Valentin Nicolau

 

                                

 

(Romania)

 

 

 

 

Un echivalent pentru Indignaţi-vă! este Deşteaptă-te!, doar că, în fapt, imperativul din imnul  naţional a depăşit rareori starea de declaraţie cântată. O atitudine pe care am falsat-o cel mai adesea. În cazul românilor, predispoziţia spre indignare are ritmuri istorice de exprimare mult mai lente. „Vegetal” sau nu, poporul român a fost mai degrabă „antrenat” să se supună voinţei altora, dobândind o capacitate de a suporta demnă de remarcat, reflectată în puţinele momente în care şi-a contrazis propria înţelepciune conform căreia „capul plecat sabia nu-l taie”. Până şi alegerea conducătorilor a fost privită ca o fatalitate, suportată cu stoicism, mai ales atunci când şi-a dat seama că nu doar s-a înşelat, ci s-a şi lăsat furat. Totuşi, afirmaţia că „mămăliga nu explodează” s-a dovedit a fi falsă în 1989. Asta nu înseamnă că, la peste douăzeci de ani de la Revoluţie, românii fac deja diferenţa dintre a supravieţui istoriei şi a o scrie.

 

 

 

 

Ultimii ani, trăiţi sub semnul deriziunii concentrate, ne îndeamnă spre nevoia unei concluzii asupra întregii perioade postdecembriste. Astăzi, mai mult ca oricând, a devenit evident că România se află pe un drum greşit. Statul român a ajuns arma ţinută la tâmpla cetăţenilor pe care puterea politică îi jefuieşte zilnic. Statul român a devenit sluga unei bande mafiote care a subordonat totul propriilor interese. Se opune cineva? Există o opoziţie coerentă care să lupte pentru cetăţenii tăcuţi de felul lor? Mai degrabă mass-media se manifestă ca opoziţie şi asta oferă ambiguităţi suplimentare în societate. Absenţa indignării exprimate ne-a transformat în complici.

Pe fondul unei ineficienţe sistematice a guvernării proliferează inechitatea şi injustiţia socială. Sărăcia s-a extins, mărind prăpastia dintre cei bogaţi/îmbogăţiţi şi cei săraci/sărăciţi. Ultimii ani au exacerbat indiferentismul şi individualismul. Suntem împinşi să trăim din ce în ce mai mult ca prădători solitari, pentru care celălalt e mai degrabă un duşman, numit concurent pentru a legitima efortul de a-l distruge. „Fraternitate” este un concept demonizat de o sintagmă perfidă, „interesul naţional”. O naţiune se construieşte prin fraternizarea cetăţenilor în propriul interes. În absenţa acestuia, interesul naţional se reduce la interesul lacom al puterii politice, devenite proprietară a statului. Preocuparea puterii politice faţă de cetăţeni  se rezumă la a le impune „solidaritatea” cu jefuitorii, pentru propria lor jefuire. Sesizând înşelăciunea, oamenii s-au ataşat şi mai mult de „interesul privat”, pentru simplul motiv că e singurul realist şi nepervertibil. Statul social, adică statul naţiunii, este abandonat şi înlocuit cu statul captiv, slujbaş al deţinătorilor puterii politice. Semnalul abandonării a fost dat de însuşi preşedintele României, atunci când a decis că „statul român nu mai poate fi responsabil pentru toţi cetăţenii săi”. Statul este deja şi se doreşte a fi şi în continuare responsabil doar pentru elita partidului de guvernământ. Ne-am indignat?

Şi indignarea a fost tranzacţionată uneori. Predispoziţia de a negustori orice, chiar adevăruri şi libertăţi, le-a adus unora un mic avantaj personal, contribuind la triumful naţional de a fi supravieţuit împreună. Fiecare după posibilităţile sale de a se fi asociat puterii a beneficiat măcar o vreme de jefuirea şi umilirea altora. Practică veche la români, de ce ne-am indigna?

Pe de o parte, guvernanţii fac tot posibilul ca statul să preia controlul asupra justiţiei, a partidelor şi a sindicatelor, a economiei prin fondurile de pensii şi de sănătate, a presei. Pe de altă parte, statul se debarasează de responsabilităţile faţă de propriii cetăţeni, generând precaritate nu doar în învăţământ, sănătate şi cultură, în justiţie şi securitate personală, dar şi în instituţiile supravieţuirii: locurile de muncă, salariile, pensiile şi alte venituri din muncă, preţurile bunurilor esenţiale – de la hrană la locuinţă şi energie. Deciziile guvernului de a impune taxe şi impozite mai mari cetăţenilor, faţă de care nu se consideră responsabil, nu conduc la asumarea unor responsabilităţi mai mari faţă de contribuabil, ci la răsplătirea pe măsură a clientelei politice. Politica a fost privatizată în beneficiul unei grupări organizate după reguli mafiote, cu „soldaţi”, „naşi” şi „capo di tutti capi”, şi doar asasinarea ad litteram este înlocuită de umilirea publică a adversarilor, prin campanii de presă sau prin spectacole cu „mascaţi”. Cât de mare ne e indignarea faţă de toate acestea?

