Nichita Danilov

 

 

 

&

Constantin Severin

 

 

 

 

 

 

’’O poezie e ca un castel de nisip – un cuvânt în plus sau în minus şi se dărâmă tot edificiul’’

 

CS: – Dacă m-ar ruga cineva să spun ce au în comun doi dintre cei mai valoroşi scriitori ai generaţiei mele, Nichita Danilov şi Ion Mureşan, aş afirma că ambii au o esenţă umană curată şi luminoasă, care se străvede atât din privirea limpede şi dreaptă, cât şi din tăcerea reavănă cu parfum spiritual a fiinţei lor. Îi cunosc şi îi admir pe amândoi de peste 30 de ani, dar am reuşit doar cu Nichita Danilov să fac un interviu, în acea perioadă de început, un dialog inedit, realizat în 1986, pe care îl public acum în revista  »Ateneu » (în care am debutat, în primăvara anului 1980, cu poezie, aproape concomitent cu alte două grupaje de poeme, în  »Familia » şi  »Tribuna »). Ion Mureşan a reuşit, de fiecare dată, să mă farmece cu un pahar de … tăcere, spunându-mi că mai importantă este trăirea decât vorbăria.

Îmi amintesc că, prin anii ’90, am fost împreună cu Nichita în satul bucovinean în care s-a născut, Climăuţi, comuna Muşeniţa, într-o comunitate de ruşi lipoveni, coborâtă parcă dintr-o poveste frumoasă, cu rădăcini în pământ şi în cer, dar mai ales în sufletele impregnate de valori sacre. Eram pe atunci jurnalist la  »România liberă » şi am publicat un reportaj,  »La Climăuţi, cu poetul Nichita Danilov », acum pierdut printre cărţile şi manuscrisele din biblioteca mea.

Nichita Danilov este un personaj întrupat din icoanele lui Andrei Rubliov.

– Dragă Nichita, mai întâi câteva rânduri despre Bucovina, al cărei suflet (paideuma, cum spune Frobenius) se întrevede în poezia ta.

 

 

 

 

ND:  – M-am născut într-un sat din nordul Bucovinei, situat la graniţă. Un sat pitoresc pe vremuri, cu vreo cinci biserici şi un amestec ciudat de populaţii. Puteai întâlni aici ruşi, evrei, ucraineni, polonezi, unguri, un franţuz scăpătat, un armean şi multe alte neamuri. Tatăl meu ştia, de pildă, ’’s-o rupă’’ cam în toate aceste limbi. Îi făcea o deosebită plăcere să stea de vorbă cu cei câţiva evrei, care stăteau pe uliţa noastră, şi cu ţiganii care se opreau la poartă, ca să ceară un pahar cu apă sau o bucată de pâine. Aveai ce învăţa de la ei. În satul meu n-am fost de aproape cincisprezece ani, de la moartea bunicii mele Tatiana, săraca, când în primul meu costum de haine am purtat-o pe umeri pe drumul de veci, alături de alţi patru veri de-ai mei şi un unchi, toţi în costume noi şi în pantofi de lac. Ningea foarte tare, abia înaintam prin nămeţi. Zăpada îmi intra în pantofi şi sub haină, ţin bine minte ziua aceea. Această bunică n-aş putea spune că a ţinut prea tare la mine. Când veneam la ea în vizită, îl întreba pe Simion (un văr de-al meu): ’’Cine-i ăsta?’’ Nu mă recunoştea niciodată, sau aproape niciodată, deşi avea ochi foarte ageri şi o memorie fantastică.

 

 

 

 

’’Nichita’’, zicea Simion. ’’A, ăla’’, bodogănea ea. ’’Şi de ce a venit?’’ ’’A venit aşa, într-o vizită. ’’Ăsta mereu ne face vizite, ar trebui să mai stea şi pe-acasă!’’ ’’Păi, n-a fost la noi de o lună.’’  ’’Şi ce dacă n-a fost? Putea să mai stea acasă, lângă mă-sa, încă o lună şi apoi să vină aici. Poate devenea mai deştept. Stă în faţa mea şi se uită în ochii mei ca un motan. Câţ de aici! Na, că nu pleacă. Daţi-i nişte vişinată şi luaţi-l de pe capul meu!’’

