Paul Vinicius

 

 

 

(România)

 

 

24 ianuarie ’53 – o poveste de iarnă

dragoste și așteptare

 

 

 

 

dulce ca mierea a pornit înspre mine

odată cu mine

(unul către celălalt

fiecare însă din celălalt capăt

de lume)

 

trebuie să te fi făcut frumoasă mlădioasă și tăcută

codană cu ochi flămânzi de savană

mireasă hărăzită mie – îi tot murmuram în vânt

iar vântul  îmi purta cuvintele mai departe

golindu-mă și de ele

an după an

și la 18 și la 19 și la 55 de ani

tot amăgindu-mă că trebuie

trebuie să apară

 

într-o vară aș fi putut chiar avea un dram de noroc

când automobilul mi s-a pulverizat într-un cumulus beat

care plutea mult mai jos decât nuferii de pe lac

dar iar

nu a fost să fie

 

însă ea venea atât de încet încât până și păsările uitaseră să mai zboare

iar eu fumam țigară de la țigară

sub cerul ba albastru ba alb ba violet

răsturnat într-o scrumieră doldora

de miliarde de secunde

 

domoală ca mierea a pornit înspre mine

într-o dimineață sticloasă de ianuarie

mireasa mea dintotdeauna

prințesa mea

de pică

 

 

albastru orizontal

 

da

o seară ciudată

asta

în care îți năvălesc în creier amintiri

ca într-un submarin fisurat

 

fusta ei

aidoma un liliac uriaș

albastru

lipindu-se de tavan

 

și bluesul acela

precum un molatec animal marin

aplecând-o pe spate

întinzând-o pe parchet

posedând-o

 

și ceva din mine

un fel de nebunie holbată

traversând-o

despărțindu-i apele

una de alta

ochiul ei verde

de ochiul ei galben

 

în care

înecat

un nu

obosit

în derivă

 

 

clandestin în america

(și o floare albă în păr)

 

călăreai internetul

și o cam luaseși razna

pe niște scurtături povârnite

 

nici măcar cele patru degete

înrăite-n nicotină

prin care adulmecai moartea

nu mai știau ce fac

nu mai știau ce vor

pe tastele oarbe

năclăite de sudoare

 

defapt nu tu călăreai

nu tu alergai printre litere cifre și semne

nu creierul tău

nu inima ta

nici degetele reci

galbene [nicotinice]

 

ci nebunia ta cea albă

învăluită-n pâcla de țigară

printre smârcurile de alcool

și fluviile de sânge

 

iar când s-a destrămat noaptea

ai dat de un ținut straniu

în care d-abea răsărea luna

 

iar când s-a destrămat noaptea

ai dat de o floare albă

cu privirea pironită-n pământ

 

desigur

faci lucruri ciudate

care nu mai seamănă deloc cu tine

dar de la care nimeni nu te mai poate opri

și cu atât mai puțin tu

care siderat

nu faci decât să îți asculți străinul

nu faci decât să îți urmezi stăpânul

 

iar el începe să râdă

 

iar el descalecă

râde

uită cu totul de tine

 

 

fuck you

 

în ziua fără de alexandru mușina

 

te-am mai rugat de câteva ori să fii la fel de bun cum

ne propovăduiești tu nouă

 

m-am rugat la tine și cu genunchii pe cioburi

și cu mâinile arestate

și cu trupul stâlcit în bătaie m-am rugat

și cu ultimul atom din mine care mai rămăsese viu te-am rugat

pentru niște nume care nu cântăreau mai mult decât un biet fir de nisip

pentru tine

m-am rugat și cu mintea spânzurată de gânduri așezate la talpile tale

și cu inima în care sângele nu-mi mai visa decât întuneric frig cenușă și scrum

și mereu m-am întors din drum

convins că tatălui nu am dreptul să îi cer niciodată nimic

fiindcă el este etern

peste toate

 

ți-am mai spus în câteva rânduri să pui mâna pe carte

și să nu ne mai iei

literele din carne

în care nu s-a copt încă

frumusețea

pe care tot tu ne-o dăruiseși

odată [cândva]

 

 

supermarket

 

în această conservă…

 

ei, bine…

în această conservă gândește un om

stimați consumatori

 

este o conservă de om

de cea mai bună calitate

 

a se păstra la frigider

a se consuma rapid

la o singură masă

dintr-o singură înghițitură

dintr-o singură farfurie

cu o singură furculiță

și o singură gură

laolaltă cu toată familia

cu tot orașul

și chiar cu toată patria

dacă dispuneți de spațiu –

 

(pentru ca sucul dumneavoastră gastric

să socializeze patriotic

cu sucurile gastrice a celorlalți comeseni)

 

stimați cumpărători

este extrem de periculos să mănânci un om care gândește.

