Valery Oisteanu

 

 

 

(USA)

 

 

ALTFEL DE CONFESIUNI & CONFIDENTE

 

 

 

 

Gherasim Luca: Zen al morţii şi al nemuririi

 

 

 

 
traducere din engleza de Nadia Brunstein

 

La 9 februarie 1994, la vârsta de 80 de ani,  Gherasim Luca a lăsat pe telefon, următorul mesaj prietenei lui Micheline Catti:  “Pentru poeţi nu există un loc în această lume”, spunându-i că urmează să se arunce în Sena. A fost declaraţia finală a unui poet remarcabil, authentic, un artist original şi un teoretician capabil să scoată la lumină “viitoarea orbită a suprarealismului.”
S-a născut la Bucureşti în 1913 sub numele Salman Locker, odraslă a unei familii evreeşti cu vederi largi. De tânăr s-a simţit atras de poezia de avangardă.  Vorbea fluent idiş, româna, germana şi franceza. Spre sfârşitul anilor 30 călătorea frecvent la Paris unde s-a împretenit cu suprarealiştii.

 

Un destin întortocheat  şi  accidente inimaginabile ale destinului au făcut din Luca unul dintre poeţii majori ai literaturii franceze-române, contribuţia lui la poezia şi suprarealism teoretic francez fiind promovată de astfel de personalităţi ca poetul-artistul-criticul Jean Louis Bedoin, filosoful Gilles Deleuze (care s-a sinucis şi el, aruncându-se de la fereastra apartamentului său) şi psihiatrul Pierre-Felix Guattari.
Poezia iconoclastă a lui Luca a influenţat alţi poeţi, cum ar fi Gellu Naum, Dolfi Trost şi Virgil Teodorescu.  Poetul a marcat cu fierul înroşit poezia modernă franceză, prin sălbatica sa ireverenţă, cutezanţa intelectuală, calambururi riscante şi “bâlbăieli şi poticneli” multiplicatoare de sens.

 

Pseudonimul Gherasim Luca şi l-a ales de timpuriu, din “necrofilie ironica” – un nume însuşit dintr-un necrolog.  A considerat că opera lui conjură vidul din miezul limbii şi al existenţei înseşi. «  Vidul vidat de vidul lui e un plin » – a remarcat odată.

 

În tinereţe citise un eseu al compatriotului său francez-român, Emil Cioran, – Despre dorinta de a nu trăi –  care urma să-l afecteze profund şi care conţinea următoarele rânduri :

 

“Există experienţe carora nu li se poate supravieţui, după care simţi că nimic nu mai are nici un sens. Viaţa generează plenitudine şi vid, exuberanţă şi deprimare. N-am decât 22 de ani şi sunt deja expert în problema morţii.”  (On the Heights of Despair, Emil Cioran, U.of Chicago Press,1996 ).

 

 

 

 

Între 1939-1946 , Luca, împreuna cu Dolfi Trost,Gellu Naum, Virgil Teodorescu şi Paul Păun, formează nucleul Bucureştiului suprarealist. Luca şi Trost sânt coautorii principalului text al grupului: Dialectica dialecticii, un manifest al revoluţionarii suprarealismului propriu-zis. Automatismul, colajul şi delirul erau prea mecanice şi deci proscrise. Pentru ca mişcarea să-şi menţină vitalitatea se impunea o revoluţie perpetuă.

 

“Această stare continuu revoluţionară nu poate fi menţinută şi dezvoltată decât prin asumarea poziţiei dialectice de “permanentă negare, şi de negare a negării, o poziţie care ar putea să se preteze la extinderea cea mai măreaţă ce se poate imagina, înspre orice şi oricine” declară Luca.

 

Gherasim Luca se dovedeşte a fi original şi inovator şi ca artist vizual. Cartea lui, „Iubit Cantitativ” (Edition de l’oubli) este ilustrata cu un asamblaj dadaesc decorat cu 944  „pene de oţel”(peniţe de scris tradiţionale) de forme diferite. In arta vizuală preferă moduri de colaj şi asamblaj tridimensional, si studiază sistematic intervenţia acţiunilor aleatorii în elaborarea imaginilor (Cubomania, 1945).

 

Într-adevăr, crează colaje delirante, alcătuite din pătrate tăiate din ilustraţii, asamblate într-o combinaţie arbitrară. Rezulate neaşteptate în albumul său „Les Orgies des Quanta” (1946) prezintă imagini decupate în pătrate, ca o tablă de şah neregulată, pătratele fiind permutate până la obţinerea combinaţiei dorite. De asemnea, construieşte colaje din obiecte găsite pe care, începând din 1963, le expune în galeriile din Bucureşti, Paris şi Berlin.

