Şerban Foarţă

 

t

 

(România)

 

 

 

OFRANDA MUZICALĂ

 

 

 

OFFRANDE MUSICALE

 

 

 

Compozitorului Mihail Vîrtosu

 

 

 

„Por la música, misteriosa forma del tiempo…”

 (J.-L. Borges, Otro poema de los dones)

 

 

 

Ne exprimăm şi pe această cale

în simpla noastră proză cotidiană

gratitudinea şi devoţiunea pentru

muzica sferelor şi pentru greieri

(cei ca şi zeii de analgici şi exsangui

şi, pe deasupra, mult mai melofili);

pentru octava dintre Soare şi Lună

a lui Platon,

dintre Aur şi Argint

a lui Nerval:

„o picătură de argint lucea-n nisip,

una de aur strălucea pe cer… Lumea

era creată”, –

pentru octava dintre Venus şi Marte

a lui Platon,

pentru aceea, nervaliană, din „inima

tenebrei mute” în care „răsunară

două note: una gravă, alta ascuţită, –

binecuvântată fii octavă dintâi

a imnului divin!”;

pentru acest imn (cât mai există);

pentru octava dintre

o sâmbătă şi alta,

dintre o duminică

şi alta;

pentru (Paulus Claudeliensis dixit)

„imensurabila octavă a Creaţiei”;

pentru cercul quintelor1: ceasornic

al muzicii, ca şi zodiac al ei

(dovadă, între altele, analogia

dintre praecessia echinocţiilor şi comma

diatonică);

                     pentru privighetoare:

ascultând-o, de după cortina, în zori,

a pleoapelor lăsată,

străvezi lăuntric prisme de cristal;

pentru The Blackbird (şi ghitara ei);

pentru trompeta elefanţilor şi pentru

urechea lor de forma şi mărimea

unei albastru-canelate pâlnii

de gramofon;

                     pentru trombonul darwinian:

excită apatia râmei, ca şi roşul;

pentru acordul dintre roşu şi alămuri;

pentru tonalitatea fa major

ce-i evoca lui Erwin Fischer apa;

pentru V. Jankélévitch, conform

căruia „simplul do major

e gama „cotidianităţii”;

pentru nechezatul cabalin:

reprezintă, pare-se, o gamă

descendent-cromatică;

                     pentru quadrivium,

veche formă de învăţământ

în care muzica nu-i o dexteritate

(ca gimnastica sau ca desenul, astăzi);

pentru magistrul lui Pericle, Damon,

şi pentru Empedocle, după care

urechea noastră e aşijderi unui clopot;

pentru desenul cheii sol:

al celei clasice şi-al celei  (clavis adulterina)

mozartiene2; pentru linia

de gât de lebădă a harfei; pentru dublul

flaut al Auletului de pe mormântul

Leoparzilor (de la Tarquinia);

pentru opinia domnişoarei Boulanger

referitoare la un studiu de Bach şi-mpărtăşită

într-o dimineaţă monegască

unui poet, lui Valéry, – anume:

la bemolul ăsta este aproape-un sol”;

pentru opinia noastră,-ndoielncă (?), şi-anume

că: nihil est in Richard Wagner

quod non prius fuerit in Liszt

nisi Richard Wagner ipse;

pentru, născută Liszt, Cosima Wagner:

bătrână, lăcrima (în loja

în care o văzu Cocteau3)

la La Belle Hélène de Offenbach;

pentru imaculata, spirituala,

mirabila genealogie: Joseph

genuit Wolfgang Amadeus,

Wolfgang Amadeus genuit

autem Ludwig;

                     pentru

trei-craii mateini ce se-„nchinară

copilului care avea să fie Mozart”;

pentru maestrul Joseph Haydn,

jurându-i-se tatălui lui Mozart

că fiul său e „cel mai mare

compozitor din câţi cunoaşte,

în persoană sau din auzite”;

pentru dl Mallarmé: compară

acordurile muzicii lui Haydn

cu „graţia mobilierului concis

al secolului anterior”4;

pentru enigmaticul comanditar

al Requiem-ului mozartian

devenit Requiemul lui Mozart;

pentru scara care,-n Lacrimosa,

după ce urcă cincisprezece trepte,

între măsurile a V-a şi a VIII-a,

se surpă de pe ultima, anume la,

mai jos cu o octavă, în abis;

pentru Friedrich der Große, autorul

din umbră al Ofrandei muzicale;

pentru numele de Bach: B-A-C-H,

cauza ocazională

a ultimei, neistovitei sale fugi

a tre soggeti ed a quattro voci;

pentru cantata zisă „a cafelei”,

dovadă peremptorie că zeii au umor;

pentru „la mesure intercaleé”,

a XXIII-a, – a Preludiului I, în do major:

ca o dovadă, alta, a logicii

acestei arte;

pentru cantabile, glissando, stretto,

allegro, andantino, piano,

pentru, adică, italiana partiturii;

pentru scriitura muzicală

exemptă, după Domnul Mallarmé,

de orice ochi profanator;

pentru frumoasa scriitură muzicală

de pe urma căreia Jean-Jacques

va fi putut, o vreme, să-şi câştige

pâinea zilnică

neatârnat şi demn;

pentru Găina lui Rameau, soră (mai mare?)

