lânga masa din biroul ei, la vedere…  N-aveau decât să-l găsească.

Acum, alerga înapoi spre camera 23, unde avea locul de muncă, îşi luă cheile de la intrarea în locuinţa sa, îşi puse chipiul sub manta, de parcă mergea tot în incintă, colega ei avea alte ordine de îndeplinit, aşa că deveni sigură pe ea. În stradă, se simţi liberă. Mândră c-a găsit soluţia. Cu fiecare pas era mai aproape, tot mai aproape de îndeplinirea planului. Când intră în holul apartamentului personal,  gâfâia de parc-ar fi urmărit un infractor. Scoase din dulap adevărata tiparniţă de monede, chiar  dacă rudimentară, cu atât mai ingenios şi mai atrăgător personaj, mai misterios, i se părea a fi călugărul… Cercetă o clipă lighioana metalică. Arăta jalnic. Deloc impresionantă şi, totuşi, stârnea admiraţia ei de om în uniformă, care văzuse destule. Va să zică, dintr-o asemenea morişcă (chiar aşa arăta) cineva care se îndeletnicea cu rugăciuni şi versete  biblice putea scoate bani adevăraţi… Îşi aminti cum, în timpul descinderii inopinate în chilia monahului şi apoi, când, într-o altă încăpere, unde mirosea cumplit a  fum nu doar de lumânări şi unde era locul faptei şi banii descoperiţi, bărbatul în sutană, cu barbă şi aliură de  artist, parcă juca temporar, doar temporar, acest rol, nu se rugase de cei doi oameni ai legii. Argumenta calm, oarecum superior.

„O să aflu eu mai multe… Toate tainele lui o să le ştiu doar eu”, se entuziasma ea. Porni aspiratorul, pentru a fi cât mai mult zgomot, şi începu să lovească corpul delict cu bătătorul de carne. La forţa ei, nu-i luă mult timp să-l prefacă în fărâme.

 

Adună bucăţile într-o pungă, apoi le înveli în acelaşi prosop luat la confiscare şi, echipată regulamentar, ieşi din casă, păşind  alert. Ca un miliţian. Ce se afla de fapt. Drumul până la pârâul care străbătea oraşul nu era prea circulat, nici prea departe. Domnişoara plutonier lua direcţia malului, pe o străduţă ocolitoare şi, după ce se convinse că nu o vede nimeni, aruncă punga   în apă. „Nu vă puneţi voi cu mine! Nu mă prindeţi cu ocaua mică, aşa, cu una, cu două. Misiune îndeplinită… Numai de n-ar mai avea frumosul cu anteriu şi alţi bani ascunşi. Cei pe care i-am confiscate sunt de la «vânzarea lumânărilor», aşa ne-am înţeles”.

În mintea ei, deja se vedea cum l-a şi zăpăcit şi l-a atras în păcatul lumesc pe bărbatul în sutană… “Ce dacă? Asta e şi mai incitant… Merită să risc.. merită pentru câteva nopţi lângă unul care trebuie cucerit, îmi place lupta… Să lupt, să-l atrag în lume, în inima mea, dacă se poate. Iubire secretă cu un călugăr. Asta da trăire! Se vede că-i alfel decât alţii. Arată ca un artist… Poate asta să fi fost înainte de călugărie… Poate a venit aici cu vreun scop anume… Între mireni era, desigur, un cuceritor. Oricât îşi strunea gesturile, tot l-am ghicit. I-am desluşit una-două adevărata fire. E pe  gustul meu… Una ca mine vede firea pătimaşă. Şi ce atracţie, ce atracţie împrăştia!”.

De cum intră în sediu, deveni mai bucuroasă şi încrezătoare. Îşi pieptăna părul. Avea o  figură aburită în oglinda cu luciul afumat de vreme, dar n-o deranja. Îl sună pe şeful său:

– Să trăiţi, pot veni până la dumneavoastră? Îşi însăilă un glas dulceag, uşor abătut. Obţinu aprobarea.

– Ai hotărât?, o întrebă superiorul ei, micşorându-şi privirile doar pentru a-şi masca nerăbdarea.