Individualismul a fost supralicitat şi politica de dezbinare naţională şi socială a devenit instrumentul preferat de guvernare. Idealurile unei ţări sunt doar citite pe fugă la adunările publice cu ocazia diferitelor comemorări care s-au transformat pentru politicieni în bune prilejuri de a se lupta cu adversarii, de a mai măguli populaţia şi de a mai face niscaiva promisiuni. Istoria rămâne în manuale, nu mai iese în stradă. Indignarea se dizolvă în comoditatea privitului la televizor. Uitându-ne la micul ecran, ne abandonăm confortului de a-i lăsa pe alţii să se indigneze în locul nostru.

Se invocă scuza de a fi lipsiţi de alternativă. Dar tocmai blocajul pe care îl trăim ar trebui să ne enerveze din nou. Să ne ridice din amorţeală, determinându-ne să înlocuim politica privatizată cu una care să restabilească demnitatea şi interesele comunităţii. Ar trebui să oprim modelul economic şi social care până acum a generat inechitate şi nu a produs dezvoltare, cu certitudine el este epuizat. Altfel suntem condamnaţi la eşec şi la marginalitate. Dacă anumite partide politice au eşuat, dacă anumite curente ideologice s-au dovedit incapabile să genereze idei şi acţiuni viabile, asta nu înseamnă că sunt epuizate toate soluţiile. Este o minciună că ceea ce trăim ar fi unica soluţie. Există şi un alt fel de a face politică şi vedem asta zilnic, în multe din ţările din jurul nostru. Sunt oameni la fel ca noi: nici mai îndrăzneţi, nici mai fricoşi, nici mai deştepţi, nici mai proşti, nici mai buni, nici mai răi. Doar că au practicat două atitudini faţă de care noi suntem încă reticenţi: s-au indignat şi au cerut ca indignarea lor să fie respectată.

Un mare cutremur sau o inundaţie reprezintă un viitor indezirabil, în faţa căruia te resemnezi sau din calea căruia fugi, evitându-l. Dar un viitor al sărăciei, al înapoierii, al umilinţei şi al lipsei de putere,  proiectat de actuala guvernare, este un viitor în faţa căruia trebuie să te indignezi, respingându-l. Respingându-l, se deschide larg uşa unui orizont alternativ, unor opţiuni devenite posibile, unei răscruci. Să vedem în răscrucea la care ne aflăm posibilitatea de a stabili obiective clare pentru dezvoltarea economică şi socială, un nou proiect de societate care să pună capăt subdezvoltării, căci instrumentele dezvoltării nu sunt altele decât rutinele europene care oricum se cer respectate. Atunci modernizarea statului va fi o consecinţă implicită şi nu doar un efort impus inadecvabil. Pentru toate acestea e nevoie la început de indignare, de ieşirea din letargia supunerii sub vremuri. E nevoie ca şi ceilalţi intelectuali să devină vocali, nu doar cei care au trădat înrolându-se în solda puterii pentru a o cauţiona şi pentru a ţine în amorţire masele ce priveau spre ei aşteptând în zadar un semn de indignare care să-i mobilizeze.

Trădările cele mai mari le-am făcut faţă de propriile noastre idealuri. Este momentul în care trebuie să ni le reamintim. Speranţa trebuie reîncărcată cu obiective precise, cu orizonturi de aşteptare concrete. Meritocraţia, reinventată. Atâta impostură şi farsă nu sunt de ajuns pentru a ne indigna într-un glas? Când în lume se vorbeşte deja de nevoia construirii unei societăţi a conştiinţei, să nu ne revolte egoismul amoral care ne-a înconjurat, copleşindu-ne?

Cel mai adesea românul a înlocuit indignarea cu batjocorirea răului. A râs, suportându-l mai uşor. Vin momente însă când ironia şi satira nu mai sunt suficiente. Trăim într-o Românie ce se descompune zilnic, captivi neputinţei induse. Indignarea poate începe cu o încruntare a frunţii, cu un pumn încleştat. Dar şi cu privirea fermă că împreună ne putem schimba soarta, cu surâsul celui stăpân pe sine, care nu mai e dispus să i se dispreţuiască viaţa. Indignaţi-vă! ne îndeamnă la o „insurecţie paşnică”, în fapt, la a ne pune în acord gândurile cu vorbele, vorbele cu faptele.

 

(extras din Cuvânt înainte la volumul Indignaţi-vă! de Stephane Hessel – Nemira, 2011)

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

VALENTIN NICOLAU

Scriitor, proprietar al Grupului Nemira, fost preşedinte-director general al Societăţii Române de Televiziune, Valentin Nicolau este de formaţie geofizician.

S-a născut pe 22 iunie 1960, la Bucureşti. A urmat cursurile liceului „Spiru Haret” şi apoi s-a înscris la Facultatea de Geologie şi Geofizică a Universităţii Bucureşti, pregătindu-se pentru o meserie în care „ai mult timp liber şi nu ai şefi“.

