Traducatoarea si universitara Dana Crăciun în dialog cu jurnalista Carmen Neamţu

 

 

(România)

 

 

 

(România)

 

 
Ingredientele dezastrului în traducere: lenea de a folosi dicționarul în combinație cu un redactor superficial

 

Traducătorul este personajul fără de care literatura română nu-și găsește un loc important în literatură universală. Fără traducător, scriitorii străini ne rămân niște necunoscuți. Nu degeaba, portughezul José Saramago aducea un elogiu traducătorului, atunci când afirma: Scriitorii fac literatura națională, iar traducătorii fac literatura universală.

Discutăm cu Dana Crăciun despre coșmarul traducătorului, despre dificultățile acestei întreprinderi aventuroase și palpitante. Traducerea – hrană, haină, (h)artă de cuvinte. Coșmar cu traducător

 

 

 

 

Coșmar cu traducător

 

 

 

 

CN: – Dacă ar fi să faceți un inventar al insuportabilului în traduceri ce ar cuprinde el?

 

DC: – Probabil coșmarul oricărui traducător constă în a trebui să traducă un text prost scris, stufos, obscur, de obicei din categoria celor care încearcă să dezlege meandrele concretului. Din engleză în română nu mi s-a-ntâmplat, am avut noroc de cărți bine scrise. Ar fi greu să te plângi de faptul că a trebuit să traduci autori cum ar fi Amis, Eugenides, Rushdie, Muriel Spark etc. Din română în engleză am mai pățit-o.

Tot din categoria „viziuni de coșmar” ar fi spaima că îți scapă ceva. Primele cărți le știam chiar pe de rost. Visam noaptea capitolele sau secțiunile la care lucram și mi le repetam în somn, dar veșnic uitam sau stâlceam câte ceva. Mi s-a întîmplat și ca redactorul (sau tehnoredactorul, nu voi ști niciodată) să-mi stâlcească o treabă pe care de altfel crezusem c-am lămurit-o, iar spaima respectivă am transformat-o în obsesia de a lucra numai cu redactori cu care pot comunica direct. La « Polirom » am marele noroc de a putea lucra cu Radu Pavel Gheo, cu care mă pot afla în contact direct pe parcursul lucrului la o carte. Gheo este nu doar un prozator foarte, foarte bun, ci și un redactor pe care nu poate decât să și-l dorească orice traducător.

Coșmarul cel mai crunt însă ține totuși de „deadline”, de termenul limită la care trebuie să predai traducerea. Oricât de generos ar fi, tot ai senzația c-ar fi nevoie de mai mult timp. Paul Valéry spunea că un poem nu e niciodată gata, e doar abandonat. Așa e și cu traducerile. Uneori există constrângeri și mai restrictive. Un asemenea caz a fost Joseph Anton, volumul de memorii al lui Salman Rushdie, pe care editura s-a angajat să îl publice simultan cu ediția în engleză. Sunt situații în care nu se pot da rateuri.

 

Coșmarul cititorului, o carte proastă

 

CN: – Coșmarul cititorului cum îl vedeți ?

 

DC: – Acesta ar fi probabil o carte proastă, tradusă și redactată la fel de prost. Cazurile acestea sunt însă extreme și ușor de depistat, așa că poți abandona pur și simplu lectură. Mai grav e cu traducerile mediocre sau proaste în măsura în care cititorul nu prea își poate da seama că trăiește un coșmar. Din păcate, există numeroase astfel de cazuri, unele chiar dificil de identificat, deoarece textul „curge bine” în limba țintă, chiar dacă această „curgere” are, uneori, prea puțin de-a face cu textul sursă. Am avut la un moment dat un sâmbure de proiect/plan, anume de a încerca să țin o cronică de traduceri „pe bune”. A rămas la stadiul de „sâmbure” din multe motive, de la faptul că ar fi fost o cronică extrem de limitată, eu nefiind competentă decît în engleză și, într-o oarecare măsură, franceză, până la faptul remarcat de mulți prieteni că aș sfârși, probabil, prin a necăji multă multă lume.

