Simona Cratel

 

(România-Germania)

 

 

 

Paradisul e pustiu

 

 

 

Primul lucru pe care l-a gândit a fost că stelele nu se văd la fel ca acasă.

 

Stelele păreau mult mai îndepărtate, într-un număr foarte mic faţă de puzderia de lumini cu care era obişnuită, şi chiar şi acestea şterse cumva, lumina lor abia răzbătând până la ea.

 

„Aici stelele mor”, a spus Iulia.

 

A privit-o fără să înţeleagă la ce folosea această remarcă.

 

Când stătea culcată pe plajă seara şi privea stele aproape stinse, printre palmieri, auzea vocea aceea nazală care chema la rugăciune: „Mare este Dumnezeu! Mare este Dumnezeu! Mare este Dumnezeu! Mărturisesc că nu există dumnezei în afară de Dumnezeu! Mărturisesc că nu există dumnezei în afară de Dumnezeu!”

 

Zburaseră peste deşert, peisajul acela redus la dune de nisip le păruse impresionant, dunele acelea care se întretăiau pe care Iulia încercase să le fixeze în cuvinte. Pentru ea, ca lucrurile să existe, trebuiau mai întâi încapsulate în concepte. Coborâseră din cer pe aeroportul păzit de tancuri şi soldaţi înarmaţi cu mitraliere pregătite pentru tragere. Dar să vorbească despre asta, Iulia nu a mai găsit aşa uşor cuvinte. Primele zile trecuseră fără revelaţii importante. Imediat după prima zi se instalase un ritual de vacanţă din care nu mai aveau de gând să iasă. Dormit, mâncat, zăcut pe plajă într-o stare de semi-conştienţă.

 

„Eşti fericit?”, l-a întrebat Iulia, care se îmbrăca pentru cină. Stătea cu spatele la el, privindu-se în oglindă în timp ce-şi închidea sutienul cu mâinile duse la spate. I-a prins privirea aceea de o seriozitate gravă în oglindă.

 

„Sigur că sînt fericit. Cu tine aş fi fericit oriunde”, a răspuns, apoi s-a ridicat de pe pat, şi-a aşezat cartea pe noptieră şi a trecut să se îmbrace la rândul său. Citea o carte de Stieg Larrson, un cadou de ziua lui, care fusese cu aproximativ jumătate de an în urmă, la începutul lui septembrie.

 

Iulia purta o bluză cu mâneci lungi, uşor transparentă, neagră, şi o fustă până la genunchi. Îşi încălţa pantofii negri cu toc cui, aşezată pe pat. Aşa că a deschis dulapul şi a încercat să-şi dea seama ce ar putea fi pe măsura ţinutei ei. Ştia că Iulia ţine foarte mult la asta. I-a privit linia gâtului, care se continua în jos într-o uşoară roşeaţă, soarele lăsând urme greu de ignorat pe pielea ei albă. Îşi prinsese părul cu un cleşte uriaş într-un coc neglijent.

 

S-au îndreptat spre restaurant ţinându-se de mână, uneori el cuprinzând-o de talie ca s-o strângă aproape dându-i drumul instantaneu într-un joc care îi umplea pe amândoi de beatitudine, relicvă a primelor săptămâni de curtare. Îi răspundea la strânsoare cu un râs mărunt, timid.

 

Curând au împărţit masa cu un cuplu care i-a auzit vorbind germana.

 

„V-am văzut în avion”, le-a spus femeia după ce şi-a împărtăşit în amănunţime toate cele mai neînsemnate păreri despre locul în care se aflau, în general fiind vorba despre plângeri, ca de exemplu că nu exista la masă nimic din carne de porc şi că ducea dorul unor cârnaţi ca acasă, ori despre lipsa alcoolului şi de faptul că avea senzaţia că i se impun astfel cu impoliteţe nişte reguli străine. „Da, v-am văzut, şi i-am spus soţului: uită-te la ei ce îndrăgostiţi şi frumoşi sînt. Vreau să vă spun că e minunat când văd aşa ceva. Nu aşa ţi-am spus, Ole?”

 

Bărbatul a dat din cap, tăindu-şi din prăjitura de banane pe care o avea în farfurie.

 

„Oriunde există dragoste, există şi frumuseţe, aşa spun eu mereu. Dragostea e cel mai important lucru din lume. Trebuie să iubim mai mult, asta lipseşte în lumea din ziua de azi. Priviţi în jur la toate cuplurile acestea, abia se căsătoresc, că şi divorţează. Murdăresc instituţia căsniciei. Nimic nu mai e luat în serios în ziua de azi.”