 

O altă carte importantă a lui, « Vampirul Pasiv » (1945) este un amestec de tratat teoretic şi proză poetică debitată pe nerăsuflate, confesiune personală şi cercetare ştiinţifică. O invenţie  surprinzătoare pe care o naşte din ideea de a ilustra parţial psihologia mişcării suprarealiste, de a denota genul de obiect pe care îl elaborezi în timp ce te gîndeşti la persoana căreia îi este destinat. In termeni vulgarizatori, un dar oferit posedă un feng-shui propriu, un tic karma-tic complex, un mesaj de iubire-ură; prezenţa lui devine obsesivă şi traumatică pentru noul posesor. Cineva a botezat acest fenomen “diabolicitatea obiectului”.

 

 

 

 

“In felul lui, obiectul poate fi folosit ca vehicol pentru descrierea calitativă ce ar putea fi interpretată drept un rebus” conchide prietenul lui, criticul de artă francez Saran Alexandrian în « L’art surréaliste ». (Fernand Hazan, 1969).  Aplicându-i artei aceeaşi logică, prin crearea unui obiect-vis sau obiect-poem, se produce o descărcare  electrică între “ochiul montat pe metronom” ca la Man Ray sau păpuşa născînd o altă păpuşă identică, ca la Gherasim Luca, parte din “domeniul suprarealist”  cu destinaţia Eternitate.
Luînd uneori forma de asamblaj, aceste OOO (Obiect Oferit Obiectiv) au scopul de a captura întâmplarea în forma ei dinamică şi dramatică şi de a elucida conexiunea continuă între tendinţele noastre de iubuire-ură şi lumea obiectelor–daruri sau amintiri oferite altora.
“Putera diabolică” este dorinţa noastră reprimată şi fantezia sexuală transferate la “obiectul oferit obiectiv” folosindu-se o metodologie quasi-şamanistică : dorinţa devenind realitatea dorinţei. Astfel visul pătrunde în viaţa reală, schimbînd relaţiile între oameni în funcţie de dorinţa materializată în obiecte.

 

După cîteva aventuri de viaţă şi de moarte la graniţa română şi un scurt popas în Israel, în 1952 Luca se stabileşte la Paris. Ca poet explorase, cu fler duchampesc, sonorităţile francezei ad absurdum (Heros-limite, 1945).

 

Dă recitaluri publice rostindu-şi textele, eliberate de control cerebral, într-o stare de transă neo-dada. Filosofic,  promovează “erotizarea nelimitata a proletariatului” şi foloseşte jocuri de cuvinte intenţionat provocatoare sexual, concomitent hipnotice şi extatice. Panoramele lui sonore, experimentale şi totodată paradoxale, se inspiră din jazz.
Intre timp inventează o poezie suprarealistă cu totul nouă, o fuziune de franceză şi incantaţii religioase melodice. Cuvinte bâiguite şi bâlbâite, creând jocuri de cuvinte şi de sunete, o simfonie vocală şi muzică concretă cu efecte  low-tech.

 

Spre sfârşitul anilor ‘70 Luca se afiliază grupului de performanţă colaborativ numit Polyfonix, împreunp cu Jean- Jacques Lebel, Brion Gysin, William Burroughs, Raymuncho Matta şi alţii, şi îşi  interpretează poeziile într-o manieră similară cu improvizaţiile dada şi jazz care se prezentau la Paris şi New York.

 

Apare şi în faţa camerelor de televiziune şi în reprezentaţii pe viu; Gilles Deleuze l-a numit cel mai mare poet francez în viaţă, adăugând: “Pentru cei care i-au frecventat recitalurile… prezenţa lui reprezenta o transă calmă, încântătoare, unică, de neuitat.”

 

Pe  André Velter (n 1916), un poet  şi interpret francez polifon,  Luca l-a ajutat să “redescopere puterea poeziei, forţa oraculară şi virtuţile subversiunii”.

 

In Romania, Israel şi Franţa Luca era privit ca un “ sfânt al avangardei” timp de mai multe decenii, fiind invitat să apară şi la Museul de Artă Modernă din New York.
Pe măsură ce îmbătrâneşte şi se simte mai strâmtorat în mijloace pare să fi dispărut de pe ecranul radar al publicaţiilor şi artei de performanţă. Este aruncat brutal din apartament sub pretextul de “reînnoire urbană”: autorităţile deplâng condiţiile neigienice în care trăieşte, el şi vecinii. Sănătatea i se şubrezeşte, statutul lui social rămâne incert  vreme de 40 de ani, timp în care a scris şi a apărut pe scena culturala din Franţa. In cele din urmă, devenind deprimat, nu mai reuşeşte să ţină piept vieţii. « Refuz să exist…refuz să exist » îşi spune în mers, în auzul altora. Nu e complet uitat : Andrei Codrescu, un poet român-american contemporan, propune opera lui Luca pentru un premiu, dar Luca  refuză, menţinându-şi poziţia de suprarealist împotrivit onorurilor publice.

