Leo Butnaru

 

 

 

(REPUBLICA MOLDOVA)

 

 

 S-a născut în anul 1949. Licenţiat în jurnalism şi filologie al Universităţii din Moldova (1972). A activat în presa periodică, de la redactor la redactor-şef al mai multor publicaţii. A debutat cu placheta de versuri Aripă în lumină (1976). În ianuarie 1977 devine membru al Uniunii Scriitorilor din URSS. Din 1993 este membru al Uniunii Scriitorilor din România. 1998-2005 – preşedinte al Filialei Chişinău a Uniunii Scriitorilor din România.

Autor al volumelor de poezie, proză, eseuri, interviuri, traduceri publicate la edituri din România, Moldova, precum şi la Madrid şi Moscova.

Este preocupat de avangardismul european, în special de cel rus şi ucrainean. A elaborat o antologie de poezie universală, precum şi antologiile Avangarda rusă (2 volume); Avangarda ucraineană; 100 de poeţi ai avangardei ruse; Dramaturgia avangardei ruse; Avangarda – jertfa Gulagului; Manifestele avangardei ruse.

În volum aparte sau în antologii, versurile şi prozele sale au apărut în peste 20 de limbi/ ţări.

A fost distins cu mai multe Premii ale Uniunii Scriitorilor din Moldova, cu Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1998), cu Premiul Comitetului Director şi al Consiliului Uniunii Scriitorilor din România (2008) şi cu Premiul Naţional al Republicii Moldova (2002).

 

 

 

O MIE DE CUVINTE SAU VIAŢA LUI FLU

…Şi ţinând seama că o parte considerabilă din marea lor experienţă o aduseseră cu ei din ou, ştiau multe.

Italo Svevo, Mama

 

Împinse uşor cu picioruşele-i în minusculul aerostat al crisalidei şi, o clipă mai târziu, ieşi din tunelul ei, însă, instinctiv, vru îndată să se retragă iar în cartuşul pupei, deoarece o rază fierbinte de soare cât pe ce să-i găurească plăpândele-i aripioare: sub jarul luminii, câteva firicele de polen de pe ele chiar se făcuseră scrum. Noroc că Flu se orientă expres, dându-se sub cea mai apropiată frunză, umbra căreia avea să-l protejeze. Modul în care reacţionase la prima primejdie cu care fusese întâmpinat îl făcu să-şi spună că, precum se vede, cu experienţa dobândită în gogoaşă, el poate deja să pornească în lumea mare: se descurcă! La urma urmelor, cu ce este mai prejos un falnic fluture faţă de pricăjitul boboc de raţă abia ieşit din găoace, însă care se aruncă temerar în apă şi înoată ca de când hăul?

– He, a zbura în libertăţile lumii e cu mult mai ceva, decât să te ţii pe apele băltoacelor! conchise Flu, astfel adresându-şi prima lăudăroşenie din viaţa lui.

Se zgâi de sub streaşina frunzei şi văzu imensităţile spaţiului. Fantastice, ce mai! Dar n-ai spune că s-a mirat prea de tot, însă, totuşi, manifestă curiozitate, întrebându-se cu glas ta-a-re(!):

– Da’ ce-o fi oare dincolo de dunga aia ce uneşte pământul cu cerul?

După alte câteva clipe de nedumerire şi ignoranţă, îşi zise:

– Ia să mă dumiresc eu ce şi cum! astfel manifestând o colosală, dacă nu chiar o fabuloasă râvnă în dorinţe (zicem colosală, fabuloasă, raportând excesul de râvnă la infima fiinţă a eroului nostru).

Numai că în clipa următoare atenţia lui Flu fu atrasă de flacăra solidificată a unui mac ce roşea undeva jos, la marginea umbrei arborelui din vârful căruia privea, cerceta, se informa… Concentrându-şi atenţia de cât era el în stare asupra macului, Flu uită imediat de nemaipomenita dorinţă de a pleca să vadă ce-o fi să fie oare dincolo de orizont. Era firesc să uite, deoarece câtă memorie poate încăpea un căpşor de mărimea firuţului de mac? Şi aşa se face că, de cum gândesc la altceva, fluturii uită imediat ce ştiuseră o clipă mai înainte, conştiinţa fiindu-le asemenea sclipirii unei scântei care, trecându-se, cedează locul altei scântei; şi tot aşa, din bliţ în bliţ, conştiinţa de fluture îşi întreţine percepţia segmentată, ai putea spune – ferfeniţită.

