Regizorul Alexander Hausvater, în dialog cu jurnalista si criticul de teatru Carmen Neamţu

 

 

image001

 

 

Plecarea omului care pleacă dincolo ca să se salveze…

 

În anii `90 a venit în România pentru patru săptămâni. A descoperit o ţară cu „o altă viteză” decât lumea civilizată în care a trăit şi a montat. După 25 de ani de la primul spectacol de aici şi succesul cu Fernando Arrabal şi „Au pus cătuşe florilor”, Alexander Hausvater descoperă tot mai acut decalajul între energia firească a lumii occidentale şi indolenţa noastră, mioritică.

 

Alexander Hausvater a învăţat în Israel, Irlanda şi Canada că a fi lider înseamnă să fii subiectul vieţii tale şi nu obiectul ei. E cert că spectacolele lui nu te lasă indiferent. Regizorul descoperă cu fiecare text capacitatea acestuia de a se furişa pe sub epiderma spectatorului, mult după ce cortina a căzut.

 

Cu o energie contaminantă, Alexander Hausvater se descoperă ca un „Don Quijote vinovat”, luptându-se cu contradicţiile vieţii.

 

Cea mai recentă premieră a sa e Shakespeare, « Mult zgomot pentru nimic », montat la Teatrul de Stat « Ioan Slavici » din Arad.

 

image003

 

Despre risc şi mediocritatea celor sătui de România

 

image004

 

CN: – Aş vrea să pornim, paripatetic, în  discuţia noastră, de la o idee pe care mi-aţi comunicat-o  într-un interviu anterior. Îmi spuneaţi că: „Niciodată nu vei reuşi, fie în profesie, fie în dragoste, dacă nu te abandonezi şi nu rişti”.

 

AH: – Riscul e o necesitate a procesului creativ şi orice evoluţie culturală e bazată pe riscul unui individ sau grup de oameni ce şi-au riscat libertatea personală, cariera, siguranţa, finanţele ca să amelioreze şi să reformeze. Conceptul de risc e unul al evoluţiei culturii. Nu îmi pot imagina că cineva poate să avanseze într-o gândire creativă, dacă nu riscă să piardă probabil tot ce a acumulat în momentul prezent pentru momentul viitor. E ceva ce mi-am dat seama pe parcursul vieţii, uitându-mă şi la acei oameni care m-au influenţat. Cu toţii au avut acest mare curaj să rişte ca să se schimbe.

 

CN: – Dar ce le-aţi spune acelora care v-ar replica: D-le Hausvater, dumneavoastră vă e uşor să vorbiţi de schimbare, de risc, aveţi un nume, o stabilitate financiară, nu aveţi copii mici de crescut, nu aveţi rate la bănci…

 

AH: – Le-aş spune că asta e definiţia mediocrităţii. Şi definiţia unei societăţi ce nu vrea să se schimbe. Să rişte ca să se schimbe! În teatru vorbim de schimbare. Dacă noi ne plângem de momentul prezent, ce facem ca să-l ameliorăm? Dacă noi spunem: nu e bine acum, de ce nu riscăm să pierdem acest nu e bine de acum pentru a fi mai bine. E în natura omului de a se lupta pentru a-şi valorifica şi a-şi exploata talentele, calităţile sale. Momentul sublim în viaţa unui om e acela în care el îşi exploatează cu folos posibilităţile infinite pe care le are. Ce e tragic e să vezi oameni care nu îşi utilizează posibilitatea de a face bine. Asta mă afectează şi mă întristează cel mai mult azi.

 

image005

 

CN: – Pentru cei care nu vă cunosc deloc viaţa tumultoasă şi îndrăznelile regizorale, decupaţi câteva momente care vă definesc. Mă gândesc că le-am putea folosi ca lecţii de curaj de viaţă, noi cei mai puţin curajoşi decât dumneavoastră.

 

image006

 

AH: – Într-adevăr, aşa aş spune şi eu: Viaţa mea e tumultoasă. Şi cu cât viaţa e mai în zig-zag, cu atâta înveţi mai puţin şi eşti mai puţin conştient de mişcările care te fac să mergi dintr-un continent în altul. Să te schimbi, să te confrunţi cu naturi, cu culturi diferite, cu tradiţii diverse. Definitorii pentru mine sunt întâlnirile cu oamenii din viaţa mea. Tata, mama, o întreagă societate ce exista în jurul părinţilor mei până la vârsta de 7-8 ani, când am plecat în Israel. O lume de artişti, de oameni sublimi care vorbeau o superbă limbă românească, necunoscută astăzi.

