Silvia Irina Zimmermann

 

La statuia Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva) din parcul Castelului Peleş (septembrie 2013).

 

(Germania)

 

 

 

De ce Carmen Sylva?

 

 

 

De ce a devenit o regină scriitoare?

De ce a fost Alecsandri şi nu Eminescu un prieten al reginei?

De ce a fost considerată Regina Elisabeta republicană?

De ce a fost uitată Regina Elisabeta ca scriitoare?

De ce Carmen Sylva astăzi?

 

 

 

Aforism de Carmen Sylva din: „Gedanken einer Königin“ (Gândurile unei regine), ediţia germană, ibidem-Verlag, Stuttgart, 2012. Foto şi traducere: Silvia Irina Zimmerman.

 

 

 

De ce a devenit o regină scriitoare?

 

În anul 1993, când începusem la universitatea din Marburg să cercetez opera literară a lui Carmen Sylva (Regina Elisabeta a Româinei, născută Principesă de Wied, 1843-1916), nu-mi amintesc să fi pus aceasta cineva sub semnul întrebarii sau uimirii. Dimpotrivă, părerea generală era că o regină care a fost şi scriitoare şi care face punte între două culturi, cea românească şi cea germană, ar fi un subiect „foarte interesant“. Întrebarea a venit, totuşi, mai târziu, în momentul susţinerii tezei mele de doctorat despre opera literară a reginei: „De ce a devenit o regină scriitoare? Nu i-a ajuns să fie doar regină? Ce câştiga în plus cu activitatea de scriitoare?“ La aceste întrebări dă răspunsurile înseşi regina în scrierile ei autobiografice, în care, în repetate rânduri, îşi apără „pana dragă“ şi în care explică că talentul ei literar ar fi un dar dumnezeiesc, o alinare a durerii după pierderea singurului copil, dar şi un substitut pentru lipsa de copii şi, prin urmare, ceva ce îi dă un nou sens în viaţă.

 

 

 

Regina Elisabeta (Carmen Sylva) şi Regele Carol I al României. În dreapta: Cuplul regal împreună cu perechea princiară moştenitoare, Ferdinand şi Maria, şi copiii lor, c. 1910. Cărţi poştale de epocă (colecţia S. I. Zimmermann).

 

 

 

Regina suferă din cauza destinului ei de femeie fără copii, şi nu îşi va găsi consolare toată viaţa că a eşuat în cea mai importantă sarcină de regină: aceea de a da un moştenitor ţării. Şi astfel, ea îşi deplânge soarta în poezia „Kein Erbe“ (Fără moştenitor), acuzând natura, pe care o numeşte o „mamă vitregă“. Asemănător exprimă aceasta şi într-un aforism:

 

„Dumnezeu iartă, însă natura niciodată“.

 

Iar într-un eseu mărturiseşte cu tristeţe, amintind de singurul ei copil, Principesa Maria (1870-1874), care a murit la o vârstă fragedă:

 

„Copilul meu este cel mai frumos poem!“

 

În ce priveşte activitatea ei de scriitoare, regina dă următoarea lămurire în povestea „Carmen Sylva” din volumul „Märchen einer Königin“ (Poveştile unei regine, 1901):

 

„Abia la vârsta de treizeci şi cinci de ani am publicat pentru prima dată şi am fost determinată să fac acest lucru deoarece oamenii copiau multe dintre scrierile mele, aşa că am vrut săi scutesc de efort şi să le uşurez munca. Aşadar am început să caut un nume în spatele căruia să mă pot ascunde, astfel încât să nu se poată observa cine eram.“

 

Totuşi, scrisul are mai mare însemnătate pentru regină, decât reiese în citatul de mai sus, şi astfel aflăm într-o scrisoare a reginei către Mite Kremnitz despre planul unei opere în mai multe volume sub titlul „Aus Carmen Sylvas Königreich“  (Din Regatul Carmen Sylvei) prin care doreşte să ofere „ţării o operă frumoasă şi completă”. Acest plan va fi realizat doar în parte, prin cele două volume „Pelesch-Märchen“ (Poveştile Peleşului, ediţia în traducere română 1882 / ediţia germană 1883) şi „Durch die Jahrhunderte“ (De prin veacuri, ediţia germană 1885 / ediţia în traducere română 1902). Îndeosebi „Poveştile Peleşului” reprezintă din punct de vedere literar o simbioză reuşită între motivele germane şi româneşti din basmele populare, cât şi un succes sub aspectul medierii culturale şi al promovării turismului. De numele pârâului de munte, necunoscut până atunci, regina reuşeşte să lege legende şi poveşti dându-i o valoare simbolică asemănătoare Rinlului din tara ei natală. De asemenea, intenţia reginei este de a ridica numele Peleş la nivelul unui simbol al noii dinastii a României şi de a-l face cunoscut prin intermediul literaturii, încât putem spune, că atât construcţia Castelului Peleş, efectuată în numele Regelui Carol I al României, cât şi „Poveştile Peleşului” publicate în acelaşi timp de regină, pot fi privite ca două opere care se completează şi care servesc aceluiaşi ideal dinastic naţional.

