Tatiana Tîbuleac

 

 

(Moldava-Franta)

 

 

 

În acea dimineață, în care o uram mai mult ca oricând, mama împlinise treizeci și nouă de ani. Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai inutilă mamă din câte au existat vreodată. O priveam de la geam cum stă la poarta școlii ca o cerșetoare. Aș ucis-o cu jumătate de gând. Pe lângă mine, tăcuți și speriați, treceau părinții. O adunătură tristă de perle false și cravate ieftine, venită șă-și colecteze copiii nereușiți, ascunși de ochii lumii. Cel puțin ei făcuseră un efort ca să urce. Mamei îi era în cot de mine și de faptul că absolvisem totuși o școală. Am lăsat-o să se chinuie aproape o oră, urmărind-o cum mai întâi s-a enervat, mergând încolo-încoace de-a lungul gardului, iar apoi a rămas în loc aproape plângând, ca un om căruia i s-a făcut o mare nedreptate. N-am coborât nici atunci. Mi-am lipit fața de geam și am stat așa privind-o până au ieșit toți copiii – chiar și Mars în scaunul cu rotile, chiar și orfanii, pe care la poartă îi așteptau doar drogurile și ospiciile.

Jim, prietenul meu cel mai apropiat, mi-a făcut din mână și mi-a strigat să nu mă sinucid în vacanță. Era împreună cu părinții săi, care l-ar fi vândut la organe într-o secundă, dacă nu s-ar fi temut de gura lumii. Mama lui Jim, frumoasă și sidefată, a râs lung, cu bărbia ridicată și părul aranjat în trei straturi. Au râs și diriginta noastră psihotică, și proful de matematică, și directoarea – singurul om normal din toată școala. De fapt am râs toți ca de o glumă bună, pentru că chiar fusese o glumă bună. N-avea rost să ne prefacem când eram doar noi.

în plus, în ultima zi de școală profesorii noștri ar fi râs de orice doar ca să ne vadă plecați. Dacă nu pentru totdeauna, cel puțin pe vară – timp în care jumătate dintre ei ar fi  încercat din nou să-și găsească un alt serviciu. Unii reușeau și atunci li se pierdea și urma. Alții însă, mai puțin norocoși, erau nevoiți să revină toamnă de toamnă în fața acelorași elevi diabolici pe care îi detestau și de care se temeau. Mi-am descleiat fața de pe geam ca pe un abțibild uzat. Eram, în sfârșit, liber, iar viitorul meu avea ceva din solemnitatea unui cimitir împodobit.

Am început să cobor încet pe scări. la etajul doi, lângă biroul psihiatrei, m-am oprit și am scris pe perete cu cheile „cuRVĂ”. Măcar de m-ar fi văzut cineva, aș fi spus că este mulțumirea mea pentru toți anii de consultații. Coridoarele erau însă pustii, ca după un cutremur. în școala noastră nu făceau purici nici infecțiile.

La parter, ca un rahat de câine, stătea Kalo – al doilea prieten din viața mea – și fuma o țigară în timp ce o aștepta pe o mătușă îndepărtată, care trebuia să-l țină la ea o săptămână. Mama lui Kalo plecase în Spania ca să îi facă masaj unui oligarh rus – varianta lui, desigur. În afară de Kalo, toți știau cu ce se ocupă de fapt maică-sa, însă tăceau, pentru că era un băiat ca lumea. Chiar era. Retardat, dar bun.

L-am întrebat dacă știe ce va face după mătușă și până să plecăm la Amsterdam, iar el mi-a spus că nu va face nimic. Ca și noi toți, de altfel. Nimicurile vor face nimic. În toți anii în care fusesem în acea școală, nu am auzit niciodată vreun coleg să se laude cu o vacanță – de parcă eram toți nu doar nebuni, ci și leproși. Era destul că ni se dădea voie să ne petrecem verile fără lesă și fără botniță. La ce bun să mai cheltuim o vacanță? Mi s-a făcut greață de Kalo, de Jim, de mine. Eram niște resturi umane – niște polipi și chisturi, și aceia operați –, însă aveam pretenții de rinichi și inimi. Întotdeauna mi-a plăcut anatomia. Mi se trage, probabil, de la mama, care ar fi trebuit să e profesoară de biologie, însă a ajuns vânzătoare de covrigi. De la tata nu mi se trage nimic.

Am rămas și am fumat o țigară împreună, pentru că-l văzusem plouat și ferindu-și ochii, apoi mi-am amintit de sora lui mai mare, care se măritase în Irlanda cu un fermier. l-am întrebat de ce nu se duce să stea cu ea o săptămână, în loc de babă. Kalo mi-a răspuns ca unui idiot: se duce, sigur că se duce, i-a și trimis limuzina, pentru că soră-sa arde de nerăbdare să țină „țicnitura” pe vară. La despărțire i-am tras un pumn în cap, i-am zis că ne vedem peste două săptămâni la gară și să nu cheltuie toți banii. Kalo mi-a răspuns simplu că va fi.

De cum m-a văzut, mama a început să strige să mă mișc mai repede, căci nu plătise parcarea. Mi-am aprins încă o țigară și am urcat în mașină fumând. „Iar fumezi iarbă, iar fumezi iarbă”, am auzit-o vorbind de una singură. Am deschis geamul și am scuipat în dreptul porții. Școala începu să se micșoreze în urma noastră împreună cu cei șapte ani din viață pe care i-am pierdut acolo prostește, ca la un joc de noroc. Nu se schimbase nimic. Mika era tot moartă, iar eu încă voiam să lovesc oameni.