 

Ah! De-ar afla numaidecât locul, ora şi locul întâlnirii. Jocul însă, nu se dovedea chiar simplu şi fără figuri. Nu auzi ceea dorea sufletul lui:

– Am în birou obiectul, obiectul confiscat, dar, veţi vedea, nu este o tiparniţă. De aceea am rămas mirată când aţi spus… Banii falşi care circulă sunt aduşi de peste graniţe. Aşa am prins un fir informaţional. Permiteţi să-l aduc spre expertiză?

– Este, nu este tiparniţă, ne-am înţeles un lucru! Trebuie distrusă, dacă vrei să nu dai de bucluc, rosti răspicat superiorul. Se simţea pe teren sigur. Albastrul privirilor ei degeaba se unduia. Nu mai avea scăpare. Săptămâna viitoare avem o misiune mai grea, trei zile la rând. Va trebui să mergem incognito. Dacă e cu succes, se poate lăsa cu o primă frumuşică. Până atunci însă, trebuie să ieşi din ce te-ai băgat… crede-mă! Era confesiv, era un prieten, ce mai voia? Chiar nu înţelegea? Ce femeie nebună, să se împiedice singura…! Are ea un clenci, ascunde ea ceva, gândi şeful şi continuă cu glas tare:

– La ora zece, diseară, în spatele fabricii de zahăr! Aduci obiectul şi… rezolvăm. Se apropie de ea, încercând să-i prindă privirea alunecoasă. De un albastru   tulbure. Cât neîncrederea. O linie albastră între ei. Dănilă se simţi oprit la distanţă, dar, printr-un gest necalculat, îi puse palma protector pe umăr.

– Cum ordonaţi, rosti subalterna, cu cel mai cazon ton al vocii, pentru a menţine distanţa. Salută, după cum cereau normele.

Plecă având în minte iarăşi o învălmăşeală de gânduri. Dacă intră într-o relaţie cu Dănilă, va ajunge supusă de două ori. La cel mai mic refuz, el s-ar fi putut răzbuna având-o la mână Cât mai era până la şantaj?

 

Nu apucă să-şi clarifice în minte care-ar fi fost  cel mai potrivit pas pe care să-l facă pentru ca lucrurile să iasă precum îşi dorea că, dădu nas în nas cu Avram, colegul care-o turnase, poreclit „Bubosul”. Îl acroşă cu dezinvoltură:

– Salut!, bine că te văd! Şefu’ mi-a cerut să ducem obiectul incriminator la expertiză. Acum vin de la el. Te aştept pe la mine la birou să semnezi şi tu raportul după ce-l închei. Atât drum şi urmărire pentru o râşniţă, c-ai văzut cum arăta mult căutata maşinărie…

Îl privi cu albastrul  imperativ. Licărirea de lumină era doar efectul satisfacţiei c-a avut o asemenea idee salvatoare.

Îşi înfăşură privirea de un albastru închis pe grumazul colegului care, parcă asfixiat, nu avu replică, doar dădu afirmativ din cap. Nu mai ştia nici el ce să creadă. Până acum câteva clipe era sigur pe tot ce văzuse ieri. Mai spera totuşi în sinea lui ca şeful să ia în considerare ceea ce-i spusese ca participant direct la misiune, mai ales când va vedea obiectul. Pe cine crede ea că fraiereşte.. Şi ce urmăreşte oare?

Seara, plutonierul Maria Bărbos ajunse intenţionat cu întârziere la locul stabilit. Şeful nu sosise încă. Şi nici în minutele următoare. Spre satisfacţia ei deplină.

Aşeză falsa tiparniţă între sculele maşinii şi porni înapoi spre oraş.

Înţelese chiar a doua zi, când toţi colegii primiră ordine la care nici nu gândiseră şi nici nu visaseră vreodată.

Tiparniţa nu mai era un caz.

Lumea o luase razna. Se întorcea pe dos. Cucerirea  călugărului  trebuia amânată o vreme.

Urma ceva neimaginat, urma nebunia apelor ieşite din matcă. Revoluţia. Din care trebuia să iasă cu bine.

Când totuşi îl căută pe călugărul Sevastian, află că, la prima cotitură liberă  plecase către alte zări.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

 

http://veronicabalaj.blogspot.fr/

 

Articles similaires

Tags

Partager