 

CN: – Ce carte vă amintiți că ați citit ce intra la categoria coșmaresc? Și pe care ați fi dorit s-o retraduceți. Și să-i faceți dreptate textului.

 

DC: – Cu riscul de a fi nedreaptă, deoarece o traducere este nu doar produsul traducătorului, ci și al redactorului, tehnoredactorului, corectorului etc., mărturisesc că am visat întotdeauna să retraduc Heart of Darkness (Inima întunericului). Înțeleg că există acum o altă traducere, dar cea pe care am văzut-o eu pe vremea când descopeream romanul m-a marcat profund.

 

CN: – Care sunt  autorii cu textele cel mai greu de tradus după dumneavoastră și în ce constă dificultatea?

 

DC: – După mine cele mai grele texte sunt cele în care autorul experimentează lingvistic și ritmic. La capitolul lingvistic ar intra jocurile de cuvinte care-și pierd de cele mai multe ori savoarea în traducere, crearea de noi cuvinte sau împrospătarea sensurilor deja existente. Iar când menționez ritmul ca dificultate nu mă refer neapărat în poezie, deși acolo lucrurile sunt cu atât mai clare. Proza bine scrise are și ea ritmul ei care face parte din construcția textului la fel ca și celelalte elemente cu care suntem probabil mai familiari. Din cauza diferențelor destul de pronunțate dintre română și engleză, această cadență este uneori destul de greu de păstrat. Mi se întâmplă deseori să citesc de câteva ori cu voce tare pasaje întregi încercând să internalizez ritmul în speranța că se va cerne apoi în transpunerea în română. Există situații în care cauți sinonime în funcție de numărul de silabe sau de sonoritate. Există și situații în care punctuația românească te incomodează și ajungi să încerci să-ți convingi redactorul că virgulele nu ar trebui de fapt să apară acolo unde apar.

 

CN: – Și la capitolul conținut?

 

DC: – La capitolul conținut, există dificultatea redării unui spațiu, a unei culturi cu totul străine celei românești. Am scris de curînd un articol referitor la traducere textelor ce provin din spațiul postcolonial. Faptul că am lucrat mult cu textele lui Salman Rushdie m-a făcut să mă confrunt în mod repetat cu această dificultate.

 

CN: – Ce facem în astfel de situații? Adaptăm? Îi ușurăm cititorului accesul prin înmuiere, ba poate chiar ștergere, a diferenței? Sau, dimpotrivă, păstrăm alteritatea, în varianta sa „hard”?

 

DC: – O adaptare prea conștiincioasă nu poate decît să fie în detrimentul traducerii, spun eu. Am mai spus-o, stranietatea, un iz de altceva, nu înseamnă neapărat o traducere proastă. Dimpotrivă, familiaritatea prea mare, neaoșismul, confortul lingvistic – acestea sînt de cele mai multe ori semnele unei traduceri problematice. Alteritatea trebuie păstrată.

Toate aceste dificultăți însă sunt cele care fac munca de traducător atât de fascinantă. De aceea le-aș numi mai degrabă provocări. Și e o senzație cu totul aparte când ai impresia că ai mai rezolvat câte una.

 

CN: – Când vorbim de o traducere proastă sau nereușită sau dezastruoasă, cum vreți s-o numim?

 

DC: – Atunci când traducerea se îndepărtează foarte mult și fără nicio justificare de textul original. Atunci când și înțelesul și atmosfera sunt sacrificate din cauza dorinței prea mari a traducătorului de a fi aservit textul cititorului/culturii țintă. Acești scriitori anglo-indieni, sud-africani, americani etc. nu trebuie să sune ca niște scriitori români. Uneori traducerea are de suferit din cauza reticenței sau lenei traducătorului. Un traducător nu trebuie niciodată să aibă impresia că știe un cuvânt, nu trebuie să se bazeze pe mi se pare că asta înseamnă. Lenea de a folosi dicționarul și de a-i cerceta variile înțelesuri ale unor sintagme mi se pare principala cauză a traducerilor proaste. Când asta se combină, și nu știu cum se face, dar de obicei se combina cu un redactor nu tocmai profesionist, superficial, avem toate ingredientele pentru un dezastru.