 

CN: – Adică o limbă civilizată, vreţi să spuneţi…

 

AH: – Da, civilizată, profundă. Erau oameni care se iubeau şi sufereau din cauza unui sistem odios. Viaţa aceea m-a afectat fără nicio discuţie. Eram sub masă şi ascultam conversaţii ce mergeau de la Sartre la cum să faci o tocăniţă de pui. Totul era celebrat. Viaţa era celebrată într-un grup în care oamenii se respectau, se admirau şi se iubeau. Şi se iubeau, câteodată, peste graniţele moralei.

 

CN: – Nu mai regăsiţi azi aceste valori?

 

AH: -Niciodată. E altă ţară, altă limbă, e cu totul altceva.

 

CN: – Şi care au fost oamenii speciali care v-au „atins”?

 

AH: – Eram pe un munte în Irlanda când un cioban mi-a spus că acum vine Sfântul Patrick, de după un nor, să vorbească cu el, în celtă. Şi m-a făcut să îl văd, să îl aud, să îl cred. O altă întâlnire, într-o rezervaţie de indieni, cu o tânără, iar profeţiile ei erau de o naturaleţe extraordinară. Oamenii din memoria mea sunt martori ai istoriei, au trăit-o exemplar, nu doar au citit-o.

 

CN: – Vedeţi, în timp ce vorbim, mă gândesc că sunt atâţia români care refac drumul făcut de dumneavoastră în 1990. Doar că ei se gândesc să plece definitiv în Occident. Ce le-aţi spune unor oameni care recunosc: „M-am săturat de România!”

 

AH: – Când te saturi de România e un semnal că România nu s-a săturat de tine şi te va urma într-o formă peiorativă oriunde vei fi. Oamenii care pleacă în altă ţară sunt aceia care nu mai au cum să supravieţuiască. Ei merg dincolo cu toată cultura lor, cu tot destinul lor, luându-şi limba, iubirea pentru ţara care le-a dat o istorie personală, bunici şi străbunici. Cei ce vor să scape de ţara lor sunt oameni goi, pe care dacă i-aş vedea în America sau Canada, aş traversa strada. Pentru că îi citeşti imediat. Singura modalitate de a înţelege plecarea – e a omului care pleacă dincolo ca să se SALVEZE. Plecarea românilor, ca fenomen, e dintre cele mai odioase. În SUA şi Canada aceştia aveau o responsabilitate crucială faţă de ţara pe care au lăsat-o în urmă. Din cauza asta polonezii, în SUA şi Canada, au avut grijă ca pe banii lor să-şi traducă scriitorii, poeţii. La fel italienii. Mircea Eliade nu e tradus în engleză, iar ce e tradus e de doi bani. Faptul că Eminescu e considerat un poet mediocru e vina oamenilor care l-au tradus lamentabil. Romanul „Adam şi Eva”, pe care l-am adaptat pentru scenă, dacă ar fi fost tradus la vremea în care a fost scris, ar fi cucerit lumea literaturii mondiale. Vedeţi, acest egoism suprem mă face să mă gândesc că o bună majoritate din cei ce au plecat din ţară nu sunt oameni cu care aş vrea să beau o cafea. Cât despre revenirea mea…

 

CN: – Aţi revenit în România în `90.

 

AH: – Da, pentru patru săptămâni şi am rămas… e o enigmă. Părinţii mei ar fi foarte supăraţi. Tata a fost închis de două ori, la Oradea şi Braşov, a trăit urmărit de securitate. Ţara, aşa cum e ea, mi-a dat posibilitatea să lucrez în condiţii neprofesioniste.

 

Sunt fiu de politist

 

CN: – Îmi spuneaţi într-un interviu pe care mi l-aţi acordat după `90 că România parcă merge după o „altă viteză”. Eraţi surprins de încetineala teribilă în reacţii a românilor. Nu s-a schimbat nimic de atâţia ani?

 

AH: – A rămas la fel. E o indolenţă. E interesant că am pomenit de acest cuvânt, viteză.

 

CN: – Da, chiar aşa mi-aţi spus.

 

AH: – Azi am făcut un exerciţiu cu actorii, trebuiau să reacţioneze imediat şi să ia controlul situaţiei care se iveşte. Cel mai rapid avea o încetineală de câteva secunde. E o încetineală în reacţii, e clar o altă viteză aici.

