T. S. Eliot

 

 

(America-Marea Britanie)

 

 

 

The Love Song of J. Alfred Prufrock

 

 

Cîntecul de dragoste al lui J. Alfred Prufrock

 

       S’io credesse che mia risposta fosse
       A persona che mai tornasse al mondo,
       Questa fiamma staria senza piu scosse.
       Ma perciocche giammai di questo fondo
       Non torno vivo alcun, s’i’odo il vero,
       Senza tema d’infamia ti rispondo.[1]
 

Să mergem așadară amîndoi,

Cînd seara în cer e-ntinsă peste noi

Precum o pacientă sub eter pe-o masă;

Să mergem prin acele străzi pustii cu șoapte,

Ce ies de prin hoteluri de o noapte

Cu nopți fără de tihnă în odăi cu pluș

Cîrciumi cu scoici pe jos și rumeguș:

Străzi strecurîndu-se precum o sfadă insipidă

Menită-n plasă să te prindă

Ca să te pună față-n față cu-o vitală întrebare…

O, nu-ntreba,  „Ce e?”, nu insista

 

Să mergem să ne facem vizita.

În încăperi, femeile discută apropo

De Michelangelo.

 

Ceața galbenă ce-și freacă spinarea de ferestre,

Fumul galben ce-și freacă botul de ferestre,

Își strecură limba în colțurile serii,

Zăbovi asupra șanțurilor cu băltoace,

Lăsă să-i cadă pe spinare funingine din hornuri,

Se strecură apoi pe prispă, făcu un salt pripit,

Și-apoi văzind o noapte-atît de blîndă de octombrie,

Se-ncolăci în jurul casei si adormi tihnit.

 

Și va veni desigur vremea

Fumului galben ce-alunecă de-a lungul străzilor obstești,

Frecîndu-si spatele de tocuri si ferestre;

Va veni vremea, va veni vremea

Să-ți prepari fața pentru întîlnirea cu fețele ce le-ntîlnești:

Va veni vremea să ucizi și-apoi să izvodești,

Cu truda mîinilor soroc de zi cu zi, și fapte,

Pe taler întrebarea aruncată să-ți primești;

Timp pentru tine și timp pentru mine de gîndit,

Timp pentru zeci și zeci de indecizii,

Și tot atîtea vise și revizii,

Înainte de-a servi un ceai cu biscuit

 

În încăperi, femeile discută apropo

De Michelangelo

 

Și va veni desigur vremea

Să mă întreb „Oare-ndrăznesc?“, „Chiar indrăznesc?

Și vremea de-a mă răzgîndi și-a cobori pe scări,

Știind c-am început să cam chelesc —

(Vor spune sigur: „Părul i s-a cam rărit!”)

Vestonul meu de zi, gulerul țeapăn sub bărbie,

Cravata simplă dar cu gust, prinsă cu acul potrivit —

(Vor spune: „Uite, picioarele și brațele cum i s-au ascuțit!)

 

Voi îndrăzni eu oare

Să zgudui universul?

Într-un minut e timp destul

Pentru decizii și revizii ce-n alt minut își cer reversul.

 

Căci le cunosc pe toate, le cunosc prea bine:

Știu serile, amiezile și diminețile deja,

Îmi măsor viața cu lingurițe de cafea;

Știu vocile scăzînd și depărtîndu-se de mine

Spre muzica ce vine de-undeva

Deci cum să îndrăznesc?

 

Căci doar le cunosc ochii, îi cunosc prea bine —

Ochi ce te cîntăresc și te fixează intr-o frază,

Și cînd primesc verdictul și sînt fixat in ac,

Cînd mă zbat pe perete în acul ce mă ține,

Cum să fac primul pas

Să scuip mahoarca faptelor de zi cu zi?

Și cum ies din impas?

 

Le cunosc brațele deja, le cunosc bine —

Brațele albe, goale, împodobite cu brățări

(Dar în lumina lămpii, umbrite de un puf de păr!)