 

Autorii români și traducerile

 

CN: – După dumneavoastră, românii beneficiază de traducători buni? Deseori în dezbaterile publice scriitorii găsesc hiba noastră:  nu scriem într-o limbă de circulație internațională! Textele din limba română nu au pătruns suficient în Occident din lipsa traducerii de calitate.

 

DC: – Românii nu prea beneficiază de traduceri. E adevărat că scriem într-o limbă de circulație restrânsă, dar nu cred că asta este neapărat problema. Suntem înconjurați de literaturi scrise în astfel de limbi, dar care sunt mult mai bine reprezentate prin comparație.

 

CN: – Și atunci care este obstacolul nostru?

 

DC: – Din punctul meu de vedere cel mai mare obstacol este faptul că nu avem o politică de promovare a literaturii române. O astfel de politică ar însemna o selecție riguroasă pe plan local, cu alte cuvinte care ar fi scriitorii cu adevărat buni în momentul de față, combinată cu o racordare la ce se întâmplă în străinătate la capitolul literatură. Institutul Cultural Român de pe vremea cînd era condus de H.R. Patapievici și echipa sa a încercat să facă mai mult în această privință, iar unele centre culturale din străinătate au continuat aceste eforturi. Demne de notat sunt reușitele echipei de la Londra. Din păcate însă nu văd semne că este un efort care continuă în mod semnificativ sau eficient.

 

Gradele de trădare în traducere

 

CN: – ICR-ul de care aminteați și-a propus printre obiective: o examinare a segmentelor de pe piața de carte internațională unde scriitorii români ar putea fi de interes.

 

DC: – Într-adevăr asta și urmată de proiecte clare de colaborare în vederea realizării unor traduceri bune. Nu-i de ajuns un traducător care știe bine limba engleză (mă limitez la aria mea de interes), e nevoie și de un vorbitor nativ (ideal ar fi ca și acesta să fie puțin familiar cu ce se întâmplă la noi) si, acolo unde este posibil, munca în echipă cu autorul. E greu însă. S-a marșat mult pe un singur traducător din română în engleză și nu știu dacă este neapărat o idee bună (cel puțin am început să am îndoieli de când am văzut zacusca transformată în chutney).

 

CN: – Vorbeaţi de necesitatea existenţei unei politici care să implice selectarea riguroasă a scriitorilor momentului. Dvs. pe cine ați include pe listă?

 

DC: – M-am bucurat foarte mult s-o văd pe Ioana Pârvulescu tradusă. Ea rămâne „cap de listă” pentru mine. L-aș include, de asemenea, pe Radu Pavel Gheo, pe Radu Paraschivescu, Dan Lungu.

 

CN: – Aveți vreo explicație pentru această neputință de a ieși afară cu ceea ce contează literar?

 

DC: – Cum sugeram, ar fi mai mulți factori. Dar nu cred că putem avea o explicație categorică. Chiar nu aș ști ce să spun care să nu sune a frustrare și resentiment mioritic. Sărim întrebarea asta?

 

CN: – Bun, o abandonez, pentru o explicație a sintagmei traduttore-traditore.

