Marta Petreu

 

 

 

&

Florica Courriol

 

 

 

 

 

 

 

 

Draga Marta Petreu, revista franceza pentru care facem acest interviu se numeşte Levure littéraire. Mai precis, interviul nostru va fi destinat  tematicii: « Être et avoir. L’histoire secrète des choses », o ediţie cu un subiect de respiraţie filozofică. Cele două verbe mi se par definitorii pentru condiţia umană, şi, în consecinţă, şi pentru scriitor: a fi = să fii, să existi, cu proria-ti personalitate, să exişti într-un timp şi într-un loc neales, să-ţi faci un loc în acest univers. Apoi a avea = o viziune despre lume şi despre scris (amintiri, dorinţe, conştiinţa, curajul de a aborda destine şi idei); a

 

 

 

 

aborda propria-ţi viata este un curaj/o necesitate… o fenomenologie?

 

 

 

 

– Există o carte frumoasă, fundamentală, a lui Gabriel Marcel, care chiar aşa se numeşte, Être et avoir… Nu o să mă apuc acum să definesc cele două concepte. Îmi amintesc că în anul întîi de filosofie i-am pus profesoarei cu care făceam cursul de Dialectică o întrebare: care este cuvîntul în care încap toate celelalte? Am stîrnit un rîs homeric, toţi colegii mei – eram 8 cu toţii – au simţit că am întrebat o tîmpenie. În România nu e prea bine să pari prost – şi-asta inhibă grozav dialogul, comunicarea, mai ales cînd este vorba de-o fată. Ca şi cum a fi prost sau a fi deştept ar fi însuşiri pe care le poţi cîştiga prin exerciţiu sau muncă sau mai ştiu eu ce… de fapt, ele sînt, la fel ca trăsăturile fizice, însuşiri cu care vii pe lume, deci nu sînt în nici un caz merite personale. În fine, să nu mai spun banalităţi: toţi au rîs atunci de mine, însă profesoara mi-a răspuns: „existenţa”. Iar eu am fost foarte mulţumită. Acolo, în verbul a fi se află inclus şi a avea, în existenţă, în fiire, în actul de a fi, se află şi a vrea, faptul de a avea.

 

 

 

 

Sînt – aşa că în timp mi s-a format, deodată cu ridurile şi cu firele albe, şi o viziune despre lume, una de care sînt conştientă. La vîrsta la care m-am apucat să scriu – asta s-a întîmplat foarte devreme – aveam mai mult o simţire, în care intra şi ideea clară că am foarte multe lucruri de spus altora şi că, dacă voi reuşi să le spun scriind, atunci voi fi fericită.

 

– Fericirea? Cum e cu fericirea? 

 

– Fericirea a făcut parte din programul meu simţit şi dorit şi voit de viaţă. Am fost de-a dreptul indignată cînd, după ce mi-am dat seama că am cîteva texte, ba chiar cărţi, la nivelul pretenţiilor mele, nu am reuşit deloc, dar deloc, să îmi atenuez sentimentul că nu sînt în lume acasă. Ce mai, că nu primesc ca răsplată fericirea. Un coleg mai vîrstnic căruia i-am împărtăşit indignarea mea ontologică m-a lămurit: „Lucrurile nu funcţionează aşa”. În timp, mi-am dat şi eu seama că lucrurile nu funcţionează deloc aşa.

 

Cum se face că ai ajuns să scrii o carte « auto-biografică » la peste 50 de ani? Este ea o prelungire a stărilor sugerate/strigate în poemele anterioare?

 

– Autobiografică, desigur. Şi totuşi nu total, în nici un sens. Nici în sensul că ar fi biografia mea completă, nici în sensul că ar fi o carte total autobiografică. Există multă invenţie în carte, carnea întîmplărilor este nu o dată inventată.

 

 

 

 

Dincolo de această precizare,  toată viaţa mi-am dorit să scriu proză. Roman. Pentru că atunci cînd puneam creionul pe hîrtie ieşeau versuri, am fost convinsă că nu am pic de talent pentru proză. S-a întîmplat însă că am răspuns unor interviuri şi-am răspuns şi unor întrebări biografice. Şi am povestit. Iar cîţiva cititori ghiduşi au luat răspunsurile şi le-au pus pe internet la… proză. Asta m-a încurajat grozav: Aha!, mi-am spus eu, deci aşa merge… Ştii, eu sînt o persoană fragilă, am mare nevoie de încurajări… E ca şi cum cineva mi-ar recunoaşte dreptul de a exista, cu care eu am o problemă. Sigur, mai reacţionez bine la injurii: dacă cineva îmi neagă făţiş dreptul de a fi, atunci mă  încăpăţînez să dovedesc lumii că am dreptul să fiu.

 

 

 

 

Deci,  cititorii m-au încurajat…

 

 

La povestit?