 

Din păcate, în cele din urmă alege sinuciderea prin înec, aruncânud-se din locul acela special, Pont Mirabeau, un sfârşit similar cu cel al compatriotului său Paul Celan şi alti mulţi tineri cu traumă romantică.

 

Cum scria în “La Mort Morte” 1945 (Inventor of love, The Dead Death, Black Widow Press, 2009): « după ce am suprapus vidul meu teoretic, disperant, reflectându-l ca într’o oglindă a oglinzii pe viaţa mea pustie, pe gesturile mele întrerupte, pe insomnii chinuitoare şi prelungi, pe agonia mea perpetuă, nu văd ce aş mai putea face cu personagiul meu încremenit de atâta disperare, dacă nu l-aş pune faţă în faţă cu moartea, pentrucă numai moartea stie să exprime, în limbajul ei obscurantist şi fatal, moartea reală care mă consumă, care mă parcurge şi care mă întunecă până la dispariţie. »

 

De la bun început, moartea prinsese un autostop cu racheta suprarealistă. In 1925, în primul număr al revistei La Revolution surrealiste André  BRETON se întreba : Sinuciderea – este oare o soluţie?  De altfel, moartea  obseda şi avangarda românească, care a devansat întreaga Europă în mişcările dada şi suprarealism; la Paris, membrii de frunte ai acestor  mişcări includeau aştri ca Tristan Tzara, Marcel Ianco, Constantin Brancusi, Claude Sernet, Victor Brauner, Jacques Herold, Benjamine Fondane, Paul Celan şi Jules Perahim, pe lângă Gherasim Luca şi Dolfi Trost.

 

 

 

 

Unii scriau “ciorne finale” suprareale (de pildă, Urmuz, un proto-suprarealist român, care urma să-şi tragă un glonte în cap într-un restaurant). Sinuciderile nu erau decât gesturi de sfidare,  un răspuns dat unei lumi dezamăgitoare, vulgare, plicticoase şi banale ai cărei locuitori erau mai puţin interesaţi de felul în care operează subconştientul  visele decât de achiziţionarea bunurilor materiale.

 

Declaraţia finală a lui Luca însuşi a fost “Moartea morţii”, o trecere în revistă personală a celor cinci tentative de sinucidere: prin autostrangulare, otravă, armă de foc, asfixiere şi înjunghiere, fiecare dintre ele fiind punctată de o notă de adio aparte, cum ar fi:

 

“A nu se căuta cauzele morţii mele, nu există vinovaţi, nici măcar eu însumi, las viaţa fără regrete. Cer discreţie la încinerarea mea funerară, dacă se poate. Să nu mi se aducă flori ».
O alta nota de sinucidere contine citatele:

“Lacrimile tale mireasma ta disperarea ta, pedeapsa mea”

 

“O bolă nervoasă niciodată incurabilă, niciodată, care niciodată nu mă chinuie de mulţi ani, niciodată nu mă forţează să-mi pun capăt zilelor. Niciodată nu-mi plătesc cu viaţa păcatele părinţilor niciodată ereditatea niciodată nu mi-a fost povară.  Dacă niciodată n-am făcut rău nimănui, niciodată nu cer iertare”.

 

“Dacă e adevărat, după cum pretind erorile, că după moarte omul continuă  o existenţă de fantomă, am să vă comunic. Dacă n-aveţi veşti de la mine într-o lună, veţi şti că moartea nu e cu nimic diferită de putrefacţia unei cepi, a unui scaun sau a unei pălării. Mă sinucid din dezgust (text preluat din traducerea in Engleza de Julian and Laura Semilian, Inventor of Love & Other Writings, Black Widow Press, 2009).

Până la urmă, Luca se referă la moarte ca “oprimare, ca tiranie, ca limită, ca angoasă universală şi duşmanul meu adevărat, duşman cotidian, insuportabil, inadmisibil, neinteligibil”.

 

Si, desigur, cea de a şasea încercare de sinucidere a reuşit.

In 1985, în cursul unei vizite la New York pentru un recital pe viu la MOMA Luca s-a întâlnit cu mine, cu răposatul meu prieten Ira Cohen şi cu Timothy Baum pentru o zi de artă şi poezie în galeriile din East Village.