Este de la sine înţeles că poziţia socială a autoarei a avut un efect significant pentru răspândirea operelor ei în timpul vieţii. Astfel, nici alegerea titlului pentru ediţia germană „Din Regatul Carmen Sylvei” nu a fost întâmplătoare, ci demonstrează că regina spera, că prin senzaţia pe care o provoacă publicului o regină-scriitoare, şi interesul pentru mesajul operelor ei să fie cu atât mai mare şi astfel să facă mai bine cunoscut noul Regat al României peste hotare. Regina Elisabeta declară activitatea ei de scriitoare ca fiind o parte a meseriei de regină şi a misiunii ei pe tronul României: aceea de a servi ţării şi de a-i oferi, în locul moştenitorului de care soarta a lipsit-o, o moştenire culturală.

 

 

 

De ce a fost Alecsandri şi nu Eminescu un prieten al reginei?

 

Ne-ar putea mira, de ce Regina Elisabeta, care a fost o importantă mecena a culturii româneşti, nu a fost mai ataşată de poetul Mihai Eminescu, pe care astazi îl considerăm cel mai important poet al literaturii române. În schimb, alt poet, Vasile Alecsandri, s-a bucurat să fie numit prieten şi sfătuitor literar al reginei poete.

 

Am putea explica aceasta prin faptul că:

– Vasile Alecsandri era un poet foarte îndrăgit în epocă şi era numit un „rege al poeziei”,

– spre deosebire de Mihai Eminescu, Alecsandri era un apropiat al Casei Regale, iar  imnul regal se cântă până astăzi pe versurile lui Alecsandri şi nu ale lui Eminescu,

– documentul la punerea temeliei Castelului Peleş conţine versuri ale poetului Alecsandri şi nu ale lui Eminescu,

– Regina Elisabeta îi datorează lui Alecsandri în mare parte cunoştinţele ei despre poezia şi cultura populară a românilor,

– Vasile Alecsandri a încurajat-o pe Carmen Sylva în activitatea ei literară, pe când despre Eminescu se aminteşte că ar fi fost mai critic la adresa liricii reginei.

 

Din perspectiva de astăzi trebuie apreciat spiritul independent al lui Eminescu atât ca poet cât mai ales ca redactor al ziarului „Timpul”, în aceeaşi măsură în care merită aprecierea cuvenită literatura de tendinţă prodinastică a reginei, o literatură considerată de ea ca făcând parte a meseriei ei în serviciul Coroanei.

 

De asemenea trebuie recunoscut faptul că Regina Elisabeta a publicat în 1878 sub pseudonimul E. Wedi prima traducere în germană a unei poezii de Mihai Eminescu într-o revistă din Germania.

 

 

 

De ce a fost considerată Regina Elisabeta republicană?

 

În cursul cercetării mele pentru o carte despre imaginea Regelui Carol I în opera Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) am realizat că în repetate rânduri regina este considerată o simpatizantă a ideii republicane, şi astfel mi-am pus întrebarea: De ce este considerată Regina Elisabeta în mai multe biografii republicană, în timp ce, în opera ei, ea îl elogiază pe Regele Carol I, susţine ideea monarhiei şi pledează pentru necesitatea unui rege în vârful statului? Biografiile mai noi, care scot în evidenţă simpatia reginei cu ideea de republicanism, se bazează pe o presupusă afirmaţie a Reginei Elisabeta conform căreia ea s-ar fi declarat republicană. Această afirmaţie apare şi într-o biografie despre Împărăteasa Elisabeta a Austro-Ungariei, unde este interpretată în legătură cu Regina Elisabeta a României ca fiind o dovadă pentru „o relaţie distantă faţă de forma de stat monarhică”. În realitate, însă, nu avem de-a face aici cu o afirmaţie autentică a Reginei Elisabeta ci cu un citat din romanul „Am Hofe von Ragusa” (La Curtea lui Ragusa, 1902) de Mite Kremnitz.

 

De ce a fost declarat acest citat ca fiind autentic şi de ce a fost preluat de mai mulţi biografi şi dat astfel mai departe?

