Sabin Orcan

 

 

 

Conversație cu un bucureștean de altădată

(po-Veste de basm adus la zi)

 

 

Moto : … nu cărămizile contează, ci poveștile din spatele lor.

 
N-ai zice, la prima vedere, că bărbatul din fața mea poate avea mai mult de 60 și ceva de ani. Chiar dacă are fața brăzdată de riduri adânci, semne ale trecerii timpului, și părul în întregime alb, pieptănat însă grijuliu peste cap. Este îmbrăcat la patru ace, poartă un costum gri petrol, călcat la dungă, dar ușor demodat. Revere largi, ponosite. Aerul elegant vine însă de la eșarfa de mătase, ieșindu-i discret de sub cămașă, și mai ales de la gesturile tacticoase, aproape rituale.
Felul în care se așează pe scaun, cum își potrivește scrumiera, cum își scoate portțigaretul sidefiu din buzunar, cum își aprinde țigara și suflă primul fum într-o parte, apoi soarbe cu vârful buzelor un strop de cafea – toate par desprinse dintr-un film mut. Omul e departe, absent, netulburat de agitația din jurul său, de chelnerul care-l iscodește cu privirea sau de clienții care se întrețin zgomotos, dând din mâini. Înainte să intru în vorbă cu el, aș fi pus pariu că este străin, pentru că întreaga lui prezență degaja un calm și o politețe, greu de găsit printre bucureștenii de azi.
L-am întâlnit pentru prima dată într-o cafenea înghesuită de pe Lipscani, în centrul istoric al Bucureștilor , unul dintre puținele locuri unde rămășițele trecutului îți mai aduc aminte de vechiul oraș de altădată. O parte din casele vechi, salvate ca prin minune de furia buldozerelor lui Ceaușescu, au fost renovate și găzduiesc acum baruri și restaurante noi. Altele, din păcate, au rămas dărăpănate, cu ziduri jupuite, fațade găurite și acoperișuri ce stau să se prăvale peste trecători.

 

***

 

Domnul G., așa-l voi numi, nu se arată atât de preocupat de starea străzii pe care ne aflăm. Povestește oarecum blazat despre Lipscani, dându-mi de înțeles că, înainte de război, aici n-a fost decât o stradă a negustorilor și a târgoveților , unde veneai să-ți cumperi o bucată de stofă emțească sau o sticluță cuparfum franțuzesc. Cu alte cuvinte, o zonă comercială, plină de prăvălii,  hanuri și câteva bănci, frecventată mai ales de bucureștenii de rând și mai puțin de “lumea bună”.
Bine, dar nu asta era inima orașului?, întreb eu, încă nelămurit asupra vârstei interlocutorului meu, care vorbește înmiresmat de trecut, de parcă ar fi trăit pe viu vremurile de acum șapte sau opt decenii. Bătrânul zâmbește. Avea 14 ani în ‘39,  mi se destăinuie cu o voce răgușită, așa că fac repede un calcul. Carevasăzică, are nu 60, nu 70, ci… 85 de ani! Ei, și?
Înseamnă că a prins cea mai frumoasă și, totodată, cea mai tulbure perioadă din istoria noastră. O epocă în care,  în paralel cu avântul cultural care-i scotea la lumină pe Cioran, Eliade, Ionescu sau Brâncuși, își făceau simțită prezența extremiștii de toate culorile. Întâi, cei care aveau să târască România de partea

naziștilor   în război, apoi cei care o vor transforma într-o “dictatură a proletariatului”.

 

***

 
Așadar, nu la Lipscani se gândește domnul G. când oftează după „Micul Paris”, cum i se spunea pe atunci orașului de pe malurile Dâmboviței. Vreți să știți ce-am  pierdut?, mă întreabă el. Fiindcă marile răni ale Capitalei nu sunt în buricul târgului, unde au mai supraviețuit, de bine, de rău, niște clădiri-monument, chiar dacă sluțite sau părăginite.
Mergeți în Dealul Spirii, mă îndeamnă bătrânul, vedeți ce s-a întâmplat cu fostul cartier Uranus, încercați să vă închipuiți cum arăta Calea Moșilor fără blocurile pătrățoase și cenușii răsărite în anii ’80, amintiți-vă mănăstirile  Văcărești sau Cotroceni, dispărute sub furia buldozerelor lui Ceaușescu, numărați doar imobilele rase de pe fața pământului pentru a face loc faraonicei Case a Poporului  și Bulevardului “Victoria Socialismului”, devenit în zilele noastre al Unirii.
Aprinzându-și încă o țigară, din care trage cu poftă, domnul G. spune că nu cărămizile contează, ci poveștile din spatele lor. Câte vieți nu s-au scurs, câte bucurii și câte drame nu s-au consumat între zidurile acelea? Îmi dă exemplul unor familii boierești care au trecut prin toate , de la extaz la agonie. De la bunăstarea interbelică la traiul mizer din timpul comunismului și, în cele din urmă, la haosul de astăzi.