 

 

în lipsa domnului k

 

habar nu am de ce am deschis cartea asta din care văd că nu mai pot ieși – probabil din cauza ploii (un milion de ochi hipnotici galbeni lucitori de opiu) ce mă pândea cabrată

de dincolo de geam probabil din singurătate teamă plictiseală sau fiindcă – fiindcă

începuse simplu și frumos cu o descriere foarte domoală în care orașul își trăgea o ploaie fumurie deasă surd-lăptie precum o fată mare peste turle de biserici stradele împiedecate și parcuri pentru a nu mai fi despicat de păsări lungi negre și croncănitoare

sau pur și simplu fiindcă bătea cineva tot mai nervos și insistent în ușa de la intrare

pe când eu tocmai viasam o femeie din apă de mare

în care mă înecasem cu totul

și din care nu mai voiam să mai ies

 

dar nu ea este mama ta

părea să-mi spună ploaia

cu fiecare nouă pereche de ochi din cei deja două milioane

cu care acoperise orașul

 

nu nu

sigur nu e mama ta

se împleticea și umbra-mi aruncată de lampă

pe un perete de apă crescut din palma mea dreaptă

dincolo de care bancuri de pești exotici

îmi inventaseră o tristețe

care mă măcina

 

habar nu am de ce am deschis-o și nici cum de m-am rătăcit în ea

ca într-o pădure mișcătoare care o tot ia la goană

exact în direcția pe care o tot schimb încercând să ies din ea

 

însă cu siguranță domnul k –

laptopul meu

pe a cărui claviatură adorm mai mereu

cu fruntea încrustată de litere semne și simboluri grafice

mi-ar putea face ceva ordine în viață

 

mai mult ca sigur domnul k

m-ar putea trezi într-o bună dimineață

și alungând

cu un gest domol

ca un adevărat arpentor

roiurile de pești exotici

păsările lungi și negre

și femeia cu trupul din apă de mare

mi-ar putea arăta ce a lăsat

umbra creierului meu

pe taste

 

un fel de viață cu ceruri lăsate și sori negri

un oraș cu storuri lăsate și femei de lapte în haine lungi negre

ieșind la iveală

din venele mele

 

ieșind la iveală sub frunzele tremurător galben

sub soarele definitiv

tomnatic

 

 

 

 

laptopul tău care uitase de mine

 

fiindcă tăcerea ta cutreiera un alt oraș

într-un alt timp al planetei

acolo unde păsări cu zbor gralulat

de nisip

aduc sarea

cu tot cu ocean

mai aproape

 

îmi pot doar închipui negrii lenevoși în tricouri second-hand țipătoare

sprijinind zgârie-nori

să nu cadă

cât e ziua de lungă

și scarlatinatice yellow cabs

prinzând viață doar din contrast

 

(în timp ce inima mea măsoară orașul cu sânge

iar cerșetorul din colț e un tonomat supraponderal din mărunțiș)

 

sau palmele triste ale văcsuitorului de pantofi care ți-au ratat cu puțin traiectoria

întorcându-le apoi cu căușul în sus

așteptând o picătură de ploaie

 

(în timp ce inima mea măsoară orașul cu sânge

iar femeile nopții sunt buticuri rezemate de ziduri –

apropo:

cât mai costă un prezervativ în dolari?)