Aventura a început cu mult înainte. În timpul vacanţelor a lucrat ca hamal, sondor, marinar, meditator de matematică şi fizică şi ca tehnician geofizician pe vase de cercetări marine. A fost „mărţişorist”, pictor, a înrămat şi a vândut tablouri.

După absolvirea facultăţii, în 1985, şi până în 1990 a lucrat ca inginer geofizician, şef de echipă de prospecţiuni gravimetrice la Întreprinderea de Prospecţiuni Geologice şi Geofizice Bucureşti.

La doar câteva luni după Revoluţie, în aprilie 1990, Valentin Nicolau fonda Ziarul Ştiinţelor şi Călătoriilor şi-şi dădea demisia de la IPGG, părăsind o profesie în care se impusese după mai puţin de cinci ani de practicare.

Nemira s-a născut în 1991 şi a însemnat împlinirea unui vis, dându-i şansa de a transforma pasiunea în profesie. În scurt timp, Nemira a devenit una dintre cele mai importante edituri din România şi nu numai, în 2001 fiind desemnată cea mai bună editură europeană de science-fiction la Convenţia Europeană de Science-fiction.

Începând din iulie 2001, Valentin Nicolau a devenit consilier al prim-ministrului pe probleme de cultură, educaţie, cercetare şi turism. În iunie 2002 a demisionat.

Între 2002 şi 2005 a fost preşedinte-director general al Societăţii Române de Televiziune, funcţie din care a demisionat în iunie 2005, motivându-şi decizia prin presiunile politice exercitate asupra sa şi asupra TVR. În timpul mandatului la TVR, a fost membru în Consiliul de administraţie al EBU (European Broadcasting Union – Asociaţia Televiziunilor Europene).

Între 2005 şi 2006 a fost vicepreşedinte al GRIVCO – Grupul de presă Intact.

Din 2006 este consultant Lagardère Media pentru România.

La începutul anului 2007 a lansat Editura Nemi, specializată în carte pentru copii.

În iunie 2007 a devenit membru al Consiliului Naţional al Audiovizualului, funcţie din care a demisionat după numai trei zile, acuzând Consiliul de subordonare politică.

În august 2007 începe să emită postul de radio Smart FM, „primul post cultural privat din România” pe care-l fondase la începutul aceluiaşi an.

Din octombrie 2007 este profesor asociat la Universitatea „Lucian Blaga” din Sibiu.

În 2009 susţine un doctorat în Ştiinţele Comunicării la Universitatea din Bucureşti şi publică lucrarea TVR – mărire şi decădere.

Din februarie 2010 este profesor asociat la Universitatea Bucureşti.

Aventura lui Valentin Nicolau în lumea literară a început însă cu mult mai devreme. În 1994 îi apărea prima carte de literatură pentru copii, Bronto, un dinozaur încă mic, urmată în 1995 de Bronto, un dinozaur neastâmpărat şi, ceva mai târziu, în 2008, Zina Benzina.

Dar în atenţia lumii teatrale a intrat relativ târziu. În 1998, pe scena Teatrului „Victor Ion Popa” din Bârlad i se juca prima piesă, Vi s-a furat un pat. Abia în 1999 şi 2000 talentul de dramaturg i-a fost confirmat oficial, prin cele două nominalizări succesive la premiul UNITER pentru cea mai bună piesă a anului şi apoi prin câştigarea, în anul 2000, a Marelui Premiu „Camil Petrescu” pentru Dramaturgie al Ministerului Culturii pentru Ca zăpada şi cei doi, preşedintele juriului fiind criticul literar Nicolae Manolescu.

La Teatrul Nottara, piesa Ca zăpada şi cei doi se joacă din 2002 fără oprire, sub titlul Uzina de plăceri S.A. Piese de teatru i-au fost jucate pe scenele Teatrului Naţional din Bucureşti, din Satu Mare, Târgu Jiu, şi adaptate pentru Televiziunea Română şi Teatrul Radiofonic.

I-au fost publicate patru volume de teatru, Dacă aş fi un înger, Ultimul împărat, Mai jos de Figueras, Taina îngerilor, acesta din urmă tradus şi apărut în limba franceză în Belgia, sub titlul Le mystère des anges, precum şi piese traduse şi publicate în antologii colective.

„Nu-mi recitesc piesele“, declara Valentin Nicolau. „Ar fi ca şi cum m-aş întoarce la o veche poveste de iubire, am trăit-o cândva, a fost minunată sau chinuitoare, dar nu vreau să mai văd chipul femeii. Poate astăzi nici nu aş mai recunoaşte-o. Prefer să mă îndrăgostesc din nou, de altă femeie, să trăiesc o nouă poveste.

 

 

http://www.noriimei.ro/noroc/indignati-va/

 

 

http://www.valentinnicolau.ro/

 

Articles similaires

Tags

Partager