 

DC: – Nu poţi să fii traducător decât dacă îți asumi de la bun început statutul de trădător. Atâta doar că există grade diferite de trădare. Idealul ar fi ceea ce eu numesc « scunda trădare » printr-o autoironică antonimie cu « înalta trădare ». Ceva se pierde întotdeauna, e inevitabil. Misiunea ta ca traducător e să reduci pierderile și să rămâi fidel autorului tradus. Cum spuneam, mă aflu în tabăra celor care deplâng o „românizare” prea pronunțată a traducerilor. Un element de stranietate este benefic – evident, atâta timp cât el reflectă stilul, intențiile autorului și nu stângăcii penibile de traducere. Aș mai adăuga că pierderile inevitabile sunt compensate totuși prin marele câștig de a face textul respectiv accesibil într-o altă limbă, într-o altă cultură. O traducere rezonabil de bună e un lucru uluitor, sporește cumva fascinația literaturii, prin faptul că deschide aceste uși spre lumea aflată dincolo de orizontul nostru lingvistic. Eu am o mare admirație pentru traducătorii din limbi cum ar fi japoneza, gândiți-vă la munca lor. Ca să revin însă la întrebare, traducătorii sunt niște trădători, dar ei trebuie încurajaţi să persiste în trădare.  

 

CN: – Spuneți-mi, financiar e încurajată această insistență de care îmi vorbiți?

 

DC: – Am să vă șochez cu răspunsul: evident, nu. Acum vreo doi ani am fost invitată să țin un workshop pe tema traducerilor literare la Directoratul general pentru traduceri al Comisiei Europene. M-am documentat mai îndeaproape atunci apropo de aspectul financiar al acestui tip de traduceri. Traducătorul român este ridicol de prost plătit. Ca să nu mai vorbim că nici o reputație prea grozavă nu avem. După cum știți, sînt și lector universitar, iar de curînd a trebuit să completez o grilă de evaluare conform căreia un articol publicat într-o revistă academică oarecare (nu neapărat de rangul cel mai înalt) valorează tot atîtea puncte, două mai precis, cît traducerea unei opere literare (fără aparat critic). Fără îndoială, contextul românesc are propriile sale particularități.

 

Caragiale frizează intraductibilul

 

CN: – E adevărat că dorul românesc nu are echivalent în alte limbi?

 

DC: -Da și nu. Într-adevăr este un cuvânt foarte puternic, foarte bogat în limba română, dar nu este singurul. Și chiar dacă nu putem găsi o echivalență absolută, ne putem apropia destul de mult de sens. În engleză, de exemplu, printr-un cuvânt ca yearning, folosit de Andrei Codrescu în traducerea sa din Lucian Blaga.

 

CN: – Care credeți că este sintagma sau cuvântul din limba română cu un echivalent niciodată la aceeași înălțime și încărcătură de sens în limba engleză de pildă?

 

DC:  Mi-e foarte greu să gândesc în termen de cel mai. Nu-mi vine în minte un cuvânt sau o sintagmă, dar îmi amintesc de o experiența extrem de dificilă și anume cele câteva texte pe care le-am tradus din Caragiale. Pornind de la atât de familiarul nene până la felul în care își înșiruie propozițiile sau se construiește dialogul. Caragiale frizează mereu intraductibilul. Pe de altă parte el este, după părerea mea, unul din cei mai buni scriitori pe care îi avem și chiar merită tradus. Știu că traducerea în franceză a lui Caragiale este una foarte bună și a fost foarte bine primită.

 

CN: – Este posibil ca un profesionist într-ale traducerii să schimbe un text, să adauge ceva în plus doar prin puterea unui cuvânt ales în detrimentul altuia?

 

DC: – Da este posibil. Dar aș nuanța puțin.

 

CN: – Vă rog.

 

DC:  Un profesionist ar avea o justificare pentru un asemenea gest, ar fi o decizie luată în cunoștință de cauză cu consecințe asumate în totalitate. Ce mă irită însă sunt schimbările survenite din alte motive. În primul rând lenea de a investiga conținutul semantic sau referințele intertextuale ale unor cuvinte sau pasaje. În al doilea rând, convingerea pe care o au anumiți traducători că le este permis să rescrie anumite părți, propoziții sau chiar pasaje în ideea că îi fac o favoare autorului.