 

iar când vii tu spre casă

rochia îți e deja plină de amintiri colorate

care nu-mi vor vorbi nicicând despre tine

chiar dacă te ascunzi într-o casă cu pereți de vată

 

pe unde mi-ai umblat minunăție

 

pe când inima mea lumina sângeriu

orașul

ploaia monotonă

albastră și rece

trecătorii

precum niște tacâmuri minuscule de argint într-o farfurie pustie

 

și luna

 

 

lullaby

 

dar câteodată colțul mai întunecat al camerei face un pas – zum! – și atunci jucăriile se străng una într-alta iar lumea pare alta chiar și inima ta se oprește din albastrul transparent și moale cale de trei nori de ploaie și șapte frunze friguroase în bretonul

arțarului din fereastră – și mi nu-i așa că nenea și tanti care tot scot blocul la piață la plimbare sau dimineața cu cravată ca o boală grăbită să se vindece prin muncă și care vorbesc cu fondante și ciocolată cu lapte uitându-și mâinile-n noaptea părului tău

(deși nu te mai păcălesc acum i-ai auzit tu prin pereți cu ferăstraie topoare și tot felul de obiecte ascuțit-lucitoare)

nu pricep mai nimic nu-i așa?

 

fiindcă ursulețul de pluș dăduse semne chiar cu mult înainte schimbându-și un pic galbenul către maroniu iar mai apoi carina a țipat brusc când să îi coși la loc suflețelul ei mic și alintat de păpușă în care n-au mai încăput înapoi multe povești din iarna trecută și nici măcar mierea acelui noptiță bună înainte să coboare noaptea pe pământ

 

fiindcă între tati și mami s-a lăsat ceva ca un zid transparent și rece o toamnă de frunze uscate în loc de covor iar apartamentul a devenit acum imens și tăcut numai nenea și tanti de pe la etaje ce mai scapă vreun ac de cusut pe jos sau mobila care mai scârțâie când se lasă pe labe

să se culce

 

fiindcă – vezi tu mi – odată scăpată din mărgelele ochilor tăi luna luminează altfel lumea inventată de nenea și tanti mai pune puțin albastru pe o rană mai ninge sufletele desperecheate fiindcă se întâmplă ah se mai întâmplă din cauza spartelor și plăpândelor

lucruri delicate din cauza plăpândelor și spartelor lucruri delicate (ah, zăpada subțire și muritoare a lucrurilor delicate)

 

iar dacă ți-aș spune

că nici carina nu a avut vreodată inimă

ci doar o lacrimă de-a ta

ca o vioară vie

m-aș scurge precum un ucigaș pe lângă ziduri

până la capătul orașului

iar de acolo:

cer și pământ.

 

 

lungul drum al nopții către dimineață

 

am vorbit toată noaptea cu un zid; era neted bine făcut solid și destupat la minte doar că nu vroia să se dea la o parte. cerul își tot plimba norii ca pe niște mari vapoare de hârtie pe lângă o lună gravidă exoftalmică mirată o femeie cam beată și sălcie a tot tras de mine

că hai să facem nu-știu-ce că știe ea un gang

mai du-te fă dracului i-aș fi spus

nu vezi că stau cu omu’ ăsta de vorbă? –

dar nici umbră de literă nu-mi ieșea din gură –

hai sictir (mi-ar fi răspuns)

labagiule

(și ar fi plecat)

lăsându-mă perplex

să îmi percheziționez palmele

să îmi cercetez linia vieții

muntele lui venus

semnele de noroc

și negăsind nimic suspect

nicio întrerupere

nici măcar vreun început firav de moarte

să te rup în puli

aș mai fi mormăit

în barbă

adresându-mă probabil ploii

ce începuse albastră să cadă

sau ecoului stins al tocurilor pantofilor ei de parașută

ce cotiseră

scrâșnind

la primul semafor

în acest oraș jegos

ca un boschetar cu palma întinsă

cerșind ploaie

în acest babilon morbid

ca un marsupiu de cangur libidinos

plin de ganguri fosforescente

 

am vorbit toată noaptea cu un zid

dar până și dumnezeu era plecat

după țigări

 

 

o lune cu lună și tei

și sorela de pică (mlr blues)