2

Pe lângă celelalte defecte, mama era mereu strălucitor de albă, de parcă înainte de somn își jupuia pielea și o ținea toată noaptea înmuiată într-o cadă cu smântână. Pielea ei nu avea niciun rid și nicio aluniță. Nu avea miros, păr sau alte urme de normalitate. Uneori mă întrebam dacă nu este doar o bucată de aluat însuflețit. Din subsuori mamei îi creșteau doi sâni ca niște mingi de rugby țintind în direcții diferite, iar din cap – un păr de păpușă, pe care ea îl purta împletit în forma unei cozi de sirenă. Coada ei de sirenă mă înnebunea, în schimb era subiectul preferat de discuție al băieților de la școală. „Sirena-în-călduri” îi spuneau toți și se pișau de râs când venea să ma ia acasă. Tata o numea „vacă proastă”. noua femeie a tatei – „kielbasa”. Și doar eu eram obligat să îi zic „mama”.

Până în ziua de azi, când sunt aproape la fel de bătrân ca ea în acea vară, nu am întâlnit o femeie mai prost îmbrăcată. Nici chiar în cei doi ani în care, imediat după accident, am trăit lângă o întreprindere de prelucrare a peștelui din nordul Franței. Imaginați-vă peste o sută de femei urâte care se îmbracă zilnic doar pentru a ucide crabi, creveți, langustine și alte scârbe. Mama se îmbrăca și mai ridicol. Era și mai urâtă. Avea pantaloni, bluze și pededesubturi și mai nașpa decât toată fabrica, angajatele și crustaceele împuțite luate împreună.

Aș fi schimbat-o, dacă aș fi putut, cu orice altă mamă din lume în două secunde. Chiar și cu una bețivă, chiar și cu una care m-ar fi bătut zilnic. Bețiile și bătăile le-aș fi suportat doar eu, pe când urâțenia și coada ei de sirenă erau la îndemâna oricui. Le vedeau băieții la școală. Le vedeau profesorii și lumea din cartier. Cel mai grav însă era că le vedea Jude.

În unele seri în care ajungeam acasă după ore – eu fără a scoate un cuvânt tot drumul, iar ea vorbind prostii fără întrerupere – nu o puteam suporta. Îmi venea să o bag în mașina de spălat și să o pornesc la ciclul de opărit cearșafuri. Să o închid în congelator și să o scot de acolo fărâmițată. Să o iradiez. În acele momente în care mai aveam în cap fețele colegilor deformate de râs și pe Jude languroasă, gustând glumele lor porcoase, o voiam pe mama moartă.

Știam că toți râdeau de mine. Că băieții mă scuipau când treceam pe alături, iar Jude mă disprețuia. Că eram un nimic și că ar fi fost mai de bun-simț dacă m-aș fi dus și m-aș fi înecat naibii sau spânzurat, sau împușcat, sau orice altceva. Pentru că orice altceva ar fost superior față de ceea ce eram: produsul grețos al unei pielițe albe.

3

La contribuția tatei nici nu voiam să mă gândesc. Gândul la tata îmi provoca vomă. Tata scăpase de mama, părăsind-o pentru o poloneză cu cercel în limbă. Divorțase, căci dacă ar ucis-o, cum ar preferat și cum ar fi fost mai repede, ar  fi înfundat pușcăria. Tata m-ar fi ucis și pe mine, dacă nu era sigur că voi muri oricum destul de repede.

Divorțul a fost scurt și l-a favorizat pe el. Mama însă, ca o proastă ce era, credea că a câștigat. Timp de o săptămână și-a sunat singura prietenă vânzătoare și i-a povestit cum l-a spart și l-a nenorocit pe dobitoc, pentru că eu rămăsesem cu ea. Doar bunica a prins firul, însă nu i-a zis mamei niciun cuvânt. „Se bucură și ea de ceva”, mi-a spus, „las-o”.  Nici nu vreau să îmi imaginez cât s-a bucurat tata când a auzit decizia judecătorului. Cred că a făcut pe el de fericire. Să scapi în aceeași secundă de doi oameni pe care ai plăti să-i vezi morți – era un noroc prea mare chiar și pentru un șofer de tir.

Așa arăta mama în dimineața în care împlinise treizeci și nouă de ani.

Eu aș fi dat-o la fiare vechi și aș fi început cu părul. Un singur lucru nu se lega în toată povestea aceasta – ochii. Mama avea niște ochi verzi atât de frumoși, încât părea o greșeală să îi irosești pe o față dospită ca a ei.

4

Ochii mamei erau o greșeală.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

TATIANA ȚÎBULEAC s-a născut la 15 octombrie 1978 în Chișinău, Republica Moldova. Absolventă a Liceului „Iulia Hasdeu” din Chișinău; licențiată a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării a USM. Devine cunoscută publicului larg în 1995, când inițiază rubrica „Povești adevărate” în cotidianul Flux. Din 1999 face parte din echipa PRO TV Chișinău în calitate de reporter, editor și prezentatoare de știri. Stabi-lită actualmente la Paris, unde lucrează în domeniul audiovizualului. Debut editorial cu Fabule moderne, Editura Urma Ta, Chișinău, 2014; ediția a II-a, Editura Libris Editorial, Brașov, 2016. Cea de-a doua carte, Vara în care mama a avut ochii verzi, Cartier, 2017, este distinsă cu Premiul Uniunii Scriitorilor din Republica Moldova, Premiul revistei Observator cultural și Premiul Observator Lyceum (2018). Romanul a apărut și în traducere franceză. Grădina de sticlă este al doilea roman al Tatianei Țîbuleac.

 

 

 

Articles similaires

Tags

Partager