 

CN: – De ce credeţi că ne e frică să reacţionăm prompt?

 

AH: – Pentru că ne e frică de confruntare. Tata mă lua la fotbal mereu. Meciul de fotbal e o reflecţie a unei mentalităţi naţionale. Urmăriţi un jucător român de fotbal. Trece de jumătatea terenului, se apropie de poartă, obiectivul e să bage mingea în plasa porţii şi…el încetineşte când ajunge lângă poartă şi dă mingea înapoi.

 

CN: – Oboseşte.

 

AH: – E terorizat de înaintare. A rămas clar un mare decalaj între energia obişnuită a lumii occidentale, în care fiecare îşi asumă situaţiile prin care trece. Văd aici o indolenţă, o tăcere, o aşteptare a reacţiei altcuiva după care să te poţi ascunde.

 

CN: – Domnule Hausvater, Dumneavoastră. cum faceţi faţă alertei cotidianului? Nu sunteţi epuizat?

 

AH: – Când mă întorc seara, după o zi de lucru, mă simt teribil de epuizat. M-am întrebat şi eu ce mă întrebaţi dumnevoastră acum. Nu vreau să mă uit în oglindă şi să-mi zic: Hei, ai îmbătrânit! Nu cred că e asta. E faptul că jumătate din zi îmi utilizez energia să fiu un fel de poliţist, un fel de diriginte, să menţin ordinea, concentrarea celor cu care lucrez. Asta nu s-ar fi întâmplat niciodată afară. Şi asta mă epuizează. Mă gândesc că energia mea nu o utilizez neapărat pentru un efect creativ.

 

CN: Cum a apărut această indolenţă?

 

AH: – Primul inculpat, înainte de politică, e televiziunea. Am traversat lumea şi nicăieri nu am văzut un asemenea nivel. Într-o limbă română imposibilă, fete cu sâni dezgoliţi ne vorbesc despre vreme… O lipsă de profesionalism ce a dus la distrugerea oricărui model de moralitate, de gândire, de estetică. Mă întreb de ce se perpetuează această mediocritate.

Și să nu îmi spuneți de « victimă ». Nu cred în termenul de „victimă”. Căci fiecare avem puterea de a decide. Dacă eşti în situaţia X este pentru că ţi-ai ales acea situaţie.

 

Caut povestea…

 

image007

 

CN: – Cum vă alegeţi spectacolele, aveţi un program/proiect după care lucraţi?

 

AH: – Nu aleg piesele, ele mă aleg pe mine. E un proces bizar care mi se întâmplă. Citesc sute de piese, am agenţi din diferite ţări care îmi trimit texte, sunt un mare devorator de literatură contemporană din spaţii mai puţin explorate, Islanda, Burma. Când merg la teatru am întotdeauna aceleaşi întrebări: De ce individul acesta a făcut spectacolul aici şi acum? Şi speri ca povestea aleasă de tine să aibă un ecou.

 

CN: – Credeţi că fiecare text are timpul lui?

 

AH: – Da. Şi fiecare are forma lui. Pentru că o poveste ne încântă prin conţinutul subiectului şi prin forma în care e spusă. Forma poate fi de multe ori mai interesantă decât conţinutul. Câteodată conţinutul duce la formă. Orice întâlnire din viaţa mea, o femeie cu ochi ca ai tăi, orice mă face să mă gândesc la poveste, să o clarific pentru scenă.

 

Shakespeare e precum ștafeta de la Jocurile Olimpice!

 

CN: – La „Mult zgomot pentru nimic”, piesa lui Shakespeare pe care o montați acum la teatrul arădean, cum ați ajuns?

 

AH: – Dacă nu ai încredere în Shakespeare, să nu montezi Shakespeare. E poetul dinamismului.

 

CN: – Mulţi critici o consideră cea mai slabă comedie a lui Will…

 

AH: – Da, ştiu, pentru că nu are una nu are alta… Bun. E considerată cea mai lungă piesă a lui. Englezul ar spune că e o „ghicitoare” (riddle). O enigmă. Trebuie să spargi enigma şi cum o spargi, Shakespeare te încurajează să fii tu creatorul. Acesta e materialul meu, îţi spune. Ce faci tu cu el, depinde de tine. Shakespeare e ca batonul acela de la Jocurile Olimpice. E transmis de fiecare echipă la 100 de m. Ca să fie dus mai departe. E un proces de creaţie, de descoperire. Ce mi se pare intrigant e că poţi să povesteşti o poveste utilizând totalitatea gândirii tale. Şi tragic. Şi comic. Şi farsă. Şi comunicare non-verbală. Şi vizuală, imagistică. Toate în slujba poveştii.