– Să se mai potolească puţin jarul soarelui şi cobor să văd ce comedie-pramatie o mai fi şi boţul ăla de roşeaţă, îşi zise Flu, zgâit la macul de jos, numai că şi această intenţie îi zbură instantaneu din firuţul de căpşor, deoarece, în clipa următoare, pe o creangă lăturalnică văzu o stăncuţă ce stătea pe marginea cuibului ei.

– Cine eşti? îi strigă ameninţător Flu.

Fără să-i răspundă, stăncuţa continuă să privească în căuşul cuibului. Privea cu multă dragoste şi înduioşare, cu un fel de uitare de sine privea. Flu renunţă să repete întrebarea. Dacă ar fi repetat-o, ar fi însemnat să-şi dubleze un gând, făcându-l de două ori mai voluminos, pe când, real vorbind, în căpşorul unui fluture nu poate încăpea decât un singur gânduleţ într-un singur exemplar – nicio aşchie mai mult!

– Proasto! îi strigă Flu stăncuţei, atins în orgoliul că aceasta nu-i acordă strop de atenţie.

Pasărea continua să facă ceea ce făcuse: privea atent în cuib.

– Bovino! mai strigă Flu, îngroşând gluma, gândind că de data aceasta a jignit pasărea de-a binelea, adică rău de tot.

Însă stăncuţei nu-i tresări barem o pană-peniţă.

Dat fiind că prima imprecaţie – „Proasto!” – fusese ştearsă din memoria insectei-lepidoptere de cea de-a doua – „Bovino!”, peste aceasta din urmă Flu a suprapus o exclamaţie şi mai şi.

– Măgăriţo! îi mai strigă el stăncuţei, insistând în aroganţa şi obrăznicia ce-l cuprinsese ca din senin. Să fi ţinut şi ele de experienţa acumulată deja în crisalidă?…

Din fericire, însufleţirea lui Flu întru a rosti nesăbuinţe i-o curmă un gând plin de curiozitate şi ceva tandreţe.

– De ce totuşi se uită ea atât de atentă în cuib? se întrebă şi, bătând din aripioare, străbătu labirintul frunzişului, ajungând la cuibul stăncuţei.

Pasărea însă zbură aiurea.

– Se teme de mine! conchise triumfător Flu, aşezându-se exact pe locul unde o clipă înainte se aflase pasărea. Ba mai mult: Flu trăi cu certitudine senzaţia că totul şi toatele de pe lume trebuie să i se supună doar lui! Numai că pe dată napoleonismul acestui gând(uleţ) i-l spulberară câteva ciocănituri uşoare ce veneau de la cele două găoace din cuibul stăncuţei. Şi, până a se dumeri Flu ce şi cum, una din găoace plesni, din ea risipindu-se câteva aşchii (că n-o să le spui cioburi, nu?) de coajă albicioasă. Intrigat de curioasa întâmplare, Flu sări pe găoacea încă ne-plesnită. Se auziră din nou câteva ciocănituri. Coaja găocii tresări, cutremurându-se uşor-uşor, însă zgâlţâindu-l destul de neplăcut pe delicatul şi prea curiosul nostru erou. Fireşte – poate ajunge chiar şi la mintea-mintişoara unui fluture! – iată-iată, din găoace, la lumina zilei apărea-vor puişorii de pasăre. Însă nu putem fi siguri şi de faptul dacă Flu pricepuse că stăncuţa nu se zburătăci din motivul că s-ar fi speriat de el, ci se grăbea deja după hrană pentru odraslele care aveau să apară din găoace.

Curând, din micul aerostat al oului care plesnise primul se ivi puişorul.

– Noroc! îi strigă Flu, privind cu ambii săi ochişori microscopici într-un singur ochi al puişorului.

Stăncuţul însă, în virtutea experienţei acumulate încă în găoace, căscă pliscul şi, nitam-nisam, ciuguli, înghiţindu-l pe neastâmpăratul, pe fluşturaticul Flu!