 

CN : – Sigur ați auzit: Vai, sună mai bine în română decât în engleză…

 

DC: – Mi s-a întâmplat din păcate s-aud afirmații de acest gen. Astfel de atitudini îmi inspiră o mare neîncredere în primul rând din cauza aroganței din care izvorăsc. Dacă scriitorilor o astfel de aroganță le poate fi trecută cu vederea – deși cei cu adevărat mari nu o au – la un traducător ea este foarte periculoasă.

 

CN: – Care a fost sintagma pe care ați considerat-o cel mai greu de tradus, care a fost o mare bătaie de cap. Și din cine era?

 

DC: – Ar fi multe dar fără ele munca de traducere și-ar pierde din savoare. Cu traducerile din engleză una din probleme ar fi faptul că e o limbă mult mai sintetică decât româna uneori n-ai cum să traduci decât prin parafrază ceea ce afectează curgerea textului. Apoi cum am și sugerat deja, felul în care autorul se folosește de ce are (sau nu) la dispoziție în limba în care scrie. Cea mai mare bătaie de cap mi-au dat o jocurile de cuvinte și invențiile lui Salman Rushdie.  E fabulos la acest capitol. Cărțile sale sunt, de asemenea, pline de elemente (atât de vocabular, cât și de sintaxă) care țin de cultura indiană din care provine. Mi s-a reproșat de câteva ori „slăbiciunea” pe care o am pentru notele de subsol – prefer însă o astfel de abordare, uneia care explicitează în text, pierzând astfel culoarea locală.

 

Felii din tortul  Rushdie

 

CN: – Oricum trebuie să constat că Salman Rushdie nu v-a speriat deloc. Ați servit multe felii din tortul Rushdie, pe care l-ați tradus pentru editura « Polirom », să amintesc doar: Ultimul suspin al maurului (2002), Orient, Occident (2005), Harun și Marea de povești (2003), Surâsul jaguarului (2013), Luka și Focul vieții (2010), Doi ani opt luni și 28 de nopți (2015). Ah, să nu uit – Versetele satanice (2007). Am citit că traducătorul « Versetelor » în japoneză a fost asasinat, în timp ce traducătorul italian a fost mai norocos, a fost doar rănit.

 

DC: – Eu am tradus Versetele cam … după douăzeci de ani, vorba lui Dumas, într-o perioadă în care tensiunile geopolitice erau de o cu totul altă natură. Aș fi făcut-o însă și mai devreme, oricând, de altfel. Am fost întotdeauna de părere că a perpetua sau a ne complace în aceste temeri reprezintă, de fapt, o confirmare a faptului că ele ar fi justificate sau că motivul pentru care cartea a avut o astfel de istorie zbuciumată ar fi justificat. Cei care chiar citesc Versetele își dau seama că așa-zisa controversă este extrem de exagerată și că destinul acestei cărți și felul în care viața autorului a fost deturnată ca urmare a publicării sale reprezintă un exemplu halucinant de paranoia contemporană. Dacă e să vorbim de „impertinență”, unele din textele mai recente ale lui Rushdie, în special penultimul său roman, Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți, mi s-ar părea mult mai problematice. Neavând însă titluri incendiare, aceste opere probabil nu sunt înregistrate pe radarele paznicilor „bunei cuviințe” în privința subiectelor literare.

 

CN: – L-ați cunoscut personal pe Salman Rushdie? Ce v-ar fi plăcut să-l întrebați?

 

DC: – Nu pot să spun că l-am cunoscut, am schimbat doar câteva vorbe acum mulți ani, cu ocazia Festivalului de literatură de Edinburgh. Din păcate, nu eram în România când a venit el în vizită. Când lucrez la cărțile lui am, evident, multe întrebări legate de textul în sine. Dincolo de vreun text anume însă, cred că mi-ar fi plăcut – sau mi-ar plăcea – să-l întreb despre felul în care relația sa cu istoria (ca narațiune) s-a modificat de la Midnight’s Children încoace.