a Raţei domnului de Vaucanson5;

pentru victimele inocente ale

muzicii, – între acestea,-n primul rând,

contratenorul Carlo Broschi Farinelli;

pentru lamentele lui Gesualdo da Venosa,

nu şi pentru autorul lor;

pentru supliciul vergurei Caecilia;

pentru magnetismul ca atare

al muzicii,-mprejurul căreia (ca şi

al unui foc) se face, întotdeauna, cerc;

pentru buglele care buclează,

fără să-l încovoaie, acest aer;

pentru rabinul Samuel din Fez

convertit din scrupul muzical:

„cântul Sinagogei amuţise”6;

pentru Gottfried Wilhelm Leibniz pentru care

muzica este algebra lui Dumnezeu; şi pentru

violinofilul Albert Einstein pentru care

moartea va fi-nsemnând să nu

mai poţi asculta Mozart;

pentru cântecul de lebădă şi goarna

Judecăţii de Apoi;

                     pentru N. Steinhardt:

afirmă despre Armstrong cum că, dacă

un muritor va face-o să răsune,

acela fi-va el;

                     pentru Antonio

Salieri (al lui Puşkin), acest Cain

al muzicii: parfumurile sale

par fumurile unei jertfe neprimite;

pentru Gama (unui domn Mesnard)

a Parfumurilor7, – după care

între do-ul Iasomiei şi acela

al Ananasului, în ordine crescândă,

se-nşiră Bergamota, Chitra, Ambra,

Magnolia, Levănţica, Menta;

pentru această audiţie parfumată;

pentru Rimbaud, adevăratul precursor,

prin A, E, I, U, O

al sistemului pentatonal

în Europa;

pentru „do, mi, sol, mi, fa”, vers verlainian

pe care Georges Brassens nu-l luă-n deşert8;

pentru The Entertainer, ragtime

la fel de elegant ca menuetul

lui Boccherini, ca Plaisirs d’Amour

sau ca idilicul Schön Rosmarin, – expresie a

„intolerabilei uşurătăţi a fiinţei”;

pentru l’Éloge de la mauvaise musique, de Proust;

pentru hamalii de clavire: munca lor

e mult mai grea, dar mai puţin murdară

decât a celor de coşciuge;

                     pentru viola

d’amore, ca şi pentru violon d’Ingres;

pentru Man Ray9 şi pentru muzicienii

de duminică:

Rousseau şi Hoffmann, Ezra Pound şi Nietzsche,

intransigenţi şi înduioşători

cum pot fi numai autodidacţii;

pentru sonata lui Urmuz:

a rămas, din ea, un portativ;

pentru lăstuni şi vrăbii: convertesc

firele de telegraf în portative

(dar nu pot face asta, pe cât cred,

cu portativul sârmelor ghimpate)10;

pentru Mundharmonika: evocă

vagoanele de marfă pentru oameni;

pentru Marlene Dietrich cântând Lili Marleen;

pentru carionul maşinilor de scris

(ieşite, azi, din uz şi din auz):

răscumpărà la capăt de rând şi in extremis,

răpăitul lor de mitralieră;

pentru Fekete zongora (de Ady Endre), rimă

unică la Góngora (y Argote);

pentru Satie (care, cu dl Maritain,

discuta muzică şi artă culinară,

uimindu-se de mesele pe care

i le dădea Brâncuşi);

                     pentru savoarea

şi apetitul lui Rossini;

pentru Serge Blanc, elev al lui Enescu:

o dată,-n an, îi cântă,-n Père-Lachaise,

profesorului o suită (studiată,

cândva, cu-acesta), foarte grea, de Bach;

pentru Enescu: a cântat, pe vremuri,

în urbea mea natală, pe clavirul

cu care se acompaniau filmele mute,-n

penumbra unei săli

de cinema,

ceea ce, eu, ştiu de la mama,

pe care n-am niciun motiv

s-o bănui de mistificare;

pentru mama lui Pablito Casals:

dăruită, de acesta, cu o scumpă

bijuterie, a respins-o pe motivul

că ea e văduvă de om sărac;

pentru heliosonica statuie

a lui Memnon;

                     pentru dulcimer

şi celelalte instrumente, câte cântă

şi fără noi, prin singurul lor nume;

pentru cea mai bună definiţie

hedonistică a muzicii: „ea iaşte

aceea care ne gâghilă urechile

într-un mod plăcut”;

                     pentru urechea

diacronică a vechilor eleni,

după care armonia este funcţie

de succesiunea sunetelor;

pentru
                     
urechea lor, cu care, în afara

celei zise „a lui Dionis”,

docilul, masochisticul auz

contemporan nu are

prea multe în comun;

                     pentru Bacovia:

nu ştim

dacă cu gândul la Chopin

i-a redactat didascalia cea mai justă:

„cu o indignare graţioasă”;

pentru Ravel şi Valsul  său arhetipal;

pentru tangoul pentru

orbi, – al lui Al Pacino;

pentru diversele concerte pentru

mâna stângă;

                     pentru acela care

întoarce paginile unei partituri,

fiind, în muzică, a treia mână

şi aducând cu cel ce urmăreşte,

de jos, o evoluţie la inele:

mai nimic şi totul se sprijină pe el;

pentru absenţii din această

catagrafie fatalmente incompletă;

pentru tăcerile lui Webern;

pentru Cesare Brandi: demonstrează,

în chip convingător, asemantismul

muzicii (între cuvânt şi notă,

nicio similitudine, – cu toate

că armonicele ultimei pot fi

asimilate unor conotaţii);

pentru adierea care, răsfoind

o partitură muzicală (sau o carte),

nu se compară, totuşi, cu un măgar la harfă;

pentru diabolus, – dacă, in musica, ia forma

unei benigne quarte mărite; pentru trilul

aceluiaşi, din visul lui Tartini;

pentru absenţa quasi-absolută

a trilului din cele douăşpe Preludii

ale lui Debussy;

                     pentru damnatul,

mult urgisitul si prin care,-n

conjuncţie cu fatalul fa, pătrunde

diavolul în muzică, – altminteri,

acronimul lui Sancte Johannes…

                     (fragment)

 

 

 

NOTES & LIENS:

 

 

1

Serban-Foarta

 

 

 

2

Serban-Foarta2

 

 

 

Cf. Portrait souvenir, Éd. Bernard Grasset, Paris, 1989, pp. 53-24.

 

 

 

I. e. al XVIII-lea.

 

 

 

Cf. Jacques Maritain, Réponse à Jean Cocteau, Éd. Stock, Paris, 1926, p. 71. 

 

 

 

Serban-Foarta3

 

 

 

7

Serban-Foarta4

 

 

 

Cf. Colombine

 

 

 

 

9

Serban-Foarta4

 

[Le violon dingue d’un angrymanray]

 

 

 

Traduction du roumain:

Benoît-Joseph Courvoisier

 

 

Șerban FOARȚĂ – ABC D’air:

 

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

BIO

Şerban Foarţă s-a născut la 8 iulie 1942, la Turnu Severin, ca fiu al medicului Nicolae Foarţă şi al profesoarei de muzică Yvonne Foarţă (Bürger, înainte de căsătorie). în 1965 absolvă Facultatea de Filologie a Universităţii din Timişoara, iar în 1978 obţine titlul de doctor în filologie. încă din timpul studenţiei publică articole de critică literară în revista Scrisul bănăţean.
Se face cunoscut ca poet scriind în colaborare cu Andrei Ujică texte pentru cântecele din repertoriul formaţiei Phoenix. Sunt texte intelectualizate şi fanteziste care atrag imediat atenţia unui public agasat de versificările puerile ale altor textieri. Când apar în volum (Texte pentru Phoenix, 1976), ele se bucură de un nou succes, de data aceasta pur literar.
în continuare, Şerban Foarţă scrie versuri pe cont propriu. Fiecare dintre cărţile pe care le publică (Simpleroze, 1978, Şalul, eşarpele Isadorei, 1978, Copyright, 1979, Areal, 7 poeme, 1983, Holorime, 1986 etc.) este primită cu interes de un public select. Poetul are o glorie discretă, datorită faptului că admiratorii lui sunt cititori educaţi, care nu obişnuiesc să-şi exprime zgomotos entuziasmul. Cu plăcere şi amuzament sunt citite şi cărţile sale de critică literară (Afinităţi selective, 1980, Afinităţi efective, 1990).
De altfel, scriitorul însuşi se delectează cu literatură bună, traducând din Valéry şi din Mallarmé, în felul său inimitabil, de geometru imperial al cuvintelor.

Informaţii suplimentare veti găsi pe wikipedia :

https://ro.wikipedia.org/wiki/%C8%98erban_Foar%C8%9B%C4%83

 

Articles similaires

Tags

Partager