Monica Rohan

 

 

(România)

 

 

 

VERBE…

 

Cei puternici apasă trăgaciul vorbelor

Diafragma amiezii pleznește și valuri de norișori sângerii

          din gândirile zilei răsar

 

Aceia se întorc cu prada

          inima lor e doldora de spuza victoriei

 

În grădinile umede umbra își îngroapă rădăcini

freamătă frunzele poeziei mușcate de gloanțe abstracte

          vorbele de piper nituiesc glod și răzoare-nsorite

 

Cei puternici tot vin în oștiri înzăuate

          gloanțe puzderii ning violent

                    orice pajiște albă

 

Șerpoaica rănită vălurește sublim

          esența durerii sfredelește pământul

                    înaintea soarelui viu, gata de marea plecare…

 

 

 

 

 

 

SUBȚIRI  INTEROGAȚII…

 

O! se rostogolesc atâtea verzi nimicuri

                    cu creață rădăcină…

Spune tu, dacă într-o zi, pe prispa casei tale

s-ar opri spaima, cât bulgărele

                    vătămător al fulgerului

ai mai căuta în zarea oglindirii

acele mărunțișuri

          din pudra diafană

                    prin care tinerețea-azvârle sâmburi vitregi?

 

Subțiri și fragede-nțelesuri

          volute-abstracte vii fuioare

          se-nfig în solul negru

                    fremătător de roadă.

 

Ai mai atinge, oare, pragul

          pe care-ar poposi o pană șiroind

                    întregul trup voievodal

                    cu sânge vinețiu

          al îngerului din hotar de-amar?

 

Și cine-ar fi-n cuvântul ce te-ar putea rosti?

 

 

 

 

 

 

TUNDEREA…

 

Părul meu cânepiu cenușiu platinat

                    l-am tăiat.

Am decupat ochii poemelor.

Vers după vers, am eviscerat

          mormane întregi de cuvinte.

Continuă să-mi sângereze genunchii.

De acum voi tăcea. O sută de ani.

Părul meu va continua să crească.

Tot astfel tăcerea, înverșunatele-i rădăcini.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

http://www.monica-rohan.ro/

Articles similaires

Tags

Partager