 

Teatrul nu este  o consumaţie ca la restaurant!

 

CN: – Am citit despre spectacolul dvs. din Québec, cu „Fraţii Karamazov”, în care plimbaţi publicul prin momentele poveştii, îl urcaţi de la teatru în căruţe, apoi îl duceaţi la restaurant, la biserică şi înapoi la teatru. Cât sunteţi dispus să şocaţi publicul?

 

AH: – Mă gândesc întotdeauna cu duioşie la public, ca la oameni superiori celor ce fac teatru. Nu-mi plac cei ce se ridică în picioare, dorm la spectacol şi apoi se ridică brusc. O piesă nu e ca o supă, bună sau rea. Ea trebuie să se furişeze pe sub epiderma ta.

 

CN: – Să te modifice în vreun fel.

 

AH: – Văd publicul ce vine la această comedie feerică și se descoperă pe sine. Şi poate în viaţă ar face ce fac personajele principale ale piesei, s-ar îndrăgosti. Shakespeare e ca un câmp şi el nu îţi spune ce să plantezi pe acel câmp. E decizia ta ce pui. Câmpul are potenţial să primească orice plantă.

 

Fericirea mea este  să  îi fericesc pe alţii…

 

CN: – Domnule Hausvater, citeam ieri că suntem cei mai nefericiţi dintre europeni. Dumneavoastră sunteţi fericit? Ce vă face fericit?

 

AH: – Familia, copiii. Lucrurile, atunci când merg bine. Când vezi că ai reuşit să iei un grup de oameni care într-o perioadă de timp s-au transformat. Au devenit altceva, ce era în potenţialul lor. Şi chiar dacă ai scos ce e mai bun în ei, temporar, ai plăcerea să vezi cum un potenţial nearticulat până atunci, acum prinde contur. Sunt fericit când văd actorii abandonându-se complet. Când simt că am contribuit pentru o secundă, pentru un moment, la un moment bun al altcuiva. Fericirea mea e să produc fericire în celălalt. Poate e un zâmbet ca acum. Poate e un gând comun… Sunt un om care comunică un gând. Dar acel gând nu vreau să te schimbe, nu vreau să-ţi anuleze toată personalitatea ta. Vreau să mergem mai departe cu un zâmbet. Am definit întotdeauna zâmbetul ca starea primară a creaţiei.

 

CN: –  Deci să deschidem ziua cu un zâmbet…

 

AH: – Aşa încep eu repetiţiile, e o stare de bine şi n-ai nevoie de un guru indian să-ţi inducă asta. Avem nevoie să ne regăsim starea asta în noi.

 

CN: – Dumneavoastră zâmbiţi des?

 

AH: – Sunt mai depresiv decât fericit… Şi sunt teribil de supărat pe mine însumi când cad în gândire, când mă închid în tăcere. Din cauza acestei meserii e foarte dificil să comunici după. Gândiţi-vă că 8-9 ore eu vorbesc şi după vreau să aud tăcerea, s-o simt. Şi cei aproape de mine ajung să creadă chiar că nu vreau să le vorbesc.

 

E mult alcool în relaţii ce se vor si trebuie să fie profesioniste…

 

CN: – E dificil după ce faci Hamlet toată ziua să duci gunoiul, acasă.

 

AH: – …Să iei aspirină de la farmacie pentru copii… Din cauza asta, confraţii mei şi-au risipit viaţa în băutură sau droguri. Eu n-am găsit fericire în asemenea tentaţii. E aproape o regulă în teatrul românesc ca după repetiţii, regizorul şi actorii să se îmbete. I-am descurajat întotdeauna pe actori să creadă că sunt prieteni de băutură. Noi împreună suntem parteneri de creaţie. După ce terminăm spectacolul, putem rămâne prieteni. Cred că e multă votcă, bere, vin în relaţii ce trebuie să fie profesioniste. Când am intrat ieri în sala de repetiţii, am văzut două texte uitate acolo. Am fost foarte sever cu actorii ce şi-au lăsat textele. Înseamnă că nu le-au utilizat în timpul serii şi au venit a doua zi să lucreze fără să aibă niciun gând. E inadmisibil.