…Abia când aluneca deja pe gâtiţa puişorului-stăncuţ, lui Flu i se redeşteptă simţul memoriei şi el îşi aminti că, mânat de o nestăvilită curiozitate, intenţiona să zboare să vadă ce o fi oare acolo, departe, după orizont! Ah, care altă dorinţă poate fi mai colosală decât cea de a vedea ce e după orizont, după orizont, după orizont?!…

Dacă s-ar fi întâmplat prin preajmă vreun om care, aşa, dintr-o curiozitate în amestec cu naivitatea, ar fi fost să fixeze clipita ieşirii lui Flu din minusculul tunel al crisalidei şi, împins de aceeaşi curiozitate şi naivitate, ar fi urmărit câteva clipe protagonistul nostru, fixând şi clipa în care sărmănelul Flu fu înghiţit de puişorul stăncuţei, omul ar fi constatat că între cele două evenimente nu trecuseră mai mult de zece minute; minute bântuite de vrere şi orgoliu, de ambiţie şi neputinţă, de puţină cunoaştere şi multă ignoranţă. Zău aşa: trecuseră nu mai mult de zece minute, cam tot atâtea câte i-ar fi necesare cuiva pentru a citi această nuveletă compusă cam din o mie de cuvinte. O mie de cuvinte… Concretizez cifra, deoarece, în comparaţie cu cele zece minute, o mie de cuvinte par a însemna mult mai mult, ba chiar foarte mult: cifrele au osebitul dar de a amplifica iluziile. Da, da, Flu vieţuise răstimp egal cu cel în care se citeşte această mie de cuvinte. Mult? Puţin? Viaţă, totuşi…

 

 

 

ULTIMA CĂLĂTORIE A LUI ULISE

Nu există minciuni, nici îndelungi rătăciri, ci un Ulise printre bunurile sale. Se va ridica, va intra în casă, o va îmbrăţişa pe Penelopa, apoi se va îndrepta ca de obicei spre tăvile cu carne friptă.

Jean Giono, Naissance de l’Odyssée

 

Din pelerinajul său la Muntele Parnas, Ulise se întorsese puţin spus dezamăgit. Eroul invincibilei stăpâniri de sine care covârşise nenumăratele piedici de pe pământ şi ape îşi dorise o călătorie solemnă, ritualică, purificatoare şi iniţiatică, însă în urma celor văzute acolo, sus, avea să se simtă ca şi inutil, umilit, asemeni insului despre care s-ar putea spune că pe zei îi doare în cot de el.

Dorise să înţeleagă cum, prin ce metamorfoză divină grelele încercări ale destinului său, impuse de blestemul zeilor în urma nesperatei mărinimii a aceloraşi idoli, se preschimbaseră în bine, în baftă, s-ar putea spune, abătându-se ca un miraculos suflu sacramental asupra lui Homer, făcându-l pe acesta un neîntrecut aed întru proslăvirea sa, a lui Ulise, fiul lui Laertes, ajuns personaj nemuritor într-o epopee în veci inegalabilă. Ba mai mult: după ce eroii învingători ai Troiei căzură, răpuşi, unul după altul, el, Ulise, graţie proniei parnasiene, rămăsese în viaţă, pentru a se împotrivi tuturor celor care călcau legile drepte ale lumii, pedepsindu-i.

Aşadar, pentru a înţelege nelămuritele mistere ce-l priveau şi pentru a le aduce daruri zeilor, Ulise pornise în acel pelerinaj canonic spre Sfântul Munte Parnas. Însă avea să revină din nou în Itaca, puţin spus dezamăgit. Pe calcaroasele înălţimi ale Muntelui Sfânt, fusese de-a dreptul stupefiat, astfel simţindu-se în continuare, scrâşnind din dinţi şi suduind amarnic, precum Heracles când curăţa puturoasele grajduri ale lui Augias, săvârşind a cincea din cele douăsprezece enorme prostii ale sale. (În atare apreciere se făcea simţit probabil orgoliul şi egoismul lui Ulise care, chiar şi în infinita şi haotica lume a miturilor, nu era dispus să tolereze o rivalitate întru atribuirea gloriei.)

Oricum, acolo, la pragul Marelui şi Unicului Templu al zeităţilor parnasiene, toate i se păruseră intrate într-o ireversibilă criză a decadenţei şi pierderii de importanţă.

La Delfi, preoteasă Pythia nu catadicsi să-i răspundă. Zadarnic invoca Ulise, de nenumărate şi stăruitoare ori, Oracolul, rugându-l să-i sugereze ceva important referitor la viaţa sa de viitor sau să-l binecuvânteze pentru pelerinajul ce avea a-l întreprinde spre culmile Parnasului – Misteriosul Divin nu-l învrednicise măcar de un suflu abia-abia murmurat, susurat drept cel mai elementarisim semn de atenţie, ca să nu mai vorbim de o eventuală consideraţie…

Însă chiar dacă la Delfi fusese tratat cu o cinică muţenie, Ulise nu renunţă totuşi să ia pieptiş calcarosul munte blagoslovit întru sălăşluirea zeilor.