 

 

 

Centrul de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied, Neuwied, înfiinţat în 2012.

În stânga sus: Palatul din Neuwied. În dreapta sus: Publicaţia în pregătire a centrului, coordonată de dr. Silvia Irina Zimmermann, dr. Hans-Jürgen Krüger, dr. Edda-Binder-Iijima, prof. univ. dr. Ralf Georg Czapla. 

În mijloc: Şedinţa constitutivă a consiliului ştiinţific în palatul din Neuwied (septembrie 2013). Din stânga spre dreapta, în rândul de sus: Bernd Willscheid, dr. Ruxanda Beldiman, dr. Silvia Irina Zimmermann, prof. univ. dr. Ralf Georg Czapla. În rândul mijlociu: prof. univ. dr. Nicolae-Şerban Tanaşoca, prof. univ. dr. Klaus Heitmann, dr. Edda Binder-Iijima, A.S.S. Carl Principele de Wied. În mijloc, şezând: dr. Hans-Jürgen Krüger. 

În stânga şi jos: Pagini din broşura „Carmen Sylva” a editurii germane ibidem-Verlag (Stuttgart). În dreapta jos: La monumentul reginei în Parcul Carmen Sylva din Neuwied.

 

 

 

Biograful german Eugen Wolbe este primul care declară acest citat de roman ca fiind o afirmaţie autentică a Reginei Elisabeta. În biografia lui „Carmen Sylva. Der Lebensweg einer einsamen Königin” (Viaţa unei regine singuratice, 1933), Wolbe schimbă uşor formularea citatului din romanul lui Kremnitz, iar în forma pe care o redă el, găsim ulterior această afirmaţie despre republicanism citată şi în biografiile apărute mai târziu: „Trebuie să simpatizez cu social-democraţii, mai ales văzând trândăvia şi depravarea nobilimii; aceşti ‚oameni mici’ nu vor decât ceea ce oferă natura: egalitate. Forma de stat republicană este singura raţională; nu înţeleg cum popoarele sunt atât de ipocrite ca să ne mai suporte.” Totuşi, Wolbe explică clar că citează din romanul „Am Hofe von Ragusa” (La Curtea din Ragusa, 1902) de Mite Kremnitz şi dă şi sursa exactă a citatului: „paginile 63/ 64 ale romanului”. Iar Wolbe este de părere că, în roman, Kremnitz redă afirmaţii autentice ale reginei şi că, „fără îndoială, Mite Kremnitz şi-a notat afirmaţiile Reginei în jurnalul ei”, însă pentru aceste afirmaţii Wolbe nu oferă dovezi.

 

Biografa austriacă Brigitte Haman citează în cartea ei despre Împărăteasa Austro-Ungariei „Elisabeth. Kaiserin wider Willen” (Împărăteasă fără voie, 1981), afirmaţia despre republicanism atribuită Reginei Elisabeta a României din biografia lui Eugen Wolbe (1933), pentru a demonstra asemănarea dintre cele două suverane, Împărăteasa Austro-Ungariei şi Regina României, şi mai ales relaţia lor „distantă” faţă de forma de stat monarhică.

 

Biografa germano-română Anne-Marie Podlipny-Hehn, redă în biografia ei „Carmen Sylva” (2001) acelaşi fragment despre republicanism în formularea lui Wolbe (1933), preluat din biografia lui Hamann despre Împărăteasa Austro-Ungariei (ediţa a II-a, 1982). Podlipny-Hehn interpretează afirmaţia atribuită Carmen Sylvei, la fel ca şi Hamann, drept o dovadă pentru „atitudinea liberală şi republicană” a Reginei. În continuare Podlipny-Hehn adaugă că, spre deosebire de Împărăteasa Elisabeta, Regina României i-ar fi stat soţului ei, Carol I al României, alături, sprijinindu-l, şi că „în ciuda visărilor ei, rămânea cu picioarele pe pământ.”

 

Biograful român Gabriel Badea-Păun citează în cartea sa „Carmen Sylva. Uimitoarea regină Elisabeta a României” (2003) acelaşi fragment din biografia germană a lui Eugen Wolbe (1933) şi argumentează ca şi Hamann, că Regina României ar fi fost „în sufletul ei […], asemeni lui Sissi, republicană.” În continuare Badea-Păun presupune că Regina Elisabeta ar fi aşteptat o revoluţie socială în România, iar afirmaţia ei despre republicanism ar putea fi înţeleasă şi ca „o înţepătură bine plasată la adresa clasei politice româneşti, care n-o iubea”.