 

– Povestea o aveam de multă vreme, n-a trebuit decît să-i dau drumul. Iar centrul gravitaţional al întîmplărilor nu este în nici un caz plasat pe Tabita, ci pe Agustin şi Mària. Dacă m-ar întreba cineva ce este romanul meu…

 

Ce şi cum este romanul poetei Martei Petreu?

 

– (…)  aş spune că este istoria de o sută de ani a unei familii de ţărani din Cîmpia Transilvaniei. Şi că nu are deloc, dar deloc, importanţă că este vorba despre nişte ţărani, nu, acesta este numai un accident, puteau fi orice, s-a întîmplat că sînt ţărani – important este ce se întîmplă cu ei, cînd istoria o ia razna şi trece peste vieţile lor cu tancul. Tanc care poate fi ba războiul mondial, ba colectivizarea, ba căderea comunismului ori altceva…

 

Crede Marta Petreu că frustrarea este un motor al scrisului, că lipsa cere împlinirea în virtual? Că preaplinul este/sau Nu un generator/imbold al scrisului?

 

– O, ce întrebare frumoasă, care mă ia prin surprindere… Eu ştiu că oamenii perfect normali nu scriu nimic, nu creează nimic, ci există într-o normalitate echilibrată şi mulţumită de ea însăşi. Noi, cei care creăm ceva, care scriem, avem ceva în neregulă.

 

– O neregulă?

 

 

 

 

– În mod decent, acest dereglaj se numeşte talent. Scrisul nu este pur şi simplu o meserie – ci, o meserie fiind, este una condiţionată de talent. De acel ceva neînregulă din noi. Din mine. Că acel ceva se numeşte frustrare sau mînie sau sensibilitate e mai puţin important…

 

Cum împaci retragerea în turnul de fildeş al isolării creative cu lumescul, cu viaţa de zi cu zi ?

 

– Chiar în turn nu sînt, dar retrasă, da, sînt într-un anumit fel. Sigur, merg la facultate, îmi ţin orele, mă întîlnesc  cu colegii sau cu doctoranzii, lucrez la revista Apostrof, îmi văd măcar de patru, cinci ori colegii de redacţie… Dar, ca să scriu cu spor, am nevoie de timp, de continuitate în timp…,  trebuie să fiu înăuntrul universului despre care scriu sau pe care îl creez. Altfel nu iese. Scrisul este şi o asceză, fireşte. În viaţa de toate zilele mă descurc la limită, bineînţeles, orice meşter care-mi repară o clanţă mă poate păcăli etc.

 

 

 

 

Te simţi urmaşa cui (în literatura)? A căror femei nefericite le este sora Tabita? Dar Mària din « Acasa… »?

 

– Tabita cred că nu are antecesori. Oricum, la ea m-am gîndit mai puţin, aşa că dacă îi are, eu una nu îi conştientizez. Mària, da, are ceva de zeiţă arhaică, duală, şi bună şi gingaşă, şi cumplită.

 

Si cum ne pregătim să concludem, iată o ultimă întrebare. Ce proiecte noi ai în lucru (pentru 2OO de ani)?

 

– Da, am spus că dacă aş trăi 200 de ani, tot nu mi-aş termina de pus pe hîrtie ideile şi proiectele. Vine însă viaţa îmi dă peste degete şi mă face să am în continuare idei, dar nu şi pofta de a le mai pune pe hîrtie, de a le povesti, de a le descrie, de a le demonstra.

 

Cum aşa? – ar întreba cititorii, fanii Martei Petreu. Deziluzii?

 

– Cred că mediul cultural românesc este descurajant. Prea multe războiaie, prea multe grupuscule literare, prea multe intrigi, prea puţină dezbatere… prea puţină bucurie în întîmpinarea unor valor noi ş.a.. Sînt prost plasată: sînt femeie şi sînt la Cluj, adică undeva în margine, în afara conexiunilor care pun o operă în circulaţie. Sînt într-o poziţie care favorizează scrisul, într-una defavorizantă în ceea ce priveşte receptarea a ceea ce scriu. Şi, fără nici o exagerare, m-am săturat.

 

Care ar fi bucuriile Martei Petreu?

 

– Cînd scriu sînt foarte fericită, chiar dacă scriu plîngînd. Am încercat de cîteva ori să fac grevă şi să nu mai scriu nimic. Am constatat că mă plictisesc teribil şi că sînt foarte nefericită. Aşa că scriu…

 

 

 

 

Cu multumiri pt raspunsurile Martei la aceste (prea vaste,) întrebari,

Florica Courriol

Iunie 2013

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

http://www.protv.ro/video/omul-care-aduce-cartea_322_marta-petreu-acasa-pe-campia-armaghedonului_13031.html

____________________________________________

DESPRE MARTA PETREU: http://fr.wikipedia.org/wiki/Marta_Petreu

Articles similaires

Tags

Partager