– Şi ce nu ţi-a plăcut, mă rog, acolo, pe Parnas? îl întrebase Penelopa, văzându-l atât de deprimat, cu faţa adumbrită de expresia unei stupefacţii imposibil de tăinuit sau atenuat.

Ulise nu-i răspunse. Mintea muierii, fie aceasta chiar Penelopa, n-ar fi fost în stare să-i înţeleagă perplexitatea, deoarece cauzele nu stăteau la suprafaţă, ca dresurile, ci trebuiau descoperite şi cumpănite într-un mod sagace. Iar cel ce reuşea să facă acest lucru avea să ajungă inevitabil la adâncile şi tristele concluzii care îl şi dezolaseră până la stupoare pe inegalabilul erou al uriaşei epopei homerice.

Însă celor dornici de-a înţelege totuşi câte ceva din neprotocolara şi descurajanta întâmplare Ulise le putea oferi doar nişte date foarte vagi ale problemei, constând într-o sumară descriere a priveliştilor dezolante pe care îi fusese dat să le vadă acolo, pe Muntele Zeilor.

Pe versantele Parnasului, o vestală deşănţat de bătrână (de fapt, atât de mult nu trăieşte nimeni…), pentru a întreţine Focul Sacru în Marele Templu, strângea, de tizic, bălegarul rămas de pe urmele aripatului trăpaş al cerurilor Pegas care, din vreme în vreme, cobora la păşunile alpine. Nobil nu doar din spiţă, ci şi din fire, în pofida dezgustului pe care-l simţea în acele clipe, Ulise se oferise să o ajute pe bizara vestală (el, cel ce cunoscuse farmecele cu care vroiau să-l cucerească Circe, Calypso sau Nausicaa!), ducându-i coşul cu bălegar până în pragul Templului în interiorul căruia – ţinea minte – muritorii de rând nu au dreptul să intre. (Iată şi problema: el, Ulise, era… de rând, sau – în afara rândului, sub incidenţa excepţiei?)

În pragul sfântului locaş, o gallus bankiwa, adică o găină oarecare, plebee a orătăniilor, scurma cu o râvnă încrâncenată în cenuşa Păsării Phoenix. (Amănuntul referitor la provenienţa scrumului i-l oferi însăşi vestala. Dar nu e exclus ca deşănţata aia să fi minţit cu bună ştiinţă şi rea intenţie, pentru ca Ulise să nu creadă cumva că cenuşa ar proveni de la arderea în vatra Templului Sacru a ceea ce strânsese dânsa în coş de pe urma aripatului Pegas.)

Orătania ordinară, plebee, de-a dreptul nepoetică şi neepopeică, scurma cu un zel nervos, încât cenuşa se ducea pe vânt şi în vecii vecilor nu s-ar fi găsit cineva în stare s-o adune, pentru a pune la cale o nouă renaştere a Păsării Phoenix.

Şi ce naiba căuta cobaia aia de gallus bankiwa în scrumul ăla? Pe dracu’ căuta!… Căuta motiv pentru propriul său cotcodăcit nemernic…

Până ajunse Ulise cu ofrandele sale la zei, până se întoarse, trecuse vreme berechet. Nu ani şi ani, ca în legendara-i călătorie de odinioară, însă câteva luni tot trecuseră ele, pentru că din Itaca până la Parnas se întinde destulă cale şi pe mare şi pe uscat, şi pe uscat şi pe mare. Astfel că Penelopa fusese supusă unei noi aşteptări grele şi, chiar de nu mai arăta tânără, plină de nuri, ca altădată, ea nu renunţa la vechile tabieturi de-a avea grijă de propria-i persoană. Pentru a nu se îngrăşa prea mult, din când în când Penelopa proba câte o cămaşă de forţă. (Talia i-o păstra centura de castitate, dar nu şi de… siguranţă…) Din necurmată grijă pentru supleţea siluetei, doamna se siluia, supunându-se şi unor şocuri electrice pe care le izvodea prin mângâierea concomitentă a două sau mai multe pisici. (O, zeilor, ce scânteieri şi furnicări misterioase! Ce icnete dulci de matroană însingurată!…)

Iar la această nouă reîntoarcere a sa, tot slab, dom’le, slab se arătă bietul ăsta erou Ulise, încât nu aveai motiv plauzibil să crezi că chiar el este vestitul marinar. N-ai fi crezut, în ruptul capului n-ai fi crezut, dacă grijulia lui soaţă nu i-ar fi spus duios-dojenitor:

– Dragă, pe coloana vertebrală, pe osatura şirei spinării pielea ţi se învolbură ca o pânză pe catarg. Hai, mami, să mergem la masă.