 

Biografii au dreptate în ce priveşte spiritul liberal al Reginei Elisabeta, în schimb, în legătură cu autenticitatea republicanismului declarat al Reginei, adevărata autoare a acestuia, Mite Kremnitz, a reuşit să inducă în eroare pe mai mulţi biografi, căci această afirmaţie apare doar în roman, nu însă şi în biografia ei despre Regina Elisabeta („Carmen Sylva”, 1903) – unde am fi aşteptat-o mai degrabă, dacă ar fi fost autentică.

 

Mite Kremnitz zugrăveşte în romanul „La Curtea din Ragusa” un portret al unei principese care seamănă mult cu persoana reală a Reginei Elisabeta şi în care exagerează nişte trăsături negative şi adaugă unele aspecte fanteziste în scopul ridiculizării disimulate a reginei. Cititorului neiniţiat, romanul lui Kremnitz îi sugerează că ar reda informaţii interne despre Curtea Regală a României din timpul Regelui Carol I, precum şi afirmaţii autentice ale Reginei Elisabeta, datorită faptului că Mite Kremnitz fusese mai mulţi ani în relaţii apropiate cu perechea regală şi fostă colaboratoare literară a Carmen Sylvei. Regina Elisabeta s-a simţit atacată de romanul Mitei Kremnitz şi ea deplânge situaţia penibilă pentru ea, provocată de roman în Germania, într-o scrisoare din anul 1903:

 

„Nu ştiu dacă aţi aruncat o privire vreodată peste acel oribil roman al doamnei Kremnitz ‚Am Hofe von Ragusa’ – are doar atâta asemănare, pentru a face tot restul probabil şi credibil. Este mai rău decât orice altceva făcut vreodată împotriva mea, pentru că i se dă mai multă crezare.”

 

Revenind la primul biograf german menţionat se impune întrebarea: De ce a folosit Wolbe acest citat din Kremnitz în biografia sa despre Carmen Sylva? Răspunsul este următorul: În primul rând, prin acest citat, Wolbe demonstrează că Regina Elisabeta avea o gândire „democratică”. Iar în al doilea rând, citând un fragment dintr-un eseu al reginei: „De ce este nevoie de regi?“ –

 

„Este, desigur, nevoie de regi pentru că mereu revenim la ei, şi până şi preşedinţii republicilor devin din ce în ce mai mult astfel, tocmai pentru că există dorinţa de un conducător răspunzător.”

 

el arată că Regina Elisabeta susţine în acelaşi timp şi ideea monarhică. Concluzia lui Wolbe despre Regina Elisabeta este următoarea: contrastul dintre gândirea liberală şi poziţia socială nu sunt neapărat contradictorii ci o trăsătură firească a Reginei, căci: „Această Regină poetă gândeşte democratic şi aristocratic în acelaşi timp.”

 

Mai rămâne doar întrebarea, de ce biografii mai noi, care au folosit citatul lui Wolbe, nu au luat în considerare şi concluzia lui, ci au rupt din context doar un aspect, ignorând tot restul prin care Wolbe încearcă să explice personalitatea complexă a Reginei Elisabeta?

 

 

 

De ce a fost uitată Regina Elisabeta ca scriitoare?

 

Carmen Sylva a publicat în anii 1880-1916 numeroase cărţi îndeosebi în Germania. Multe din scrierile ei (poezii, poveşti, aforisme, eseuri) au apărut traduse şi în România şi de asemenea reproduse în ziare şi reviste în Germania, România, Franţa, Anglia, şi America, astfel încât numele ei de scriitoare – nu în ultimul rând şi datorită publicităţii editurilor pentru „augusta autoare” – a ajuns să fie cunoscut în întreaga lume.

 

Din vizunea criticii literare a epocii, însă, valoarea artistică a scrierilor reginei era modestă. Prin tendiţa ei de a combina mai multe stiluri în text precum şi datorită independenţei ei de curentele literare şi grupurile de scriitori ale vremii, Carmen Sylva a avut o soartă asemănătoare multor scriitoare care la timpul lor au fost considerate diletante şi care au fost trecute cu vederea în istoria literaturii după 1900.

 

Dar şi persona istorică a fost dată uitării pentru o mai lungă perioadă de timp. După Primul Război Mondial, în Germania a pălit treptat amintirea despre prinţesa germană pe tronul României. Iar în România, după preluarea puterii de stat de comunişti, preocuparea cu istoria monarhiei româneşti a fost interzisă timp de mai multe decenii. Începând cu anul 1990 putem, totuşi, vorbi de o renaştere a Carmen Sylvei, datorită reeditării operelor ei literare şi mai multor publicaţii noi despre viaţa şi activitatea ei de scriitoare. Însă interesul publicului românesc este mai puţin pentru scriitoarea Carmen Sylva şi în mai mare măsură pentru Regina Elisabeta în contextul istoriei monarhiei din România.

