Paul Gorban
(România)
la izvorul din stânca de faianţă
este adevărat Ria cerbii din cărţile tale de poveşti
au coborât în realitate din munţii aceia cu mătase verde
şi sunt la mine în apartament un loc confuz pentru ei
şi stau în faţa maşinii de spălat şi privesc cât de repede
se învârt hainele în cuvă privesc cum ţesăturile
eliberează sângele şi resturile mele de piele
apoi în faţa oglinzii râd ca voievozii ăia burtoşi
şi scot limbile lungi care ca un fum fierbinte
se împrăştie prin casă şi în ochii lor umflaţi de somn
cu ruj şi cretă te voi desena cum fac copiii pe trotuarele
din faţa blocului şi atunci voi spune că într-adevăr
trăiesc povestea în care o fată cu rochia ei de argint
din ţinuturile cu mătase verde a venit
cerbii să-i adape la izvorul din stânca de faianţă
carnea miroase a brad
când am coborât astăzi din pat
o zi nesfârşită cu miros de fân
umbla prin casa mea. am deschis
imediat fereastra larg şi am văzut
cum oamenii ridicaţi deja din pat
îşi serveau ceaiul. în ceşcuţele lor
soarele era într-o pungă conică
şi avea culoarea verde
şi venele şi articulaţiile femeilor
care cărau copii în braţe erau tot verzi
şi aerul avea un luciu verde perfect.
atunci mi-am spus: în duminica aceasta
mă voi îmbrăca în verde şi voi ieşi la plimbare
cu umbra mea verde pe care am numit-o Ria.
voi scrie un acatist pentru ca pielea noastră
de regulă pământie să păstreze culoarea acestui
abur care ne face carnea să miroase a brad
stare de toamnă
stare de toamnă. cad din rame tablouri. tot pământul miroase a pânză de in a ulei folosit de fecioare. stare de toamnă. păsările duc spre pădure cruci de iarbă iar cerul are culoarea unui ostaş. trosneşte precum o rufă lăsata în beznă. doar ceaţa mai gâdilă ochii pregătiţi să ierneze ochii legaţi cu sârmă ochii care miros a fântână. merg cu trupul altcuiva dar am aceeaşi inimă hidoasă pe care voi ceilalţi în dimineaţa aceea de vară aţi pus-o să doarmă într-o pungă de plastic. dar care e numele ei. aud întrebarea. numele ei se scrijeleşte şi trebuie să fie prins într-un stomac de pasăre. poate chiar pasărea aceea care cară cruci de iarbă. numele ei îl inspiră strugurii zemoşi care ca nişte stele căzătoare se arcuiesc în aer. şi da. ce stare de toamnă. tot ce atinge pământul se transformă într-un morman de viaţă pe care câinii îl scormonesc adânc noaptea când pe gurile noastre Luna se va prăbuşi în ceaţă. doar tu Ria cu râsul tău mă îndemni să-mi salvez sunetul ritmic sunetul de metal sunetul care pe şosea se transformă într-o amprentă uriaşă de sânge
privirea de castitate
de ziua ei Ria şi-a scos din suflet soarele
şi l-a arătat oamenilor care îi sărutau
buzele ca nişte trandafiri negri
şi cei care locuiau la bloc au deschis ferestrele
şi au văzut cum peste oraş mâinile ei proaspete
se ascundeau în arborii sculptaţi în piatră
dar Ria purta ca pe o rochie poezia de castitate
şi vorbea despre iubire într-o limbă eternă
într-o limbă pe care moartea n-a bănuit să o viseze
şi cum îi sărutau toţi chipul ieşit înainte
soarele peste oraş o pânză de păianjen a ridicat
şi toate casele cu ferestrele închise i-au intrat în gură
de o vreme prin gările tot mai părăsite se vorbeşte
că Ria coboară noaptea în măruntaiele sufletelor noastre
şi sculptează cu focul sacru un bărbat care să o privească
melcul când se hotărăşte să meargă prin casă
şi melcul când se hotărăşte
să meargă prin casă
adânc sapă în lucruri
şi lasă în urmă sentimente vâscoase
aşa se face că atunci
când am venit acasă
întinsă pe canapea
te-am găsit cu multe semne
trupul tău semăna cu o hartă
având drumuri mişcătoare
şi privindu-te mai lung m-am hotărât
să merg cu inima pe urme
ca şi când aş fi ştiut că la capăt
am să găsesc ca pe o comoară
melcul care de căldură şi extaz
s-a angajat să te seducă
zumzetul lor tare mă linişteşte
cu mâinile lor aspre minerii
aprind lumina de pe capul lor
şi coboară în pământ să scoată măruntaie
şi nimeni nu s-a gândit vreodată
că minerii s-ar putea îndrăgosti de rădăcinile
care în pământ stau întinse
precum undiţele de pescuit
nimeni nu s-a gândit vreodată
că minerii ar putea să-şi construiască
acolo cu lumina de lanternă
un spital special pentru vindecat îngeri
eu îi văd în fiecare dimineaţă
cum ies din pământ ca nişte licurici
şi zumzetul lor tare mă linişteşte
deasupra oraşului ca o dansatoare pe sârmă