Să fie de la rochii vreun parfum

Care mă face să divaghez acum?

Brațe-ntinse pe masă, sau răsucind un șal.

Și-atunci cum să continui?

Debutul cum să-l fac?

 

……..

 

Să spun c-am petrecut amurgul prin străzi înghesuite

Și-am urmărit cum se ridică fumul din pipe prăfuite,

Și oameni singuri, în cămașă, uitîndu-se pe geam?…

 

Mai bine de eram un clește zimțuit de rac

Tîrîndu-mă-n străfundul mut al mării.

 

……..

 

Și dup-amiaza, seara, sub mîngîierea degetelor moi,

Și copleșită de atîta pace,

E adormită… obosită… sau doar se preface,

Întinsă pe podea aici lîngă noi doi.

Și după ceaiuri, înghețată, prăjituri cu cremă

Voi fi în stare să duc momentul la extremă?

Căci deși am plîns si am postit, am plîns și m-am rugat,

Deși mi-am văzut capul (ușor chelit) purtat pe o tipsie

Nu sînt profet – ce spun nu-i vreo filozofie;

Mi-am văzut momentul măreției pîlpîind,

Pe Lacheul Vesnic întinzîndu-mi haina și rînjind,

Și-am fost înspăimîntat.

 

Și după toate cele, oare s-ar fi meritat,

Ca după ceaiuri, marmelade și praline,

Cu porțelanuri, cu vorbe despre tine, despre mine,

S-ar fi meritat oare, s-ar fi meritat,

Zîmbind, întreaga chestiune să o fi adunat

Precum tot universul într-un ghemotoc,

Pe care să-l arunc către-o copleșitoare întrebare,

Să spun la toți: „Sînt Lazar, cel întors din morți,

Întors să vă destăinuiesc totul pe loc” —

La care una, aranjîndu-și perna într-un colț,

Să spună:  „Asta nu-i deloc ce-am vrut sa spun;

Dar chiar deloc.”

 

Și s-ar fi meritat oare, cît de cît,

S-ar fi meritat oare,

După apusuri în grădini și străzi stropite,

După romane, cești de ceai și fuste tîrîite pe podea —

Și cîte-aș mai putea enumera! —

Mi-e imposibil să dezvălui tot ce vreți!

Ca o lanternă magică ce-mi proiectează nervii pe pereți:

Dar s-ar fi meritat

Dacă vreuna, așezîndu-și perna sau șalul dezbrăcînd,

Ar spune, întorcîndu-se către fereastră:

„Așa ceva n-am afirmat nicicînd,

N-am spus nicicînd.”

 

…….

 

Nu, nu sînt prințul Hamlet, nu asta mi-e menirea;

Sînt un lord mai mărunt, căruia nu-i e jenă

Să fie figurant, doar ici și colo-n scenă,

Să-și dea cîte-o părere; s-arate dăruirea,

Respectuos, încîntat să fie de folos,

Corect, cu mult tact și meticulos;

Plin de principii nobile, dar cam obtuz în ton;

Din cînd in cînd chiar caraghios —

Aproape, uneori, Bufon.

 

Îmbătrinesc…  îmbătrinesc…

Manșetele nădragilor va trebui să-mi răsucesc.

 

Voi îndrăzni sa mușc din piersică? Să-mi fac în păr cărare?

Voi purta nădragi albi de flanel, voi hoinări pe țărm la mare.

Am auzit sirenele cîntîndu-și una alteia în depărtare.

 

Nu cred nicicum că-mi vor cînta și mie.

 

Le-am văzut călărind talazurile înspre largul mării

Cu părul alb al valurilor pe spate pieptănat,

Cînd vîntul schimbă fața albă-a apei în val întunecat.

 

Am zăbovit o vreme în iatacurile mării

Cu fecioarele mării-n văl de alge castaniu-roșcat

Pînă ce voci de oameni ne-au trezit și-atunci ne-am înecat.