 

CN: – Azi sunt atâtea tentaţii mai ieftine decât teatrul, mai puţin solicitante. Gândiţi-vă că sunt români care nu ştiu unde e casieria teatrului, dar ştiu unde e mall-ul, supermarket-ul. Dumneavoastră. ce plăceri „frivole” aveţi?

 

AH: – Mi se pare foarte important să văd viaţa, s-o observ. Îi spuneam domnului Radu Beligan că şi eu urăsc manelele. Dar eu, spre deosebire de el, le-am şi ascultat. Le-am analizat cu precizie. Şi nu-mi plac. În fiecare dimineaţă citesc vreo 15 ziare din ţările în care am trăit sau încă trăiesc. Ştiu mici detalii din tot felul de ştiri. Îmi dau impresia unei existenţe multiple. Când merg undeva şi vreau să cumpăr un ziar, vreau să vorbesc cu doamna de la chioşc. Şi sunt ofuscat că ea crede că toată relaţia e ca eu să îi dau banii şi ea să îmi dea cotidianul. S-a pierdut arta dialogului, a conversaţiei. Fiecare om e un purtător de multe poveşti. Eu sunt un căutător de multe poveşti. Vreau să le scot la iveală. Orice om e o sursă de bucurie. Am lucrat trei luni în Canada, America, Israel şi când m-am întors în România le zâmbesc tot timpul oamenilor. Dar aici, în România, când zâmbeşti, oamenii îţi zic: ce vrei de la mine? Femeile – nu ţi-e ruşine… Vrei asta… şi asta…

 

CN: –Zâmbetul e o reacție…

 

AH: – Zâmbetul e o formă de a reacţiona că ne-am văzut. Reacţionând poţi trăi în această ţară. Când te faci că nu vezi, când nu auzi, nu doar că nu trăieşti, dar îngroşi lanţul de lucruri negative de azi.

 

image009

 

Dacă ar fi să pună un titlu la un scenariu care e viaţa sa, Alexander Hausvater mi-a spus că ar scrie: Un Don Quijote vinovat. Care îşi vede viaţa ca pe o sumă de contradicţii:

 

„Sunt făcut din contradicţii şi contraste şi mă simt întotdeauna neînţeles de mine şi după aceea de ceilalţi importanţi din viaţa mea. Pentru că, de multe ori, am preferat să trăiesc misterul, enigma, să trăiesc în umbra înţelegerii decât în lumina, în claritatea existenţei”.

 

 

Jurnalist: CARMEN NEAMŢU

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

CARMEN NEAMŢU

 

image010

 

Carmen Neamţu este conferenţiar universitar doctor la Secţia de Jurnalistică din cadrul Facultăţii de Ştiinţe Umaniste şi Sociale – Universitatea de Stat „Aurel Vlaicu” din Arad.

 

S-a născut la 17 noiembrie 1973 în Arad, a absolvit Facultatea de Litere, Istorie şi Filosofie din cadrul Universităţii de Vest din Timişoara (1997) şi Facultatea de Jurnalistică (1998). Are un master în literatură comparată şi intertextualitate obţinut la Universitatea de Vest din Timişoara în 1998.

 

Este doctor în filologie din 2002, cu distincţia magna cum laude. A obţinut burse şi a urmat stagii de perfecţionare în domeniul jurnalismului la universităţi din Portugalia, Danemarca, Finlanda, Olanda, Turcia, Grecia, Elveţia, Croaţia şi Anglia.

 

Cărţi publicate:

 

  1. Limbajul publicitar, Ed. „Mirador“, 2002;
  2. Stilului publicistic, Ed. „Mirador“, 2004;
  3. Limbă şi stil în presa scrisă, Ed. „Mirador“, 2007;
  4. Convorbiri cu vedere la microfon. Arta interviului. Chipuri şi moduri, Ed. „Mirador”, 2009;
  5. Reclame pe limbă. Publicitate şi ubicuitate, Ed. „Mirador“, 2012;

 

Coautor al Manualului de jurnalism, Ed. „Polirom”, Iaşi, 2009.

 

Este redactor al revistei de cultură şi arte vizuale a Uniunii Scriitorilor din România, „ARCA”, membră a Societăţii Ziariştilor Profesionişti din România, a Asociaţiei Formatorilor din Jurnalism şi Comunicare din România şi expert – evaluator în domeniul Jurnalism-Comunicare şi Relaţii Publice, la Ministerul Învăţământului şi Cercetării.

 

 

Contact : carmen_neamtu2000@yahoo.com

 

 

 

Articles similaires

Tags

Partager