Şi, odată re-ajuns printre bunurile sale, Ulise se îndreptă ca de obicei spre tăvile cu carne friptă.

În bucătăria bântuită de mirozne delicioase, prin perdeaua de rafie din curte răzbătu strigătul sacadat al unui curcan; strigătul gâlgâit ca o admiraţie tâmpă care-l făcuse pe Ulysses să se crispeze cu dezgust: eroul îşi amintise de împănata aia orătanie plebee ce scurma cu râvnă înverşunată în cenuşa Păsării Phoenix.

– Bankiwa mamei mă-sii, gata, nu mai plec nicăieri! Iar când o fi să fie, să-mi daţi cenuşa pe vânt! exclamă Ulysses în timp ce înşfăca o halcă de friptură.
 

1996

 

 

 

ÎNTRE PARANTEZE DE SPETEZE

 

Într-o adaptare neobligatorie după una din celebrele piese ale lui Eugen Ionescu, Sisif cu Sisifa tăbârcesc şi tot tăbârcesc la scaune, pentru ca cineva dintre noi să ajungă a se dumeri că atingerea absolutului şi absurdului nu se poate întâmpla decât graţie unui şir de minuni ori, în aceeaşi măsură, – unor anti-minuni.

Şi iată-l pe cel dumerit, dezamăgit de cer şi de pământ, precum în antichitate vreun plebeu de Socrate neîncrezător, deopotrivă în oameni şi în zei. Nici de dorul sufletului, nici de cel al trupului chemat, dumeritul contemplă cum, cu conştiinţa şi memoria ne-avide de obârşii, Sisif şi soaţă-sa Sisifa tăbârcesc la scaune fără să priceapă că, de cele mai multe ori, Axul lumii nu coincide cu nestatornicul ax al sensului vieţii aflate în clandestină înţelegere cu zădărnicia care tâlhăreşte, tot tâlhăreşte din puţinătatea fiinţării.

Iar Sifis şi Sisifa tăbârcesc, dom’le, tot tăbârcesc la scaune, însă nu le mai vine pe ospeţe Godot cu Beckett cu tot, să ocupe vreunele din cele patrupede de lemn. De pustie aşteptare, prima oboseşte Sisifa, aşezându-se să se odihnească, însă şi această provizorie nimicfacere plictisitoare o duce la înlăcrimare, pentru că Sisifa e născută, pare-se, în zodia Capri-Cornului abundenţei de absurde tristeţi, palid licăritoare în ochii de sare ai neogoiţilor suferinzi care nu-şi pot da nicicând seama că au pierdut atâta amar de viaţă cu o dragoste logică, asemănătoare celei pe care ea, Sisifa, şi-a inventat-o pentru uz personal şi casnic.

Şi iată-i pe tăbârcitorii de scaune ajunşi la iremediabila bătrâneţe, când zilele trec câte două de-odată, când săptămâna – comasată – are doar trei zile şi jumătate şi un sfert de duminică ce cade numai şi numai în vreme de noapte – ah! noapte prin care orbecăiesc orbeţii nefericirii şi în care nu mai vine Godot, prietenul lor elegant ce i-ar aduce ei, doamnei matroane Sisifa, un trandafir dolofan şi cam bosumflat, iar semenului său Sisif i-ar face nişte complimente bune pentru spulberatul galbenei pulberi a absurdei uitări. Cu Godot ar fi vesel şi salvator! Ce cirac, dom’le! Ce fantezie bar-ocă (noţiunea nu vine de la înălţimile arhitecturii sofisticate, ci de la sordidele bar-uri din demisoluri unde, uneori, precum circarii, Godot stă agăţat cu capul în jos, ca să-i vină mintea la cap, spre a nu uita că este! că este! că este aşteptat!… Odată, privind în afară prin geamul unui asemenea local, trandafirul dolofan şi cam bosumflat pe care i-l dăruise Godot îndrăzni să se îndrăgostească de roza ce i se arătase ca o infantă a grădinii, începând a-i striga nişte lucruri foarte lirice şi destul de frumos-absurde: „Roză, tu, infantă a grădinii! – doar acest nume graseiat venind din ţara lui Garcia Lorca mi se pare că te prinde în toată splendoarea-ţi, infantă a Soarelui şi Lunii zămislită în rozul zorilor când aste două himere luminoase se despart pe căile cereşti, floare născută din flori – mai striga liric Trandafirul către Trandafiră, alias Roză – infantă a dragostei, roză dolofană ca obrajii copilului ce cântă dintr-un flaut ce nu e decât propria ta tulpină!” strigă acel trandafir, după care căzu în leşin, veştezindu-se…).