 

 

______________________________

[1]. Dacă aș avea cea mai mică bănuială că mă adresez cuiva în stare să se
întoarcă în lumea celor vii, nu aș mai rosti o vorbă din această
flacără neliniștită. Dar pentru că nimănui nu i-a fost dat vreodată să
părăsească aceste meleaguri, îți răspund fără groază de infamie.

 

Dante, Infernul, Cantul XXVII (traducere de Aprilia Zank)

 

 

Traducere de Aprilia Zank

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

BIO

 

Thomas Stearns Eliot, poet, dramaturg, critic și editor s-a născut pe 26 septembrie 1888 în St.

Louis, Missouri. Eliot a studiat literatura și filosofia la Universitatea Harvard din 1906 până în 1909. În 1910 a plecat în Europa pentru așa-numitul an de studii în străinătate, care l-a dus mai întâi la Paris, unde a făcut cunoștința literară cu Charles Baudelaire, Jules Laforgue, Arthur Symons, Henri Bergson și alții. Înapoi la Boston, și-a terminat diploma de masterat, apoi a început cea de-a doua parte a anului de junior în străinătate și studiul de doctorat la Oxford. Cea mai importantă întâlnire literară din această perioadă a fost cea cu Ezra Pound, dar Eliot a fost profund influențat și de Freud și de mișcarea surrealistă. S-a căsătorit cu Vivien Haigh-Wood în 1915, apoi s-a ocupat cu predarea și recenzia de carți până în 1917. Din cauza nevoii de bani, a devenit apoi funcționar la Lloyds Bank. În 1922, a lansat revista Criterion, și în 1927, a luat cetățenia britanică și a trecut la Biserica Anglicana. După război, Eliot ajunsese într-o poziție literară și socială respectabilă, încununată de onoruri precum Premiul Nobel pentru Literatură și Ordinul de Merit al lui George VI, ambele atribuite în 1948. Cu toate acestea, crizele de depresie care îl însoțiseră din anii tinereții și care se intensificaseră in urma eșecului primei căsătorii, nu au fost atenuate nici de credința religioasă, nici de realizările sociale și intelectuale. Dupa cum se stie, doar căsnicia târzie cu Valerie Fletcher i-a ameliorat starea de sănătate până la sfârșitul vieții, în ianuarie 1965.

 

 

 

____________________________________________

 

BIO

 

Dr. Aprilia Zank a studiat limbi străine la Universitatea din București, apoi s-a mutat in Germania, unde, dupa studiul de doctorat la Universitatea Ludwig Maximilian din München, a obținut titlul de doctor în literatură și psiholingvistică pentru teza sa THE WORD IN THE WORD Literary Text Reception and Linguistic Relativity  (CUVÂNTUL ÎN CUVÂNT Recepția textului literar și relativitatea lingvistică). Tot acolo și-a început cariera academică în calitatea de lector pentru Scrierea creativă si Teoria traducerii. Aprilia Zank este de asemenea poetă, traducătoare și editoarea a două antologii: antologia de poezie engleză – germană poetry tREnD Eine englisch – deutsche Anthologie zeitgenössischer Lyrik (LIT Verlag, Berlin) și antologia POETS IN PERSON at Glassblower (Indigo Dreams Publishing, Marea Britanie). Ca poetă, Aprilia Zank scrie versuri în engleză, germană si română, și a primit o distincție la concursul de poezie « Vera Piller » din Zürich. Volumul ei de poezii in engleză, TERMINUS ARCADIA, a câștigat locul doi la concursul Twowolvz Press Poetry Chapbook Contest 2013. Ea traduce din și în germană, engleză, franceză și română în proiecte de colaborare cu diverși poeți, și este membră a redacțiilor mai multor reviste literare internaționale. Aprilia Zank este de asemenea o fotografă pasionată: mai multe imagini ale ei au fost premiate si selectate pentru coperți si ilustrare in diferite volume de poezii

 

Articles similaires

Tags

Partager