 

m-am văzut ieri cu sorela a mică din flori – ea tânără yo înțelept ea frumoasă yo discret ea ceai de fructe de pădure yo bere între o tăcere de-a ei și una de-a mea lily chelnerița mă mai căuta prin buzunare nu mai găsea decât hârțoage cu metafore îngălbenite de vreme și epitete din ce în ce mai mici poeme cu trei picioare ochi verzi și trompă de levănțică așa că îmi mai aducea o bere pe datorie în timp ce cerul își tot storcea coșurile de stele de o ploaie virtuală pe care nu și-o mai găsea își tot scărpina barba-i albastră din frunze de ulm plop carpen și prun prin care vântul cu adieri de tei făcea mici ravagii printre sentimente eheeei cam vine ea seceta deșertul sahara kalahari death valley o să vină peste noi (oale și ulcele om rămâne – de vii) – am meteoteoretizat yo catastrofic făcând pă dășteptu’ – tu tu sorela ce mai bei mai lasă-l dracu’ de ceai mai pe la toamnă mai pe la iarnă mai pe la

călugăriii și sihăstrii săpate-n stâncile sânilor tăi feromonii tăi tineri și zbanghii au acum nevoie de alcooluri mici și perfide ca să strălucească puțintel dracu’ în ei iar ea cădea pe gânduri așa de frumos arcuită așa de frumoasă picior peste picior fosfor peste fosfor fosforescent peste fosforescent din piele dulce și nemângâiată de muiere mâna ei înceată albă și tristă ca o fisură în masă încât îmi năruia toată filozofia de viață tot omul curat care fusesem târându-mă ca pe un centaur păros spre un incest gelatinos și atroce precum o reacție chimică în lanț nu că l-am fi inventat noi de vreme ce fusese inventat din vechime dar nici înaltpreacatolica de mă-sa n-ar mai fi înfiat-o așa cum arăta ea acum mai mult ca sigur că ar fi alungat-o de acasă ar fi avortat-o și din miezul de nucă și din foile de plăcintă și din visele ei erotice care la tinerețe citeau ziarul scânteia urzica secera și ciocanu’ hai hai ia o vodcă mică să îmi pot oglindi chipul în tine mireasă a pădurilor singurătăților mele olfactive și tactil-involuntare iar rochia i s-a diluat de la prima înghițitură devenind treptat treptat transparentă și ea goală îmi surâdea provocator dintr-un strop argintiu rămas pe buzele ei nesăbuite precum o lună deasupra craniului de mort care eram când m-am privit în oglinda trupului ei tânăr și nestăvilit

 

 

titlu

 

pe irfana o chema irfana încă înainte ca soarele să răsară

 

pe irfana o chema irfana chiar și înainte să se nască

deși ei nu-i păsa de asta

 

pe irfana o chema irfana cu mult înainte ca tânărul sergent

pe atunci

haralambie

să o fi cunoscut pe maică-sa

artemiza

 

pe irfana o chema irfana de când soru-sa vitregă

irfana

scăpase din mâinile lui taică-su

costandache

care se întorsese precum o ploaie rece de toamnă

de la crâșmă

găsise o mină pe câmp

și se jucase de-a doctorița și pacientul

cu ea

 

 

poetul și umbra lui

 

poetul are călduri poetul

a avut o zi proastă el și deopotrivă arșița

sunt extrem de nemulțumiți de el însuși (să nu

le virăm chiar pe toate

pe căderile de calciu)

poetul e chiar doldora de calciu

și inimă

 

ajuns pe un pod foarte înalt

deasupra unui fluviu suficient de lat

suficient de adânc

și leneș

precum un mort

poetul sare

 

de pe mal

criticul

își privește ceasul

se apucă să cronometreze

și să numere

cerculețe

 

dacă

nici n-ar mai ieși

stiloul

i s-ar umple

dintr-o dată

cu miere

 

 

portret în aqua forte 1

 

 
prietenu’ meu prozatoru’ m-a-njurat de mamă a zis că futu-vă muma-n cur de poeți

de un’ vă cad vouă stele în cap că am avut și io cățel de mi-a ros încărcătoru’ de la

celular nu zic că l-aș fi înțeles numa’ că el barem a și murit călcat de tramvai voi

însă nu și nu plus că nici posterioru’ nu vi s-a posteriorizat

păi știți voi ce-i ăla roman știți voi ce-i ăla breban normal că

habar nu aveți băi

că de-aia și zic: mănânc și plâng. mănânc!