 

Nu trebuie neapărat să-i iubești pe scriitorii pe care îi traduci

 

CN: – Îmi amintesc că atunci când a apărut versiunea românească a Versetelor, în 2007, apariția editorială a fost condamnată public de șeful cultului musulman în România și de Patriarhul Daniel. Vă întreb, credeți că trebuie să iubești scriitorii pe care-i traduci? E necesară o relație de afinitate?

 

DC: – Ah, da, a fost stranie reacția patriarhului, o incredibilă izbucnire – ca să nu zic împroșcare – de ipocrizie. Nu cred că merită să irosim prea mult text pe astfel de atitudini. Ca să răspund însă la întrebare, nu, nu cred că trebuie neapărat să iubești scriitorii pe care îi traduci. Sau poate asociez eu prea mult acest verb cu o sentimentalitate care ar putea deveni riscantă. Aș spune totuși că o relație de afinitate este necesară. Atâta timp cât nu există vreun resentiment puternic, afinitatea se poate dobândi pe parcursul lucrului la traducere, chiar dacă inițial ea nu era foarte pronunțată. Mi s-a întîmplat cu Eugenides, de exemplu, și cu Burgess, scriitori pe care îi admiram, dar oarecum detașat, fără vreo implicare mai puternică. Evident, toate acestea s-au schimbat în timp ce am lucrat la cărțile lor.

 

CN: – Ați putea traduce un autor pe care nu îl gustați stilistic?

 

DC: – Da, cred că da. Propriile mele preferințe stilistice s-au modificat de-a lungul timpului, așa că îmi place să cred că nu ar fi neapărat o problemă faptul că nu gust în mod deosebit un stil sau altul.

 

CN: – Ce n-ați putea traduce niciodată? Vă provoc să-mi faceți un inventar al insuportabilului în traductologie.

 

DC: – Ah, nu știu. Mi-ar fi greu, dar poate nu imposibil, să traduc texte înfiorător de pompoase, abstractizante în exces. Critica noastră de artă se face uneori vinovată de astfel de excese. Încerc să evit astfel de texte, dar nu reușesc întotdeauna.

 

CN: – Dacă ar fi să ne recomandați o singură carte extraordinară din literatura străină care a beneficiat și de o traducere pe măsură, care ar fi acea carte și acel autor?

 

DC: – Mi-e teamă că va trebui iar să mă limitez la traducerile din limba engleză, singurele unde aș putea să-mi permit să fac astfel de judecăți de valoare deoarece pot citi în paralel sau colaționa, ca să folosesc un termen mai specializat. Nu pot să spun c-ar fi una singură. M-a impresionat foarte mult cînd le-am citit Hotelul alb de D.M. Thomas, tradusă de Mircea Ivănescu. Apoi Evanghelia după fiu de Norman Mailer, tradusă de Irina Horea, si Frumoșii învinși de Leonard Cohen, tradusă de Liviu Bleoca. S-a tradus mult și sunt sigură că și foarte bine din alte limbi, dar nu mă pot exprima competent pentru că nu le cunosc atât de bine sau chiar deloc. Sunt o mare admiratoare a literaturii sud-americane care mi-a parvenit exclusiv prin traduceri. E foarte interesant de făcut comparații între traduceri în diferite limbi ale aceluiași text. Umberto Eco, de pildă, mi se pare mai bine tradus în engleză decât în română. Cineva chiar îmi povestea despre cazul fascinant al unui text din Kundera care era cu totul altceva în franceză engleză și română.

 

CN: – Ce carte v-ați dori să fie tradusă în românește, dar acum nu există încă o asemenea traducere?

 

DC: – Se traduce atât de mult la noi, încât nu mă pot gândi la nici un astfel de titlu acum. M-ar bucura niște retraduceri, cum sugeram și mai înainte.

 

CN: – Ce traduceți în momentul de față?

 

DC: – Tocmai am terminat două traduceri, ultimul roman al lui Rushdie, Casa Golden, și Omul din Nazaret al lui Anthony Burgess, așa că iau o pauză deocamdată. Vedem pentru cât timp.