aş fi naiv să spun că nu îmi place să merg cu tramvaiul
mă simt ca o boabă de cafea când spatele unei femei
se loveşte se leagănă îşi roade aburii de mine
când eram copil studiam atent fiecare mişcare a vatmanului
şi mâinile lui erau pe butoane pe trup în faţa unei biserici
se şerpuiau precum aluatul de pâine împletită
şi îmi plăcea să stau cât mai aproape de el să ascult
la radio programul de muzică uşoară şi noaptea
pe liniile care despărţeau oraşul în câteva felii de piatră
mi se părea că sunt într-o discotecă şi urmăream cum pe geamurile
aburinde ieşeau nări şi buze ca florile de gheaţă care apar
dimineaţa când luna se scârbeşte de frig şi intră în pământ
îmi place să merg cu tramvaiul când mă pipăie cu privirea
câte o femeie care se face că ascultă la mobil nu ştiu ce sunet graţios
îmi place să-i văd pe oamenii care în faţa aparatelor de compostat
se supără pe problemele acestea lumeşti probleme care se
evaporă oricum deasupra oraşului într-o dansatoare pe sârmă
poezia se grăbeşte să moară
vă spun vouă acelora care nu mai aveţi răbdare
poezia se grăbeşte să moară stă în faţa maşinii
de scris şi când trece vreo stare anume se aruncă
dinaintea ei şi voi veniţi să-i constataţi decesul
decesul inutil decesul misterios decesul foarte încet
şi ce vă pasă vouă că un poet şi-a înfipt
precum un cuţit scrisul în piept şi ce vă pasă vouă
că el s-a aşezat la masă şi a mâncat ultimele cuvinte
otăvitoare şi ce vă pasă vouă că şi-a vândut
înainte să moară rinichii îmbibaţi de alcool
ficatul spart de rugăciunile lui către iubită
ce vă pasă vouă că poate fi numit traficant de poezie
nu ar fi primul şi nici ultimul care şi-a scos
prin hoteluri cuvintele şi a abuzat sexual de ele
nu ar fi primul şi nici ultimul care pentru dumneavoastră
a înghiţit cu şerbet viaţa ca un maraton cu iluzii
da poezia se grăbeşte să moară la câte crime
a văzut la programul de ştiri la cât de multe cărţi
sunt aruncate pe fundul grătarelor de 1 mai
şi mai ales la cât de mulţi o fură ca şi când ar
fura o mireasă şi trăiesc apoi cu ea în concubinaj
da o veste grozavă poezia se grăbeşte să moară
ca şi când ar vrea să scuipe lumea în ochi lumea care
în ultima clipă la mormântul ei molfăie somnul sublim
lent lent în lacul de argint
lent lent în lacul de argint
păstrăvii umblă precum oamenii prin piaţă
şi nu este o duminică imaginară
şi nu e decât o zi domestică de septembrie
şi Ria într-un picior sare şi mă fixează
cu privirea ei festivă apoi intră în lac
şi toţi peştii îi înconjoară picioarele desfăcute
şi Ria pare să poarte acum o fustă de argint
şi parcă tot trupul ei uluitor de visător
lasă impresia că sub soarele de bronz
care stăpâneşte ţinutul Rarăului
se îngroapă tot mai tare în mătase argintie
probabil Dumnezeu locuieşte în bloc cu mine
probabil Dumnezeu locuieşte în bloc cu mine
poate un etaj mai sus sau un etaj mai jos
probabil şi El are o familie grozavă care se uită
seara la ştiri la filme sau la predici despre speranţă.
dacă o să fie să mă întâlnesc cu El în lift sau pe casa scării
de bloc o să îl invit la un pahar de vin şi o să îi arăt câte
poeme fără ieşire am scris cu steaua care plină de sânge
apare noapte de noapte prima pe cer,
câte icoane precum păianjenii prin locuri ascunse
au apărut în ultima vreme. şi dacă o să îi placă
ce va vedea la mine o să îi fac o friptură
la aragaz ca să mai vină şi altă dată şi o să îi spun
că am vânat din frigider cea mai mare ofrandă
special pentru dragostea ce se leagă între noi
într-o noapte
toate mormintele într-o noapte
se vor împinge mai la vale
până când vor cădea într-un cinematograf
şi atunci ai să vezi cum cei mai mulţi
dintre cei care populează oraşul cu lumină rece
îşi vor acoperi ochii când vor vedea
că au devenit statui mute pe umerii cărora
păsările şi-au făcut cuiburi ca să aibă
unde să revină acasă ai să vezi cum
statuetele acestea care populează
oraşul cu lumină rece vor creşte şi vor înflori
peste tot vor fi nişte arbori care vor sta cu ochii închişi
cu ramurile adunate lângă trup cu umerii
acoperiţi cu zăpadă pentru că în cer
de mii de ani îngerii râd cu zgomot şi sapă
un nou platou de filmare. aerul e proaspăt
lână zidul mirosind a mlaştină
baldachin într-o barcă
în hotelul verde nu mai doarme nimeni
pentru că fiecare s(om)n are cel puţin
în preajma-i un porumbel de piatră
care nu se opreşte să bată din aripi.