 

 

 

 

străin

 

nu prea mă mai cunosc cu orașul ăsta care odată și odată m-a legănat pe picioare m-a crescut încet cu încetul cu economie teamă și trudă din carnea lui neagră laptele lui toxic noxele drogurile dulci și luminile-i orbitoare învățându-mă să urlu din toți decibelii lui din gazele lui de eșapament din toate gurile de metrou din femeile de noapte cerșetorii și cimitirele lui înfometate din toate sirenele lui roaită și neoanele lui colorate cu cimentul asfaltul betoanele sticlăriile lui cățărându-se tot mai sus către cer cu primăverile înalt-străvezii cu parcurile care m-au învățat dulceața pielii șerpești de codană și toamnele doldora de frunze uscate gemând tot mai stins sub pași laolaltă cu iubitele volatile

din paharul cu vodcă

 

trec prin el tot mai singur mai stânjenit mai străin ca un criminal profesionist în vizită la propria-i familie numai ferestrele și vitrinele clădirilor vechi îmi mai cântă imaginea în flașnetele luciului lor prăfuit numai trotuarele vechi îmi mai lasă umbra să se așeze pe ele sunt tot mai puțin mai fără de rost pe aici până și mâna mea dreaptă a uitat de cea stângă și de inima care-i trimite sânge negru

 

cât pentru o carte poștală

 

când

de după primul colț

apare o splendoare

(strălucitoare și palidă

palidă dar strălucitoare)

târându-l și târându-mă după ea

 

precum o nouă mare care își revendică fauna

precum o nouă zi care se cere trăită

 

 

un blues către dimineață

 

sunt niște ziduri vechi

de care

numai privirea mea s-a rezemat vreodată

 

sunt numai câțiva oameni

din care mereu fugea speriată moartea

de adevărați ce erau

fie și numai dacă doar înălțau zmeie în văzduhul timid

străveziu

de primăvară

sau își lăsau urmele pașilor în zăpadă

 

și pe ei

doar ochii mei au știut să-i vadă

și mai apoi să-i spele

în lacrimi și răcoare

 

și degeaba fiecare nouă zi mă apropie de vreun satelit

mă trece prin laserele unor minți geniale

și îmi așează plăsmuiri nebunești la picioare

 

o tristețe tot mai grea și mai hrănitoare mă-ntoarce înapoi

acolo unde lumea pe care am tot străbătut-o

 

(oameni

glasuri

clădiri

încăperi

catedrale

priveliști

atingeri

priviri)

 

s-a tot mutat

încetul

cu încetul

în sânge

crescând înăuntrul meu

 

precum o mamă

în carnea pruncului ei

precum un foc

într-o cutie cu chibrituri

 

 

anul soarelui galben și al nopților verzi

 

la nouă ani:

mlădiu și agil

mai mult abur

 

încă neînceput

de nuri de codană

încă neatins

de fâlfâitul albastru și rece

 

iar nopțile se despleteau întinzându-se leneș și galben

verzi și galben

(cu soarele înăuntrul lor)

ca niște clătite aburinde cu           soare

                                                          iarbă

                                                          greieri

                                                          stele stafidite…

…și încă ceva

important

pe deasupra –

de care însă

zadarnic încerc acum să-mi amintesc

fiindcă odată ce le cresc serviete ace și zăpezi negre în suflet

oamenii mari nu se mai pot strecura

până la mica vrăjitoare

din care izvorăsc

gândurile unui copil

 

și – dumnezeule –

cum s-a mai surpat o întreagă lume

în seninul subțire din mine

atunci când am aflat că albina

ce își lepădase spaima ascuțită

în mâna mea cea năucă

avea să își găsească sfârșitul

în tăciunii mocniți ai apusului

aceleiași zile

 

atunci am plâns pentru întâia dată

dintr-o inimă cu mult mai mare decât mine

nu din cauza veninului care mi se zvârcolea pulsându-mi în carne

ci din cauza tuturor celor pe care-i iubeam

aflând că au zilele numărate

da

tocmai împlinisem nouă ani în acea joie dulce

în care lumea devenise deja

un măr parfumat

rotofei

și roșu roșu roșu

dar plin de viermi în rotunjimea lui tristă

fiindcă nu avea încă parfum de femeie

iar șarpele din mine tăcea

 