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

BIOBIBLIOGRAFIE

 

 

 

Dana Crăciun este lector doctor la Catedra de limba și literatura engleză a Facultății de Litere, Istorie și Teologie, Universitatea de Vest din Timișoara.

 

Traduceri din limba engleză în limba română:

 

Rushdie, Salman. 2017. Casa Golden. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Jacobson, Howard. 2016. Shylock este numele meu. Traducere și note de Dana Crăciun. București: Humanitas.

Steinbeck, John. 2016. Poneiul roșu. Traducere de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Rushie, Salman. 2015. Doi ani, opt luni și douăzeci și opt de nopți. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Walter, Jess. 2014. Frumoasele ruine. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

McEwan, Ian. 2013. Visătorul. Traducere de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Steinbeck, John. 2013. Șoareci și oameni. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Rushdie, Salman. 2013. Surîsul jaguarului. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Rushdie, Salman. 2012. Joseph Anton: Memorii. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Sparks, Muriel. 2011. Serafimul şi Zambezi. Traducere și note de Dana Crăciun. București: Vellant.

Eugenides, Jeffrey. 2011. Intriga matrimonială. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Rushdie, Salman. 2010. Luka și Focul vieții. Traducere de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Rushdie, Salman. 2009. Seducătoarea din Florența. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Rushdie, Salman. 2007. Versetele satanice. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Carey, Peter. 2007. Furtul. O poveste de iubire. Traducere și note de Dana Crăciun. București: Humanitas.

Rushdie, Salman. 2006. Shalimar clovnul. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Rushdie, Salman. 2005. Orient, Occident. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Amis, Martin. 2005. Săgeata timpului. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Auster, Paul. 2004. Cartea iluziilor. Traducere și note de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Rushdie, Salman. 2003. Harun și Marea de Povești. Traducere de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Rushdie, Salman. 2002. Ultimul suspin al Maurului. Traducere, note și postfață de Dana Crăciun. Iași: Polirom.

Autori traduşi din română în limba engleză: Mircea Eliade, Mihail Sebastian, Tudor Arghezi, Jean Bart, Panait Istrati, Emil Cioran, I.L. Caragiale.

 

 

 

____________________________________________

 

 

Carmen Neamţu este conferenţiar universitar doctor la Secţia de Jurnalistică din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Sociale – Universitatea de Stat „Aurel Vlaicu” din Arad.

S-a născut la 17 noiembrie 1973 în Arad, a absolvit Facultatea de Litere, Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara (1997) şi Facultatea de Jurnalistică (1998). Are un master în literatură comparată şi intertextualitate obţinut la Universitatea de Vest din Timişoara în 1998.

Este doctor în filologie din 2002, cu distincţia magna cum laude. A obţinut burse şi a urmat stagii de perfecţionare în domeniul jurnalismului la universităţi din Danemarca, Portugalia, Finlanda, Olanda, Turcia, Grecia, Elveţia, Croaţia şi Anglia.

 

Este autoarea cărţilor:

  1. Limbajul publicitar, Ed. „Mirador“, 2002;
  2. Stilul publicistic, Ed. „Mirador“, 2004;
  3. Limbă şi stil în presa scrisă, Ed. „Mirador“, 2007;
  4. Convorbiri cu vedere la microfon. Arta interviului. Chipuri şi moduri, Ed. „Mirador”, 2009 ;
  5. Reclame pe limbă. Publicitate şi ubicuitate, Ed. „Mirador“, 2012;

 

Coautor al Manualului de jurnalism, Ed. „Polirom”, Iaşi, 2009.

 

Este redactor al revistei de cultură şi arte vizuale a Uniunii Scriitorilor din România, „ARCA”, membră a Societăţii Ziariştilor Profesionişti din România, a Asociaţiei Formatorilor din Jurnalism şi Comunicare din România şi expert – evaluator în domeniul Jurnalism-Comunicare şi Relaţii Publice, la Ministerul Învăţământului şi Cercetării.

 

 

Articles similaires

Tags

Partager