 

 

 

De ce Carmen Sylva astăzi?

 

Opera literară a Reginei Elisabeta a României (Carmen Sylva), fiind un document al timpului şi totodată un fenomen unic, datorită poziţiei sociale, rămâne relevantă ca subiect de cercetare de istorie literară îndeosebi în contextul literaturii feminine europene. De asemenea, ea constituie un exemplu în contextul cercetării mentalităţilor conservatoare, care au fost puţin studiate până acum. Regina-scriitoare de limbă germană este un fenomen interesant şi în contextul istoriei nobilimii şi al culturii germane, precum şi în cercetarea relaţiilor culturale transnaţionale, est-vestice, din a doua jumătate a secolului al XIX-lea.

 

Pentru publicul larg aforismele, poveştile şi memoriile Reginei, care au apărut in ediţii noi în ultimii ani în România, Germania şi Franţa, sunt o lectură captivantă. Multe din concepţiile ei, pe care le comunică prin literatură sunt surprinzător de moderne pentru epoca lor, pe când alte cugetări şi tendinţe, din contră, sunt conservatoare şi chiar populiste. Dar în ansamblu ele dezvăluie un caracter complex al Reginei-scriitoare, iar în funcţie de perspectivă descoperim mereu o nouă faţetă a ei, încât personalitatea Reginei Elisabeta (Carmen Sylva) mai fascinează şi astăzi.

 

În contextul istoriei monarhiei din România, Regina Elisabeta (Carmen Sylva) rămâne o importantă martoră epocii ei, ca parteneră pe tron şi în viaţă a Regelui Carol I. al României. Ca scriitoare, Carmen Sylva este o importantă propagatoare a dinastiei româneşti, căci prin glorificarea Regelui Carol I în opera sa, regina s-a alăturat tendinţelor româneşti de la 1890 de a crea un mit al primului rege al României independente. Această tendinţă politică şi prodinastică a literaturii Reginei Elisabeta nu a fost până acum analizată, cu toate că, din perspectiva actuală, scrierile sale de acest gen sunt un reuşit exemplu de public relations prin storytelling, într-o epocă în care aceste noţiuni încă nu circulau.

 

Astfel, cartea „Portretul Regelui Carol I în opera Reginei Elisabeta (Carmen Sylva)“, care va apărea în octombrie 2014 la editura Curtea Veche din Bucureşti, oferă cititorilor interesaţi un prim studiu mai amănunţit despre imaginea Regelui Carol I al României în scrierile publicate de Carmen Sylva.

 

 

 

Carte în pregătire: Portretul Regelui Carol I în opera Reginei Elisabeta (Carmen Sylva)“ de Silvia Irina Zimmermann, prefaţă de A.S.R. Principele Radu al României, introducere de prof. univ. dr. Nicolae-Şerban Tanaşoca, cu numeroase fotografii din Arhiva Princiară de Wied şi din colecţia autoarei, Bucureşti: Curtea Veche Publishing, apare în octombrie 2014.

 

 

 

Volumul conţine, de asemenea, textul integral al jurnalului de călătorie al Reginei „Pe Dunăre” (1905), precum şi numeroase fotografii din epocă din Arhiva Princiară de Wied, dedicate de Regina Elisabeta familiei sale din Neuwied, prin care, cu mândrie, scotea în evidenţă realizările augustului ei soţ în noua lor patrie, România.

O versiune germană a cărţii este în pregătire ca volum al Centrului de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied la editura ibidem-Verlag din Stuttgart pentru iunie 2014.

 

 

 

Cărţi publicate despre Carmen Sylva

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Silvia Irina Zimmermann

– născută în 1970 la Sibiu, domiciliul actual în Mannheim (Germania)

– studii la universităţile din Sibiu şi Marburg (filologie germană, engleză, istoria artei, sociologie)

– doctor în literatură germană a Universităţii din Marburg cu o teză despre opera literară a Carmen Sylvei

– iniţiatoare şi membră fondatoare a Centrului de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied din Neuwied.

 

Pagina de internet despre scriitoarea Carmen Sylva:

www.carmen-sylva.de

 

Centrul de Cercetare Carmen Sylva al Arhivei Princiare de Wied:

www.carmensylva-fwa.de

 

 

 

 

 

Articles similaires

Tags

Partager