Au zâmbit amândoi, el îi ţinea mâna pe sub masă şi se juca absent cu degetele ei. I-a mai turnat apă minerală în pahar, ca ecou al gestului ei de mai devreme, când îi tăiase friptura în farfurie. Muzica se auzea în surdină, ne-reuşind să acopere vocile celor prezenţi, adânciţi în conversaţii. Câţiva copii se jucau sub bolta de flori crescută peste drumul care ducea spre hotel, pe scheletul metalic în arc de cerc. În stânga începea o mare de scaune şi mese albe de fier forjat la care nu se aşezase nimeni, nu mai era tocmai vârf de sezon, iar hotelul era pe jumătate gol. Marea nu se auzea şi nici nu putea fi mirosită. Doar cuvinte răzleţe în limbi diferite din amalgamul general. În sala de teatru începuse un program şi se auzeau râsete şi aplauze.

 

Femeia şi-a îndreptat aparatul de fotografiat spre ei:

 

„Priviţi la mine şi zâmbiţi! Staţi aşa cum sînteţi, sînteţi minunaţi!”

 

Nu s-au simţit deranjaţi, au făcut ce li s-a cerut cu naturaleţe.

 

„Veniţi cu noi mâine pe Insula Paradisului?”, a întrebat bărbatul ştergându-şi mâinile cu un şervet. Avea părul pieptănat peste cap, presărat cu şuviţe albe, iar ochelarii cu rame subţiri aurii îi completau fizionomia într-un tot unitar tineresc care trăda o inteligenţă reţinută plină de umor, opusul soţiei sale, pe care părea să o ironizeze cu tăcerea sa şi mici zâmbete maliţioase pentru naivitatea plată de care dădea dovadă cu fiecare replică pe care o rostea.

 

„Nu ştim despre ce este vorba. Ce insulă este asta? E departe?”, a întrebat Iulia.

„Am o broşură în cameră. Veniţi. Mâine dimineaţă. Nu vă trebuie decât un set din acesta ieftin de la taraba de pe plajă pentru scufundări şi puteţi veni.”

 

„Scuzaţi-mă că îndrăznesc să întreb, dar de câţi ani sînteţi căsătoriţi?”, a întrerupt femeia.

„O, nu-i nici o problemă”, a răspuns Iulia. „Sîntem căsătoriţi de opt ani.”

„Minunat, minunat. Vă invidiez.” Apoi s-a răsucit spre bărbatul ei şi i-a spus: „Aşa eram şi noi acum optsprezece ani. Îţi mai aduci aminte?”

El a dat din umeri.

 

„Aveţi copii?”

„Nu”, a răspuns tot Iulia.

„De ce-aţi avea? Aveţi tot timpul în faţă. Copii sînt supraevaluaţi, oricum. Când încep problemele cu ei, s-a dus şi armonia în căsnicie”, a râs femeia, apoi a scos din geantă poze cu cei trei copii ai lor şi a început să o comenteze pe fiecare în parte.

 

Au stat îmbrăţişaţi la masă, cu faţa spre uşa din cer pe care părea să dea buzna negreala aceea care înghiţise lumea şi odată cu asta pe ei înşişi. Uneori el îi săruta ceafa, ori o mângâia uşor pe abdomen, ori se strângea în ea, sau pe ea mai degrabă în el, ea rămânând prinsă în această îmbrăţişare. Părul îi mirosea a şampon, iar respiraţia i se auzea mică în tăcerea tulburată uneori de intensitatea muzicii. Şi-au împletit degetele şi au stat aşa. Nici măcar cei doi intruşi de la masa lor nu au mai avut curajul să mai spună ceva.

 

De dimineaţă, noile cunoştinţe au bătut la uşa aşa cum promiseseră. Femeia părea la fel de neobosită în discursul ei despre mare, dragoste, şi toate celelalte lucruri pentru care existau clişee învăţate pe de rost probabil în vreun curs de self-help. Nu a uitat să remarce cât de frumoşi şi cât de îndrăgostiţi păreau în acea dimineaţă cei doi tineri, şi despre cum li se putea citi „lumina din suflet”. „Străluciţi, amândoi străluciţi!”, a rostit electrizată, în timp ce soţul ei îşi păstra aerul acela sfidător şi ironic.
Iulia a privit nisipul auriu de pe ţărmul unde ancorase vaporul, aur cât cuprindea privirea, nici o clădire, nici ţipenie, doar acea suprafaţă strălucitoare îngrădită de bleul-turcoaz-transparent pe care marea îl crea la ţărm din rezerve năucitoare, şi s-a răsucit ca să spună atât:

 

„Paradisul e pustiu.”