 

***

 

Interlocutorul meu nu pare să regrete însă bogățiile, cât atmosfera vremurilor demult apuse. Era o prosperitate, îmi explică, măsurată nu în bani sau în proprietăți, ci în seratele la care doamnele cântau la pian, iar domnii discutau despre soarta țării, în ieșiri la hipodrom, la terasă sau la șosea. Nimic nu se compară, susține domnul G., cu o cafea servită la celebra cafenea Capșa de pe Calea Victoriei.

Cea mai bună era botezată Marghiloman, după numele unuia dintre înaintașii familiei boierești care a dat României un prim-ministru. Potrivit legendei, boierul plecase la vânătoare și, într-o dimineață, i-a cerut servitorului să-i facă o cafea. Dar pentru că burduful cu apă era spart, acesta i-a preparat cafeaua cu… rom. Și atât de mult i-a plăcut boierului, încât a devenit băutura lui preferată!

 

***

 

Despărțindu-mă de domnul G., ies în stradă și după câțiva pași dau, brusc, peste orașul de astăzi.
Al claxoanelor, al cerșetorilor, al câinilor fără stăpân, al oamenilor care se îngrămădesc încruntați și grăbiți în  stațiile de autobuz,  al limuzinelor de lux scrâșnind din roți, cu geamurile lăsate și cu muzica țigănească dată la maxim, al fetițelor fardate ca niște clovni, țăcănindu-și tocurile printre

gropi și băltoace.

Ajuns acasă, într-o suburbie din nordul Capitalei, acolo unde acum câteva decenii nu era decât un uriaș teren viran, plonjez, virtual, în imagini ale orașului de odinioară. Nu-mi sunt chiar necunoscute, căci am citit două-trei cărți despre istoria Bucureștilor: una scrisă înainte de război de marele cărturar Nicolae Iorga, alta semnată de Constantin C. Giurescu în anii ’70 și încă una, recentă, a fiului său, Dinu C. Giurescu.
Mă simt atât de stârnit de povestirile bătrânului încât îmi și doresc să revăd acele poze sepia cu tramvaie trase de cai, mașini retro,  cetățeni cu pălărie și baston, cucoane cu umbreluțe de soare și copii jucându-se în picioarele goale. Trebuie să constat însă că o simplă căutare pe Google poate produce, în câteva secunde, zeci și sute de mii de rezultate, de informații ilustrative. De mare ajutor îmi sunt câteva pagini ale unor pasionați, precum bucurestiivechisinoi.ro, miculparis.ro, bucurestiivechi.ro, bucurestiidealtadata.blogspot.com, fundatiacaleavictoriei.ro și altele. În numele unei cauze nobile, mi-am permis să împrumut de la dumnealor câteva fotografii; le mulțumesc pe această cale. În fond, imaginile grăiesc mai mult decât toate cuvintele mele, laolaltă…

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Sabin Orcan
Născut în 1969 în Buzău (România).
În 1990, imediat după răsturnarea regimului comunist, devine jurnalist.
A lucrat în presa locală, colaborând cu publicații naționale ca Tinerama, Cuvântul, Ultimul cuvânt, Ziua, precum și cu posturile de radio Europa liberă și BBC.
Între 2004 și 2008 a fost editor-coordonator la cotidianul Evenimentul zilei, ediția de Vest și apoi ediția de Moldova.

Din 2008 este redactor-șef al ziarului gratuit Adevărul de seară (905.000 de cititori pe zi) și editorialist la Adevărul, cel mai citit cotidian de calitate din România (650.000 de cititori pe zi).

 

www.adevarul.ro/blogs/sabin_orcan-editorial/

www.realitatea.net