Dar, vede-se, nevăzutul Godot este un fel de Ahile pe care l-a întrecut broasca ţestoasă. Sisifa chiar aşa şi zice:

– Sisif, ai remarcat că, în egală măsură, Ahile e, concomitent, nume masculin şi nume feminin, motiv din care nu mai ştiu dacă el se potriveşte renumitului atlet atenian sau broaştei ţestoase, sau lui Godot, sau neabsurdei mele semene Isolda care i-a oferit cu atâta generozitate lui Tristan solda de sentimentalisme. Adică, Ahile e un nume şovăitor ca toate numele ambigene şi tocmai din această cauză broasca ţestoasă l-a întrecut pe Godot care nu mai vine, nu mai vine…

– Absurd, îi răspunde Sisif. Nu vine nici ţestoasa care, de obicei, îmi trezeşte o foarte neplăcută uimire ce mă loveşte, brusc, în plin creier.

– Da, am observat că nu mai eşti în apele tale care, pare-se, cu revărsarea lor ţi-au luat şi ţi-au dus aiurea şi scaunul de la cap, îi răspunde doamna Sisifa, după care, mută, mai mută două scaune exact în locul altor două scaune.

În mijlocul patrupedelor de lemn, Sisifa pare un fel de Giselle înconjurată de mortuara horă de năluci, când umblă lent-aiurită şi spune elegii despre maci: „În lanul de grâu, în umbra stâncilor sau peste curgerea apei – oriunde vă este dat a vă scutura, roşii petale de maci, totuna şi inima mea, amfora ei fierbinte voi rânduri-rânduri o umpleţi…” Tristă făptură nefericita Giselle, dar şi mai nefericită – trista Sisifa… De atâta tristeţe ar putea deveni sfântă…

Dar, parcă inoportun şi acut absurd, Sisif îi atrage precaut atenţia:

– Fii cu băgare de seamă; răspândeşte cuvinte, însă fără a ventila zvonuri. Ca în teatrul

absurdului… Pentru că piesa poate fi intitulată cu egal efect „Scaunele” sau „Cuvintele”…

– Să răspândesc numai cuvinte? întreabă doamna.

– Numai. Cuvinte pure, neutre. Pentru că simţământul e un lacăt, iar gândul pare să-i fie de cheie falsă şi asta se întâmplă numai şi numai din cauza cuvintelor ce vor să aibă sens, pretinzând a ventila zvonuri de sentimente şi cugetări. Fii precaută…

– Dacă nu vine cât de curând Godot, mă tem că n-o să rezist şi o să-mi slăbească foarte grav atenţia.

– Ia-te şi tu cu ceva, zice Sisif, în timp ce se apropie de geamul întunecat prin care vede feeria nopţii, mai bine zis – nefericita feerie a nopţii în care se vădeşte clar asemănarea dintre luna sângerie şi butucul măcelarului.

– Cu ce altceva să mă iau? întreabă derutat Sisifa.

– Să zicem, pentru a-ţi abate atenţia de la neprielnicele emoţii ale momentului, imaginează-ţi o felie de lămâie aurind ca semiluna pe cerul gurii tale, spune moş Sisif, privind fix la luna ce seamănă cu butucul măcelarului.

– Dacă nu vine cât de curând Godot, n-o să rezist, suspină Sisifa, îndreptându-se şi ea spre geamul întunecat după care luna seamănă cu…

– Godot nu e decât un măcelar! Un măcelar! strigă moş Sisif, privind spre luna sângerie.                           – Aşa mă gândeam şi eu, însă mă temeam să o spun: Godot e un măcelar! îl susţine Sisifa-bătrâna, izbucnind într-un plâns sfâşietor, însă abia-abia auzit, ca un final de recviem tremurat tot mai stins pe struna subţire, până redevine tăcere, linişte, silenţiu, pst, mutism, ş-ş-ş-ş.a.m.d.