 

Femeia n-a avut nevoie de mai mult ca să înceapă din nou să vorbească:

„Aşteptaţi, numai! N-aţi văzut încă nimic!”

 

Imediat ce intrai în apă, doar la câţiva paşi, începeau coralii, printre care înotau peşti coloraţi, dar nu peşti obişnuiţi, ci unii dintr-o nouă lume fantastică necunoscută, ce înotau pe lângă ei fără cea mai mică reţinere. Peşti de toate dimensiunile, unii chiar mărişori. Cumpăraseră un echipament ieftin pentru scufundări de la taraba de pe plajă aşa cum fuseseră sfătuiţi, nefiind convinşi că merită, că nu e mai mult decât o falsă alarmă a unor turişti care veneau de zeci de ani în Egipt pentru că se blocase o rotiţă la el în cap, minţile lor intrând într-un cerc vicios al obsesiei bolnăvicioase. La un moment dat, un peşte relativ mare, al cărui nume nu-l cunoştea, căci nu se pricepea la speciile de peşti, se oprise în dreptul lui şi privise direct spre el. Îşi ţinea gura deschisă, iar dinţii ascuţiţi şi numeroşi erau bine expuşi vederii, aşa că imaginea i-a dat ceva fiori. Fără să-şi poată justifica acest sentiment, se simţi deodată în mijlocul a ceva, simţi că ceva se întâmplă, precum în scenariul unui film de acţiune, deodată tempo-ul se precipitase iar lui îi crescuse pulsul.

 

Când s-a ridicat din apa în care plutise pierzând noţiunea timpului, primul chip pe care l-a zărit, a fost al Iuliei, care a strigat spre el isteric, deşi feţele lor aproape că se atingeau:

 

„A-sta e fan-tas-tic!”

 

Vocea femeii străine se auzi imediat din apropiere: „V-am spus eu?! V-am spus?!”

S-au urcat înapoi pe vapor împreună cu restul turiştilor şi au plecat mai departe. Vaporul a oprit în mai multe locuri din mijlocul mării, iar într-unul din ele au putut vedea pe fund două murene. Apoi au văzut delfinii. Vaporul a virat spre teritoriile lor, iar delfinii au întovărăşit ambarcaţiunea. Mulţi încercau să facă poze printre strigăte de exaltare, cu agitaţia aceea a încercării de aprinde ceva inconsistent care dispărea imediat ce apărea.

 

Atunci el a început să zâmbească.

 

A stat acolo cu picioarele ridicate pe bancheta de lemn de pe acoperişul micii ambarcaţiuni, sorbind un cocteil fără alcool, întrebându-se de ce se mai numeşte oare cocteil, privind din când în când spre Iulia.
Pe drumul înapoi, ghidul a început să vorbească despre oamenii locului şi obiceiurile lor de aici, pierzându-se uneori în lucruri care îi uimiseră pe turiştii prezenţi, ca d exemplu afirmaţia că egiptenii sînt cei mai buni în materie de sex. „Fiecare popor are mitul ăsta, după cât se vede”, i-a şoptit bărbatul cu ochelarii cu rame aurii, adresându-i se pentru prima oară lui şi nu Iuliei. Ghidul a continuat să vorbească despre el, despre egipteni, despre performanţele lui sexuale, ţinând neapărat să menţioneze că poate face „dragoste” timp de 45 de minute, ori că mama lui se măritase la 14 ani, iar el fusese al cincilea născut din treisprezece fraţi. El personal avea doar opt copii, iar fraţii lui aveau şi ei la rândul lor copii, astfel că se putea lăuda cu cincizeci şi trei de nepoţi.

 

„O mulţime de informaţii folositoare”, i-a şoptit bărbatul, confirmând ceea ce bănuia deja, că este opusul soţiei sale, care se declarase o adevărată „luptătoare a luminii”. Femeia îl asculta pe ghid cu reală curiozitate şi se putea vedea pe chipul ei că deja are in stoc o mulţime de întrebări la care doreşte să primească un răspuns. Desigur că văzuse şi în această bogăţie de informaţii intime „dragostea” şi „lumina”.

Se retrase pe o banchetă şi privi marea.