Când  plecam însă acasă, mă chema şi îmi strecura în palmă 10 lei, totdeauna noi. Dacă ar fi fost vechi, nu i-aş fi luat. Îmi plăceau grozav banii, când eram mic. Zece lei erau erau o adevărată avere pe atunci. Puteai să-ţi cumperi o groază de chestii cu ei. Mă trăgea de urechi şi-mi spunea: ’’Hai, valea! Acasă, m-am săturat de tine!’’ A doua zi veneam înapoi. Eram foarte încăpăţânat.

Dintr-o femeie frumoasă, înaltă, voinică, bunica Tatiana ajunsese o mână de om. Umbla prin grădină şi bodogănea: ’’Nichita ăla, naiba să-l ia … Din cauza lui nu pot să adorm … ’’

Tot aici, am cunoscut primul meu amor. Aveam cinci ani şi eram îndrăgostit de o anume Evdochia, fata unor vecini, în vârstă de patru ani. O iubeam foarte tare. Mă ascundeam pe acoperiş, după hornul casei, şi o priveam cum se joacă lângă un grajd, cu păpuşile. Îşi îngropa şi-şi dezgropa mereu păpuşile. Le dădea de mâncare cu linguriţa, nisip şi pietricele sau frunze şi flori, ce cădeau mereu dintr-un vişin pe umerii ei, şi le şfichiuia poponeţul de cârpă cu o nuieluşă de mesteacăn, când n-o ascultau şi nu vroiau să se scoale dimineaţa şi să ducă gâştele la păscut, pe tăpşan.

Evdochia, Evdochia, mult  m-ai înnebunit tu cu păpuşile tale! Unde eşti acum?!

Ai ochi verzi sau albaştri?

Şi tot aici am văzut primul om mort. Eram atât de curios să văd un om mort, încât mă rugam în fiecare zi să moară cineva. Unul, măcar unul singur, să pot vedea cum arată un mort. Mă întrebam ce fac morţii după ce mor, cu ce se ocupă. Acolo, în pământ, ziceam, desigur, trebuie să se ocupe cu o groază de treburi. Toţi vorbeau despre morţi, despre moarte, dar când murea cineva, nu auzeam în jur decât şoapte.

Când îi întrebam de ce vorbesc în şoaptă, mă trimiteau la culcare sau mă închideau în casă. Se lăsa o linişte ciudată pe uliţi. Lumina pălea şi umbrele lucrurilor deveneau tot mai triste şi aproape sonore. Îmi era o teamă grozavă de această doamnă moarte, îmbrăcată în haine vişinii de catifea; o visam în fiecare noapte cum se apropie de casa noastră, cum umblă prin grădină şi scutură de floare merii şi vişinii, cum mă priveşte pe geam şi-mi face semn să fiu cuminte; îmi era o teamă grozavă de ea şi totuşi aşteptam, aşteptam să văd primul om mort. Nu murea însă nimeni, aşa-mi spuneau cei din jur. Nimeni nu vroia să moară, nici atunci, pe vremuri, nici acum, azi …

 

 

 

 

Casa noastră, o căsuţă roşie, era aşezată peste drum de o biserică de lemn veche, în care se slujea doar iarna. Biserica a ars acum câţiva ani. I-a dat foc, din greşeală, preotul. Un preot bătrân, bătrân, căruia îi cam plăcea păhărelul. A fost om de treabă, săracul. Totdeauna mă trimitea să cumpăr o sticlă de vin, înainte de vecernie. Fără o sticlă de vin nu era în stare să ţină o slujbă ca lumea. După o sticlă de vin, devenea alt om. Ţinea câte o predică de se cruceau toţi. Se odihneşte acum şi el în pământ, nu departe de bunica Tatiana, cu care era un fel de văr. Şi doar clopotul înnegrit de flăcări, de pe mormântul lui, stă mărturie că a fost pe această lume şi el, Fadei. Odihnească-se-n pace! Toţi. Mi-e milă de dânşii. De ce au trăit, de ce s-au chinuit atâta?!

 

CS: – Pentru cititorii noştri şi, poate, în sprijinul viitoarei ediţii a ’’Dicţionarului de literatură română contemporană’’ al lui Marian Popa, te rog să completezi pagina din dreptul numelui.

 

ND: – Născut la Climăuţi, judeţul Suceava. 7 aprilie 1952. Absolvent al Şcolii de arhitectură şi al Facultăţii de Ştiinţe Economice din Iaşi. Debut în presă: 1976, în revista ’’Convorbiri literare’’. Debut editorial: Fîntîni carteziene (Ed. Junimea, 1980, Premiul Uniunii Scriitorilor). A mai publicat volumele: Cîmp negru (Ed. Cartea românească, 1982) şi Arlechini la marginea cîmpului (Ed. Cartea românească, 1985).