Între spetezele scaunelor, ca între paranteze, stau Sisif şi Sisifa. Resemnaţi, încovoiaţi din spate. Parantezele coloanelor vertebrale…

 

1997

 

 

 

CONTAMINAREA

 

În anul 1938, cercetând lista celor nu doar sosiţi, ci şi stabiliţi la Paris, Samuel Beckett îşi reţinuse privirea asupra numelui lui Eugen Ionescu, iar Eugen Ionescu îngăduise mai mult cu lumina ochilor peste numele lui Samuel Beckett, ambii mirându-se, la început, de atare coincidenţă, zicându-şi în sinea lor că ea nu părea deloc întâmplătoare şi ar putea să aibă anumite urmări de oarecare ordin, artistic, dar şi biografic. Pozitive, mai puţin îmbucurătoare, urmările? Nu aveau cum şti. Tot atunci Beckett remarcase că Ionescu e cu trei ani mai tânăr decât el, viceversa căzând în atenţia lui Ionescu, căruia, sigur, nu putea să-i scape apropierea dintre cei doi ani de naştere, al irlandezului – 1906, şi 1909 – al său. Semnifică, totuşi, ceva sau ba o atare preajmă cronologică? Nu aveau cum şti.

Dar, peste ani, chiar peste câteva decenii, trei-patru trecute de la acel 1938, în faţa catedralei Notre Dame de Paris se întâlniră un laureat al Premiului Nobel cu un membru al Academiei Franceze, alias – Samuel Beckett cu Eugen Ionescu, unul pe picior să iasă din catedrală, celălalt – pe picior să intre într-acolo. Istoria nu a mai reţinut care şi în ce poziţie era, adică – pe picior de ieşire sau de intrare, şi unul şi celălalt cu bastonul în mâna întinsă spre intrare-ieşire.

Fiecare îşi spuse în sinea sa: „Iată că nu este deloc absurd să se întâlnească faţă în faţă doi protagonişti ai (teatrului) absurdului”, după care Eugen Ionescu făcu un pas în dreapta, să-i ofere loc maestrului Samuel Beckett care, la rândul său, concomitent, făcu un pas în stânga, să-i ofere trecere maestrului Eugen Ionescu, astfel că ambii se pomeniră şi mai faţă în faţă, gata să se ciocnească sau să se îmbrăţişeze, cel puţin – să-şi pună unul celuilalt mâna pe umăr sau, simplu, – să-şi strângă mâinile. Însă Eugen Ionescu schimbă pasul, de data aceasta făcându-l în stânga, ceea ce i se întâmplă, parcă maşinal, şi lui Beckett, care făcu pasul în dreapta. Pe feţele ambilor scriitori, ce se pomeniseră atât de – cum să zic? – vizavi, se perindă câte o umbră de jenă sau, poate, zăpăceală. Apoi unul făcu pasul cum îl făcu, spre a-l ocoli pe celălalt coleg, acesta, la rândul său, vru să treacă, ocolit, pe lângă vizaviul său, astfel că Beckett şi Ionescu mai să se lovească nas în nas! Parcă năuciţi de coincidenţa manevrelor pe care le întreprindea unul şi celălalt, maeştrii absurdului se opriră, după care unul dintre ei spuse: „Haideţi să convenim: de data aceasta eu voi lua-o în stânga, iar dumneata – în dreapta”. Aşa şi făcură. Însă fiecare de pe poziţia sa, astfel că – buh! – Beckett şi cu Ionescu se ciocniră frunte-n frunte!

– Ha, ha! făcu, binevoitor, autorul „Rinocerilor”. Ne-am lovit, totuşi.

– Mda, făcu autorul lui „Godot”, nu că doar ne-am lovit, ci chiar ne-am şi contaminat.

– Mai demult, zise românul.

După care, făcând, în sfârşit, fiecare pasul salvator, se despărţiră, gândindu-se dacă au glumit sau au spus adevărul.

 

15. VIII. 2007

 

 

 

ULTIMUL CITITOR ÎN LIMBA ROMÂNĂ

Lui Gheorghe Grigurcu

 

Prin secolul 33 (XXXIII – cu cifre romane…), în Republica Moldova, sau, posibil, în România, ba chiar, nu este exclus, în România Mare-bis – nimeni nu poate şti ce şi cum se va întâmpla până atunci în – hăt! – hatul secolului 33, încât urmaşii noştri se pot trezi chiar cu toate teritoriile întregite în cadrul Europei Unite cu Statele Unite ale Americii sau chiar cu cele două Americi, de sud şi de nord, plus Cuba, Triunghiul Bermudelor –, ca să nu excludem din calcul Eurasia şi China, în special –, astfel că nu sunt în zadar pledoariile noastre prezente pentru un dimpreună-a-fi …