 

Văzu o fetiţă care îşi dădea în petec încercând să câştige atenţia părinţilor epuizaţi. Aceştia însă o ignorau. Păr blond, ochi albaştri. O rochiţă cu un imprimeu cu trifoi cu patru foi până peste genunchi şi câteva vânătăi deasupra gleznelor. Fetiţa observase că este privită, aşa că şi-a răsucit privirea de la ea să nu pară suspect. În ziua de azi putea fi interpretat oricum acest lucru. Se trezi cu ceva pe genunchi. Văzu fetiţa stând lângă el cu un aer obraznic.

 

„Pot să îmi iau înapoi iepurele?”, îl întrebase legănându-se pe călcâie.

„Sigur”, îi răspunse şi îi întinse jucăria pe care o simţise moale şi catifelată între degete. „Cum te cheamă?”

„Rose Marie”, spusese fata, apoi fugise.

 

Din când în când, un ochi iscoditor apărea din grupul de turişti, ca să dispară din nou. Câteva minute mai târziu, perechea de ochi apărea iarăşi ca să îl privească pentru o fracţiune de secundă de la nivelul taliei adulţilor.

 

Iulia a venit să îşi treacă mâna prin părul lui şi să îl sărute pe frunte. Faţa ei strălucitoare a planat asupra lui în timp ce el a ţinut-o de talie, iar când ea a vrut să se desprindă, s-a ridicat şi a îmbrăţişat-o strâns, sprijinind-o de balustradă. Apoi s-au răsucit amândoi şi au privit suprafaţa mării sprijiniţi în coate.

 

După o vreme el a închis ochii şi a stat cu faţa la soare pe o bancă de pe acoperiş, iar Iulia s-a dus să discute cu ceilalţi turişti.

 

A deschis ochii atunci când Ole l-a zgâlţâit şi i-a spus: „Am ajuns.”

 

Îşi dădu seama că adormise. Se frecă la ochi, fără să-şi dea seama cât anume dormise. Se ridică cu greutate. Înţepenise şi îl durea spatele. Restul turiştilor erau îmbrăcaţi, cu rucsacurile în spate, aşteptând obosiţi şi solemni să ajungă la ţărm.

 

„Unde este Iulia?”, l-a întrebat bărbatul.

 

A privit în jur. A coborât şi a început să se plimbe pe punte încolo şi-n-coace. Unul din membrii echipajului, cel care se plimbase mai devreme cu coşuleţul pentru bacşiş, îl întrebă în engleză dacă a pierdut ceva. I-a explicat şi au început să caute împreună, deşi ambarcaţiunea era mică şi asta a însemnat doar că s-au învârtit uneori în cerc ori în jurul propriilor axe.

 

Curând toată lumea era alertată.

 

Spre el s-a îndreptat un egiptean înalt cu figură severă, care i-a spus pe un ton jos:

„Domnule, fetiţa aceea…” şi aici i-a indicat locul la câţiva metri distanţă unde se afla Rose Marie flancată de părinţii ei „… susţine că v-a văzut cum v-aţi împins soţia peste bord.”

 

Întâi l-a înecat furia, apoi a reuşit să îngaime, stăpânindu-se pe cât posibil:

„Asta e evident o minciună.”

„Vreţi să mă însoţiţi?”

 

S-a văzut nevoit să îl urmeze într-o cabină separată, dar care nu avea uşă. S-a lăsat să cadă în scaun la semnul celuilalt.

 

„Eu sînt răspunzător cu securitatea pe acest vas”, i-a spus bărbatul apoi l-a privit în ochi.

„Sper că nu luaţi în serios ce spune o fetiţă.”

„Soţia dumneavoastră nu este nicăieri pe acest vapor. Când aţi văzut-o ultima oară?”

„Am văzut-o înainte de  a adormi. Vorbea cu cineva, dacă doriţi vă indic persoanele respective.”

„Soţia dumneavoastră ştia să înoate?”

„Nu.”

Bărbatul l-a privit direct în ochi.

„Ştiaţi că nu ştie să înoate dar aţi lăsat-o în apă?”

„Purta vesta de salvare, iar Marea Roşie este atât de sărată încât te ţine practic la suprafaţă. Turiştii înoată practic unul lângă celălalt, am avut toate motivele să consider că este în siguranţă.”

„Soţia dumneavoastră suferea de vreo problemă de sănătate?”

„Nu. Absolut nu.”

„Atunci da-ţi-mi voie să vă întreb altceva şi sper să nu vă supăraţi: avea soţia dumneavoastră motive să îşi ia viaţa?”

„Nu. Absolut nu. E absurd!”