Mort: mai târziu sau mai devreme.

 

CS: –  Ce scriitori te-au susţinut şi au avut încredere în tine, în perioada formării?

 

ND: – Poetul e ca un copil care se joacă cu cuvintele, şi cuvintele lui sunt ca nisipul, i se scurg mereu printre degete. O poezie e ca un castel de nisip – un cuvânt în plus sau în minus şi se dărâmă tot edificiul. Nimeni nu te poate ajuta să devii poet, dacă nu eşti. M-am format destul de greu ca poet, am debutat relativ târziu. Scriind, am învăţat din propriile mele greşeli. Nu m-a ajutat nimeni, sau aproape nimeni. Şi asta spre binele meu. Căci a trebuit să lupt ca să răzbesc.

 

CS: – În afară de poezie, în reviste ai mai publicat proză, eseuri, tablete. Pe când un volum într-un alt gen literar decât cel care te-a consacrat?

 

ND: – Am scris numai proză scurtă şi tablete, nu şi eseuri. Lucrez la un volum de povestiri, intitulat Nevasta lui Hans, pe care sper să-l pot publica în următorii doi ani.

 

CS: – După opinia unor critici, s-ar părea că ultima generaţie numără cel puţin 50 de poeţi de valoare, iar numărul lor creşte în fiecare an. Totuşi, dintre ei, Timpul va selecta, aproape ca în fiecare epocă, doar patru-cinci poeţi mari. Care vor fi aceştia, înafară de tine!?

 

 

 

 

ND: – Cică un om creştea pietre. În fiecare an creşteau cinci-şase pietre mari în curtea casei lui. În zece ani au fost cincizeci-şaizeci de pietre, în douăzeci – numărul lor a întrecut o sută. Omul a murit şi nicio piatră n-a rămas de pe urma lui. Alţi oameni au venit şi au luat pietrele. Le-au sfărâmat şi şi-au clădit case sau şi-au înălţat statui.

Casele s-au dărâmat.

 

 

 

 

Statuile s-au măcinat, s-au făcut din ce în ce mai mici şi acum un deşert de nisip şi, ici-colo, câte o piatră se înalţă din tot ce a fost. Şi doar o pietricică de la marginea deşertului poartă amprenta mâinilor acelui om. Aşa şi cu poezia …

 

 

 

 

Acest dialog a fost realizat  în anul 1986.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Nichita Danilov (n. 7 aprilie 1952, Musenita Climauti, Suceava) este absolvent al Facultatii de Stiinte Economice si al Scolii Postliceale de Arhitectura, Iasi. Debut in presa in anul 1979 in paginile revisteiDialog. Debut editorial in anul 1980 cu volumul de poeme Fintini carteziene, Editura Junimea, (volum distins cu Premiul Uniunii Scriitorilor). Semneaza alte sase carti de poezie: Cimp negru (Cartea Romaneasca, 1982); Arlechini la marginea cimpului (Cartea Romaneasca, 1985); Poezii (Junimea, 1987);Deasupra lucrurilor, neantul (Cartea Romaneasca, 1990) si Mirele orb (Junimea, 1995), un volum de proza scurta: Nevasta lui Hans (Editura Moldova, 1996) un volum de pamflete politice, Urechea de cirpa (Editura Boema, 1992), precum si o carte de portrete literare, Apocalipsa de carton (Institutul European, 1993). Prezent in numeroase antologii din tara si strainatate. Poezia sa a fost tradusa in Ungaria, Cehia, Estonia, Spania, Franta, SUA, Anglia. In anul 1995 a primit Premiul Fundatiei Soros pentru poezie. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România si al PEN Club. A fost: economist, corector, profesor, muzeograf, editor, redactor (Convorbiri literare), sef departament cultura (Monitorul de Iasi), director (Teatrul de copii si tineret Luceafarul, Iasi), secretar literar (Teatrul „Vasile Alecsandri”, Iasi). Volumul Noua variatiuni pentru orga a inaugurat seria Antologii (coordonator: Mircea Mihaies) din Biblioteca Polirom. A mai publicat la Editura Polirom Talpi. Sotronul (roman, 2005), Masa si Extraterestrul (roman, 2005) si Locomotiva Noimann (2008).

Articles similaires

Tags

Partager