și mă simțeam

ohoooooo

cu mult mai bătrân

decât cel ce fusesem

cu un an îndărăt

când stăteam tolănit pe malul gârlei

cu puța-n nisip

și doboram avioane

 

numai închizând un ochi

iar cu celălalt – zbang! –

pironindu-le

(ca într-un maculator albastru

cu file de cer)

printr-un ciob ordinar

de sticlă

de bere

 

fiindcă

din acel moment

carnea mea

a știut

 

 

 

 

așteptarea

 

pe timp de pace

porumbeii

nu au nicio noimă

 

mai ales aici

pe pământ

printre bălării

într-acel petec zdrențuit de soarele târziu

trecut cu mult de amiază

încetinit blând de frunze

unde i-a trântit

precum o molimă întunecată

cu gheare

foamea

 

greoi gușați siniștrii

repezindu-se

prigonind sărmane

ciufulite

încețoșate vrăbii

pentru câteva firimituri de pâine

cu greu i-ai mai putea crede

flaute bolnave de zbor

 

iar persoana pe care-o așteptai

poate dinadins te-a și făcut s-o aștepți

poate din cauza asta nici că a mai apărut vreodată

(sunt deja șase ani de atunci)

tocmai pentru a rămâne mereu și mereu

an după an

primăvară de primăvară

să îi tot privești

ca pe niște țărănoi hămesiți

într-o noduroasă descărcare gregară

 

să-i privești și să pricepi

de astădată

fiindcă altfel

timpul

iar va mai da o roată

în vreme ce îți sorbi

aproape absent

aproape în doi

ochi în ochi

vodca

 

iar el continuă să tacă

iar el continuă să tacă

iar el continuă să tacă

 

până când pieptul

i se desface

cântec

 

 

                       Copyright: Mihai Barbu

 

 

mi. doar atât.

 

ea –

pitindu-se pe după albul

florii

din păr

precum un copil rușinat

 

surâsul ei:

o linie temătoare

sau

mai bine zis

zborul trist al unui flaut de sunete

prin aerul surd

descifrând întunericul –

 

fluture cu aripi străvezii

zbătându-se înspre o lumină

mereu întârziată

(așa cum mai mereu

întârzie lumina

în bisericile părăsite

sub betonul unui dumnezeu răspopit)

 

și strania frumusețe a unor degete

încărunțite-n așteptarea

de a mângâia

 

acoperind

până și floarea

 

 

nu sunt decât un nenorocit de citadin

 

așa m-am născut

 

cu gustul mirosul ușchitul de mașini

cu benzina-n buzunar

asfaltul încins în plămâni

vodca în ficat

și prietenii în pușcărie

 

fete pistruiate de ploaie

gunoaie

gaze de eșapament

crâșme și străzi lungi pline de bordeluri

porci de oameni și îngeri prematuri

în repaus

dar povățuindu-mă de bine

televizor

televizor

televizor

cururi și spuneri

într-un cuvânt o aglomerație pestriță

pe care numai o bombă atomică ar mai putea-o potoli

 

și chiar dacă uneori semăn cu voi

în sensul că da

și  eu

ani și ani la rând

tot visez insule pustii

pe care să le populez cu numai obosela mea

odată ajuns acolo

nici nu mai știu cum să dispar mai repede din context

 

ziceți-mi cum vreți

înjurați-mă

dacă sperați să vă simți mai bine

numai că și eu fac parte dintre cei

ce-și bagă pulile în frumusețile naturii

și nu-l respectă pe dumnezeu

decât pentru că l-a creat pe om

 

fiindcă nu într-o pădure de mesteceni

oricât de albă

și oricât de deasă

ți-ai putea pierde mințile limitele busola

 

dar între evantaiul unei doamne

și dorința ta de a-i muta alunița

într-un alt loc

încape

de fiecare dată

 

încă o lume

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Paul Vinicius – Note biobibliografice

 

Poet, dramaturg, jurnalist, născut la 24 ianuarie 1953, la Craiova. Din 1954, datorită carierei militare a tatălui, s-a stabilit, definitiv, cu familia, în Bucureşti.