 

În doar jumătate de oră moralul pe vapor devenise cât se poate de scăzut. Turiştii de pe punte discutau aprins între ei. Vaporul se oprise la câteva sute de metri de ţărm. O ambarcaţiune mică se îndrepta în viteză spre ei, fiind clar că e vorba despre poliţie. El însuşi devenise tensionat la gândul că Iulia nu era de găsit nicăieri şi ce anume putea să însemne asta. Şocul îi spulberase însă cuvintele. Egipteanul înalt care îi pusese întrebările stătea în picioare lângă el, iar din timp în timp comunica cu cineva în limba aceea aspră prin transmiţătorul pe care-l ţinea în mână. Nu înţelegea o iotă, dar tonul îl speria de moarte.

 

„Domnule…”, a început din nou în engleză. „… doriţi să mărturisiţi că v-aţi împins soţia peste bord?”

„Nu! E absurd! Vă auziţi ce spuneţi? Nu, nu mi-am împins soţia peste bord.”

„Domnule, e posibil să-şi fi luat viaţa?”

Punea această întrebare probabil pentru a zecea oară.

Dar deodată răspunsul lui nu mai fu acelaşi.

„Nu! Adică… nu ştiu. E posibil.”

Bărbatul s-a întors cu tot corpul spre el.

„Da, ştiţi, acum jumătate de an a pierdut o sarcină.” A început să râdă nervos. „Numisem fetiţa noastră Rose Marie, acelaşi nume pe care-l poartă şi această obrăznicături care minte că m-a văzut împingând-o peste bord.”

„Vă ascult”, a zis celălalt aspru, când tăcerea se lungi prea mult.

 

Conştient că poate fi auzit de ceilalţi turişti, dar că e nevoit să vorbească în auzul lor, încercă să-şi potolească vocea care-i tremura şi continuă pe un ton şoptit, jenat că trebuie să rostească aceste cuvinte:

 

„Da, după aceea totul a fost altfel. Adică… după ce am luat-o de la spital, am observat o schimbare la ea. Nu dorise să se urce în maşină, aşa că a trebuit să mergem cu metroul. Nu i-am cerut explicaţii pentru asta. Mai târziu am început să cred că nu mai doreşte să se afle cu mine faţă în faţă, singură, în absolut nici un loc. Avea nevoie de foarte mulţi alţi oameni ca să mai poată sta în prezenţa mea. Şi în ziua de azi, nu e tandră cu mine, nu mă atinge şi nu mă sărută decât în public. Nu ştiu ce e cu ea, nu îmi pot explica, dar pot bănui că ceva a fost afectat în ea. Eu ştiu?! Poate că e un motiv îndeajuns de bun ca să se sinucidă. Da, o cred capabilă.”

 

Când ridică ochii, căută feţele celor doi prieteni noi achiziţionaţi la hotel, care-l priveau din mulţimea celorlalţi.

 

Dori să continue imediat ce anchetatorul său îşi închise aparatul la care schimbase din nou câteva cuvinte, căci noi idei îi apăruseră în minte, făcând noi conexiuni şi punând deodată cap la cap nenumărate indicii care păreau deodată foarte importante, dar egipteanul rosti rece:

 

„Scuzaţi-mă, domnule, că vă întrerup, dar a fost găsită pe un vapor din urma noastră. S-a îndepărtat prea tare când privea un recif de corali şi au luat-o ei.”

 

Apoi s-a ridicat şi s-a alăturat celorlalţi din echipaj cu noi instrucţiuni.

 

 

 

 

 

 

________________________

M-am născut în Bucureşti în 1972 şi am urmat Liceul de Arte Plastice « Nicolae Tonitza », apoi Universitatea de artă. Am lucrat ca grafic designer, art director şi web designer timp de mai mulţi ani. Am început să scriu abia după ce am plecat în Germania cu opt ani în urmă şi a început ca un fel de auto-terapie în urma schimbărilor pe care emigrarea le aduce cu sine în viaţa unui om. Am devenit colaborator al portalului cultural LiterNet pentru care am scris timp de patru ani, la editura virtuală cu acelaşi nume publicând şi romanul scurt « Străinii », inspirat din realităţile vieţii de imigrant. Povestiri scrise de mine au fost publicate şi pe alte situri culturale, ori traduse în ungureşte, în ultima vreme începând să apar şi într-o revistă virtuală despre Bucureşti. Scriu foarte des despre oraşul meu natal, despre cei treizeci de ani petrecuţi acolo, despre toate lucrurile care mă leagă în continuare de România chiar şi după atâţia ani de înstrăinare şi scriu exclusiv în limba română.

 

Articles similaires

Tags

Partager