Pavol Janík
(Slovacia)
TEATRUL VIEŢII
Viaţa – nu-i altceva decât teatru –
o astfel de viaţă suntem mereu dornici s-o jucăm.
Dacă-n clipa asta îţi vine-o idee nostimă,
pune-ţi repede pe tine costumul de clovn.
Viaţa dă cu noi, penduluri, prin tină,
prin bălţi. Că nu-i nicicând ca odinioară,
iată un adevăr mereu valabil.
Timpul, pahar plin ochi,
până se revarsă, e-n noi,
cei ce păşim pe tocuri,
dornici să ne cunoaştem fiinţa din adânc.
Iar în final, desigur, moartea dă şah mat.
Merită totuşi să joci,
bucură-te că măcar ai existat.
Pe scenă viaţa a găsit o oglindă –
şi-n ea învie-n fiecare noapte.
Dacă-i amăgitor ceva în teatru,
să ne mutăm în vremi străvechi.
ÎNGERII SE RECUNOSC DUPĂ ARIPI
(Părinţilor mei)
În vitrinele-adăpostite de suflet
tremură amintirile de sticlă.
La capătul tăcerii s-auzi
cum ultima ploaie din an
îşi dictează în şoaptă
neînţeleasa telegramă.
Doi îngeri trişti
se jeluie-n lumina lunii.
Epuizat, se prăbuşeşte râul, odată
cu duhul muritor al apei lui, afund.
Simt în vine mercur,
după explozia sângelui –
în sine-mi
îngeri supersonici se înalţă din moarte
în mintea-mi îşi pornesc
motoarele asurzitoare,
iar după ce au decolat
se lasă o linişte profundă,
întretăiată, poate, doar
de căderea unor perle pe podea.
Mărturisirea matinală
a lacrimilor reci mă-ngheaţă,
la rădăcina ochilor tot mai tomnatici.
NEW YORK
Din oglinda culcată
a golfului liniştit,
săgeţile unui oraş numai unghiuri
străpung cerul înstelat.
În marea lămpilor aprinse,
bărci vioaie iubitoare de flirt
tremură-n chip minunat
pe rochia ta de seară
cu motive-n relief.
Devenim brusc de negăsit,
pierdute ace-n labirintul
foliilor lucitoare.
Unele lucruri le luăm în cheie personală –
limuzine decapotabile,
veveriţe năpârlite în Central Park,
trupul de metal al libertăţii moarte.
În New York e-ntuneric mai tot timpul.
Dar bezna strălucitoare se luminează.
Luciul flamboaiant al megalopolisului
scrie mesajul lui Einstein
despre viteza luminii,
în fiecare seară, pe suprafaţa
scânteietoare a apei.
Şi iarăşi, când se-apropie amurgul,
ecranul argintiu al cerului newyorkez
revarsă-n trombe sânge hollywoodian.
Până unde se-ntinde imperiul de sticlă şi marmură?
Şi ce ţintă oare şi-au ales
rachetele suple-ale zgârie-norilor?
Dumnezeu îşi cumpără un hot-dog
la capătul unei străzi
cu şaizeci de magazine.
Dumnezeu e-un negru
îndrăgostit de cenuşiul
betonului. El a iscat soarele
într-o cutie de carton,
din cel mai nou soi de sclav.
UIMIRE
Întind apa
în care te-ai oglindit.
Scot un ţipăt,
ca nu cumva
să se reverse.
Prin răsuflarea mea
îţi vorbesc,
până ce străluceşti
de-atâta gheaţă,
ca-n rafale
puternice de aer.
Tremuri întruna
sub amorţita pojghiţă,
scaperi o clipă afund,
încât văd cum răsare o nouă zi,
aprinsă numai din tine.
KOSOVO
Un Goethe de hârtie
arzând în flăcări
se roagă-n sârbeşte
pentru patru sute
de copii morţi
În ochiul de piatră-al lui Schiller
luceşte-o lacrimă de mercur.
Ţiganii au un bocet
pentru o mică nimfă de-a lor
de pe fundul Mării Adriatice.
Sângele
e colorat în irezistibilul
vineţiu al înserării,
din care cad scânteieri şi lumini,
ploi iuţi de mai,
să hrănească pământul rănit.
Prezentare şi traduceri de SIMONA-GRAZIA DIMA
______________________
Pavol Janik, născut în 1956 la Bratislava, unde a studiat dramaturgia (teatru, film, scenariu) la Academia de Arte ale Spectacolului. A lucrat la Ministerul Culturii, în media şi în publicitate. În 1998 a devenit secretarul Societăţii Scriitorilor Slovaci, al cărei preşedinte a fost ales în 2003. Poet şi dramaturg, autor a 15 volume, i s-au decernat numeroase premii pentru creaţia sa. A călătorit mult şi a fost tradus în străinătate.