 

Un om scund, cam chel, cu ochelari de vedere întunecaţi, păr purtat pe o parte şi spre ceafă, o faţă de poet perfect sculptată, îmbrăcat într-un pulovăr de culoarea cerului, pantaloni călcaţi, de culoare sumbră, şosete roşu- închis şi mocasini.
Făptura lui măruntă şi părul lui de fiinţă “jupuită de vie” de societate se transpunea nu numai în tonul tragic al vocii dar prin ochii adânciţi cu umbre trecătoare tânjind nemurirea.

 

Stând  în restaurantul Il International în cartierul Tribeca din Mahattan, cu coroana Statuii Libertăţii pe acoperiş, vorbeam despre vedenii stranii şi vise interconectate cu elementele vieţii şi morţii, despre Diaspora avangardei născute în România şi prietenii lăsaţi în urmă.

 

L-am dus pe Luca la o şedinţă a Societăţii noastre de Poeţi şi Artişti Suprarealişti (PASS) lângă biserica Sf. Mark, şi am petrecut restul zilei colindând galeriile care au avut o perioadă scurtă de înflorire ân East Village al anilor 1980’.

 

Mai târziu am aflat că a cumpărat unul din asamblajele  mele de artă, o cană de cafea plină de “Chei găsite pe Strada 9”.  Mă întreb ce s-a întîmplat cu colecţia lui de artă.

 

Când venea să mă viziteze la Chez Val and Ruth vorbeam despre prietenul lui, poetul roman, Gellu Naum, mentorul meu suprareal, şi despre amintirea scriitorilor dispăruţi – Ilarie Voronca, Paul Celan şi Celine Arnaud, toţi de origine ebreo-română, toţi sinucigaşi.

Vorbirea lui Luca era oarecum fracturată şi tristă, de ca şi cum ar fi continuat exilul lui de-a pururi nesfârşit, iar glumele ocazionale şi jocurile de cuvinte amuzante erau felul lui de a umaniza suferinţa şi singurătatea.

 

Vorbeam despre noua democraţie din România care n-a recunoscut avangarda din Diaspora drept una din sursele revoluţiei, şi despre faptul că nici artiştii proscrişi pe lista neagră de către comunişti, nici scriitorii disidenţi, încă n-au fost recunoscuţi drept o comoară culturală autentică, în parte pentru se născuseră evrei, si antisemitismul etnic continua.

 

Luca însuşi nu era credincios, dar a purtat povara intoleranţei societăţii fiind  “străinul evreu” atât pentru fasciştii francezi cât şi pentru cei români, mai târziu pentru comuniştii româno-ruşi, şi în fine pentru societatea franceză postbelică xenofobă.

 

Picătura care a umplut paharul a fost demolarea studioului lui parizian în scopul “regenerării urbane”, în februarie 1994, când la vârsta de 81 de ani a devenit oficial  pesoană fără locinţă stabilă.

 

Nici un lucrător social în labirintul birocratic  francez  n-a reuşit să-l ajute pe calmul geniu român, care după peste 4 decenii în Franţa n-avea nici cetăţenie nici mijloace să caute asistenţă medicală sau socială. “Să explodeze planeta, să explodeze planeta” scria apocaliptic, înainte de a se arunca în apă.
La centenar, moştenirea şi influenţa lui Luca nu sunt pe deplin recunoscute în istoria artei, poeziei şi artei de performanţă.

 

Unii editori, cum ar fi parizianul Jose Corti, au publicat cărţile lui în franceză  –  mici ediţii -,  şi recent au apărut câteva traduceri în engleză în Twisted Spoon Press din Praga , Black Widow Press,Boston şi Contra Mundum Press, New York. Dar astfel de publicări răzleţe nu sunt pe măsura unui geniu ca Gherasim Luca, un sfânt al suprarealismului care a întreprins numeroase explorări erotico-existenţiale şi filosofice profunde.

 

Luca a inventat un limbaj poetic nou bazat pe repetări şi bâlbâieli, ritm şi bâiguială, jocuri de cuvinte haotice şi koan-uri filosofice, vise afrodisiace şi coruri radical-erotice, teatre onirice muzicale şi suprareale, descrise de răposata poetă Adrienne Rich drept « limba furiei, murmurată secret, subversiv, luând pe ocoliş  colţurile, mototolită în buzunar, recitată unei comunităţi, citită cu voce tare muribunzilor, zgâriată sau pictata cu spray-ul pe zid. Asta da, asa fel de limbaj, o asfel de limbă!

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Despre Gherasim Luca:

http://en.wikipedia.org/wiki/Gherasim_Luca

 

Despre  Valery Oisteanu:

https://www.facebook.com/zendadanyc

http://en.wikipedia.org/wiki/Valery_Oisteanu

 

 

Articles similaires

Tags

Partager