 

Urmează cursurile liceale la Colegiul Naţional „Sfântul Sava” (la acea dată, intitulat Liceul „Nicolae Bălcescu”). Absolvent al unei facultăţi politehnice bucureştene, renunţă la cariera inginerească imediat după decembrie 1989, reprofilându-se în domeniul jurnalistic. În 1994, în urma unui examen susţinut în faţa unei comisii a Ministerului Culturii, obţine atestatul de consilier editorial, iar din septembrie 2012 este doctorand al Universităţii Bucureşti, Facultatea de Litere, cu un proiect de temă care urmează să focalizeze biografia şi opera literară a lui Vintilă Ivănceanu, reprezentant important al grupului oniric român.

 

Debut literar publicistic în 1982, în revista Amfiteatru, cu poezie. Din 1982 şi până în prezent îi apar grupaje de poeme în majoritatea revistelor literar-culturale din ţară, printre care: Flacăra, SLAST, Contemporanul, Luceafărul, Lucifer, ArtPanorama, România Literară, Steaua, Euphorion, Cronica, Convorbiri Literare, Timpul, Poezia, Calende, Vatra, Tribuna, Dilema, Familia, Viaţa Românească, Mozaicul, Ateneu, Poesis, Hyperion, Contrafort ş.a.

 

Membru fondator al cenaclului literar Universitas (1984-1990), coordonat de profesorul universitar şi criticul Mircea Martin. În 1987, cenzura comunistă îi interzice apariţia plachetei de poezie Marţea albastră, miercurea albă, care ar fi urmat să fie tipărită pe hârtie de ziar, în colecţia Cartea cea mai mică – colecţie în care au „debutat” majoritatea membrilor cenaclului Universitas şi nucleul „generaţiei ’90” (aşa cum avea s-o numească Laurenţiu Ulici) şi care apărea ca supliment literar al săptămânalului Convingeri comuniste, ziar editat de Centrul Universitar Bucureşti. Tot în 1987, devine laureat al Festivalului Naţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei, primind premiul „Nichita Stănescu” – al Serilor de Poezie de la Deseşti.

 

Între 1990 şi 1998 lucrează în presa centrală – Flacăra, Cotidianul, Zigzag, Expres, Expres Magazin, Evenimentul Zilei, Privirea şi la postul de radio Fun Radio Bucureşti  –, semnând articole şi editoriale în calitate de redactor, reporter special, şef de secţie şi director. Între 1994 şi 1998 este director literar al Editurii Nobile din Cluj-Napoca. Între 2005 şi 2009 colaborează cu o rubrică fixă de recenzii şi cronici literare la revista de cultură Agora on line, de pe Internet, semnând totodată recenzii și articole literare în Cuvântul, Luceafărul, Argeș, Tomis și Calende, precum și cronici de artă plastică și note de călătorii în străinătate. Din iunie 2011 şi până în martie 2012 a fost redactor şef adjunct, apoi secretar general de redacţie la săptămânalul Academia Caţavencu.

 

Debut editorial în 1998, cu volumul de versuri Drumul până la ospiciu şi reîntoarcerea pe jumătate (Editura Crater, Bucureşti) – premiile Uniunii Scriitorilor din România (USR) şi Asociaţiei Scriitorilor Profesionişti din România (ASPRO) –, urmat de volumele de poezie Eclipsa (Editura Crater, Bucureşti, 1999) – premiile Festivalului Internaţional de Poezie Sighetu Marmaţiei şi Festivalului de Poezie „George Coşbuc” de la Bistriţa – şi Studiu de bărbat (Editura Muzeul Literaturii Române, Bucureşti, 2002) – premiul Asociaţiei Scriitorilor din Bucureşti (ASB). În 2004 îi apare tipărită piesa de teatru Şi noi am fost în America (Editura Palimpsest, Bucureşti, 2004) – premiul Theatrum Mundi şi al primăriei municipiului Bucureşti –, iar în 2005, Un poem pentru Ioan Flora (Pagoda Press, S.U.A., 2005), urmat de volumul de dramaturgie Colonia Grafitti/Working class, heroes class (Editura MLR, Bucureşti, 2006) – nominalizat la premiile USR şi ASB. În 2011 îi apare volumul de poeme Liniştea de dinaintea liniştei (Editura Tracus Arte, Bucureşti), căruia i-au fost decernate premiile naţionale pentru poezie, pe anul 2011, „Mircea Ivănescu” – al Taberei Internaţionale de Poezie „Artgothica” Sibiu –, cel al Festivalului Internaţional de Poezie de la Sighetu Marmaţiei şi premiul „Cezar Ivănescu” al APLER, pentru autorul anului 2011. În noiembrie 2012 îi apare volumul de poezie kemada (Editura Tracus Arte, Bucureşti), după care, kémada (versiunea franceză, în traducerea Letiției Ilea, Ed. Charmides, 2013), care va fi prezent și la Salonul de Carte de la Paris, în martie 2013.