Ria nu doarme nici ea de multă vreme
şi cu toate acestea camerista
o barcă i-a adus din deltă şi un năvod
în care să prindă o fărâmă de linişte
sau măcar un vis de apă.
când aruncă năvodul peste podea
porumbelul de piatră
se risipeşte prin toată încăperea
şi un praf alb îmi cuprinde tot sufletul
aburind ca un vagabond
un melc argintiu
de trupul tău s-a lipit un melc argintiu
un fel de soare mic. el trage în coarne
fără nicio jenă, de abia mai poate respira,
vremurile noastre moderne. aş putea
să pariez că în dreptul picioarelor tale
de aloe cu zgomot se va freca de sufletul tău
ca şi când ar ieşi la joacă. se va rostogoli
până în vaginul tău ca într-o pivniţă cu vinuri
vechi şi va trăi ani fericiţi până la adânci
bătrâneţe. melcul ca o sete de aer înaintează
în sângele tău şi coarnele îi înfloresc narcotic,
precum crinii, de fiecare dată când te dezbraci
cea mai alunecoasă ţigancă
ţigăncile acestea au pe fustele lor curcubeie
vin noapte de noapte pe ascuns la izvorul meu
să le adape să le spele să le dea broaştelor
să le îmbrace. ieri o ţigancă având pielea
de aur tânăr mi-a zâmbit confuz. cu
bidonul alb pe spinare îşi chema aproape
naiv bărbatul travestit în Dumnezeu.
sub fusta de palmier ascundea un tatuaj
care nu spunea nimic. am văzut-o stând
de vorbă cu o broască. se privea în ea ca
într-o fântână când dintr-o dată animalul
de baltă a intrat în carnea ei. de atunci prin şatră
merge vestea că ar fi cea mai alunecoasă ţigancă
dorinţă
de multă vreme ne dorim să mergem într-o vacanţă
telefoanele mobile să le priponim pe o păşune abandonată
şi seara când fie din mare sau munte ne întoarcem
să le ducem în garaj la culcare. de o mie de ori
am zis că o sa fac treaba aceasta. dar îmi e frică
nu cumva de la atâta păşunat telefoanele mobile
să explodeze şi din stomacul lor mesajele vocale
să o ia la goană după noi. la ziar am scris:
vând telefon care prin iarbă şi-a pierdut sufletul
____________________________________________
Paul GORBAN s-a născut la 7 martie, 1982 în oraşul Botoşani, România. În 2006 obţine licenţa în filozofie, în 2008 finalizează cursurile de masterat, iar în 2011 cele de doctorat, susţinând public lucrarea în filozofie „Semiotica limbajului poetic postmodern”, la Universitatea „Al. I. Cuza” din Iaşi. Debutează editorial în 2004 cu volumul de poeme Primul val, Ed. Alfa, Iaşi. A mai publicat: în antologiile cenaclului Virtualia din Iaşi, în Antologia de poeme Artgothica, Ed. A.T.U. Sibiu, 2011, în antologia de poeme „Ziua cea mai lunga”, Ed. Herg Benet, Bucureşti, 2011, în antologia „Innuendo”, Ed. Junimea, Iaşi, 2011, volumul de poeme Pavilioane cu ruj, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2010, volumul de poeme Submarinul Karmei, Editura Princeps Edit, Iaşi, 2011, monografia exegetică Mişcarea în infinit a lui Grigore Vieru, Ed. Princeps Edit, Iaşi, 2011, volumul de poeme Caii din perugia, Editura Paralela 45. Semnează constant eseuri şi cronici literare în diverse reviste de cultură din ţară şi din străinătate. Este prezent în „Dicţionarul critic al poeziei ieşene contemporane”, Ed. Fundaţiei Culturale Poezia, Iaşi, 2011, realizat de criticul literar Emanuela Ilie. Din 2008 pană în 2011 a fost Redactorul-şef al Revistei de experiment literar Feed Back. Este jurnalist, fondatorul şi Redactorul-şef al revistei Zon@Literară.