 

Figurează în mai multe dicţionare literare şi antologii poetice apărute în ţară şi străinătate, printre care Sfâşierea lui Morfeu. Antologia generaţiei ’90 editată de Dan Silviu Boerescu (Ed. Phoenix, Bucureşti, 1994), Un sfert de veac de poezie la Sighetu Marmaţiei (Ed. Fundaţia Luceafărul, Bucureşti, 1998), Romanian Poets of the 80’s and 90’s (Ed. Paralela 45, Piteşti, 1999), Born in Utopia (Talisman House Publishers, SUA, 2006), 27.Poezie de Bucureşti (USR, Bucureşti, 2007), Scriitori pe Calea Regală (Ed. Brumar, Timişoara, 2008) – ultimele două fiind proiecte multimedia –, Anthologie de la poesie roumaine contemporaine 1990-2013, 13 autori, selecţii şi traducere de Linda Maria Baros (Ed. Tracus Arte, 2013), ZOOM-ROUMANIE. Anthologie de la poésie roumaine contemporaine1960 – 2000 (Antologia poeziei române contemporane 1960 -2000 – 14 autori, selecție si traducere de Linda Maria Baros, Électon libre, Éditions Marsam, Maroc, 2013 – ş.a. Texte poetice i-au fost traduse în limbile franceză, engleză, macedoneană, sârbă şi albaneză, publicându-i-se grupaje în reviste literare din SUA, Anglia, Serbia, Macedonia, Albania, Grecia, Maroc şi Republica Moldova. A fost invitat şi a participat la festivaluri internaţionale de poezie în Macedonia şi Albania – unde, în 2006, a primit distincţia de „Cetăţean de Onoare al oraşului Durres”, iar în 2007 a fost propus şi ales să facă parte din juriul aceluiaşi festival, denumit Poeteka. În ultimii 12 ani a colaborat cu TVR Cultural şi Radio România Cultural, acordând interviuri, participând la emisiuni literare și difuzându-i-se diverse producţii poetice și două piese de teatru adaptate radiofonic.

 

Şi-au exprimat păreri critice asupra operei literare: Mircea Martin, Nicolae Manolescu, Laurenţiu Ulici, Traian T. Coşovei, Alex Ştefănescu, Dan Silviu Boerescu, Valentin F. Mihăescu, Vasile Baghiu, Al. Cistelecan, Nicolae Coande, Andrei Bodiu, Ion Mircea, Alexandru Condeescu, Marin Mincu, Gheorghe Grigurcu, Geo Vasile, Grişa Gherghei, Constantin Stan, Octavian Soviany, Mihai Şora, Mircea Bârsilă, Ioan Groşan, Ioan Moldovan, Horia Gârbea, Mihai Şora, Robert Şerban, Romulus Bucur, Lucian Alecsa, Emanuela Ilie, Raluca Dună, Daniela Magiaru, Răzvan Voncu, Dan-Liviu Boeriu, Dumitru Augustin Doman, Ştefan Bolea, Dumitru Chioaru, Nichita Danilov, Felix Nicolau, Ioan Cristescu, Dan Mircea Cipariu, Cosmin Perța, Mihai Vieru, Angela Mamier Nache, Ovidiu Pecican, Cătălina Buzoianu, Ioan Cărmăzan, Radu Băieșu, Mircea Ghițulescu, Ion Cocora, George Mihăiță, Ion Caramitru ş.a.

 

Este membru al USR, al ASPRO, al Societăţii Ziariştilor din România şi membru fondator al Asociaţiei Ziariştilor Independenţi din România. Din 2003 lucrează ca redactor de carte la Editura Muzeul Literaturii Române, din cadrul Muzeului Naţional al Literaturii Române din Bucureşti.

 

Articles similaires

Tags

Partager