Dar s-ar părea că o luarăm pe pârtia unui alt subiect, dramatic, stringent non-stop, dar totuşi – altul, faţă de intenţia iniţială a naraţiunii prezente, în desfăşurare sub ochii Domniilor Voastre… Numai că nu se poate desfăşura sub ochii dumneavoastră, dacă, asemeni personajului care iată-iată apare peste câteva rânduri de text – în text, sunteţi de asemenea din secolul 33… De ce nu se poate?… Pentru că problema, ecuaţia e următoarea: în acel secol 33, în ţările, uniunile sau comunităţile pe care încerc să le presupun, să le conturez, trăia – atenţie! – un cititor în limba română. Ceilalţi, concetăţeni sau con-continentali, con-intercontinentali-interplanetari etc. (deja în lume apăruseră multe noţiuni noi, în funcţie de modelele, modulaţiile şi tribulaţiile politice, statale, etnice ş.a.m.d); aşadar, ceilalţi îl considerau pe acest unic cititor din Moldova, România sau… (vezi textul de mai sus) un pic cam sărit de pe fix. Dar, mă grăbesc să-i dau dreptate cititorului, – nu era aşa, ieşit-sărit: pur şi simplu, omul era extrem de legat de lectură, ca într-un basm foarte vechi, de prin secolele 27-29, poate, când, cică, mai citeau încă până şi fata babei şi fata moşneagului, şi Făt-Frumos şi Ileana Cosânzeana, Meşterul Manole şi Ana, preşedintele ţării şi unii politicieni etcetera. Precum se înţelege, era un ins de modă veche, antică, s-ar putea spune, homeriană, chiar dacă, din cauza orbirii, Homer nu putea nici să scrie, nici să citească.

Însă românaşul nostru citea! Se încăpăţâna să citească. Acolo, în peste 12 secole de aici înainte! Nu, nu s-ar fi putut spune că are atingere cu ieşitul/ săritul de pe fix – liceul l-a absolvit aproape cu eminenţă, a participat la olimpiada internaţională a elevilor cititori (încă), unde, din vreo 50 de state, se găsiseră doar vreo 21 de concurenţi. Mergea bine şi la Universitate, însă de acolo, pe la anul trei, fusese exmatriculat: un coleg de cămin l-a turnat că, nopţile, citeşte sub plapumă la lumina unei lanterne!

Dar, în fine, chiar şi cu studii universitare incomplete, s-a descurcat. Şi-a procurat un avion supersonic, astfel că, dacă ai casei îl cicălesc că citeşte şi citeşte şi tot citeşte, lectorul acesta ciudat zboară aiurea, într-un loc numai de el ştiut, unde se mai poate citi în relativă linişte. Oricum, familia o poate întreţine din citit – din reclamă de genul: „Vizitaţi Chişinăul! Printre alte curiozităţi, vă veţi întâlni cu omul care mai citeşte! Întâlnirea – cu bilete plătite”.

În mare, totul e ca la oameni. Ca la lume. Numai că, mă rog, chestia asta cu cititul… îl deosebea. Îl… retro-particulariza. Radical. De ceilalţi. Asta e: îi plăcea să citească. Şi nu, aşa, o oră-două pe an sau, hai să zicem, pe lună, ci – devora carte după carte. Minuţios, atent, fără grabă citea.

Când cineva se plângea că el strică aspectul general al societăţii, autorităţile constatau, oarecum abătute: „Ar putea fi şi mai rău… Lăsaţi-l în pace…” Şi de ce n-ar fi fost lăsat? În pace. Nu bârfea pe nimeni, nu turna la CNASS; când era chemat la şcoală, că – asta e, se mai întâmpla – vreunul din cei cincisprezece copii ai săi a comis cine ştie ce abatere de la regulament, venea. Frecventa adunările părinteşti. La 1 martie, le dăruia mărţişoare celor ai casei, la 8 – flori soţiei. Pe 1 decembrie se prindea în hora unirii pe podul de peste Prut care, spre fericirea noastră, nu devenise apa sâmbetei.

Ei, dar asta e (buba), – devora, rând pe rând, cărţi din bibliotecile ce mai rămăseseră pe ici-colea în oraş. Nişte… rămăşiţe, bibliotecile… Nimeni-ţipenie în ele, ci doar gardianul. Nici vorbă de director, bibliografi, bibliotecari – ioc pe toate planurile, în afară de gardianul rămas în post. De te simţi ispitit – mă rog, intră, umblă şi tu, cu gura căscată, prin labirintul de tomuri, prin tranşeele cu cărţi rare, chiar – incunabule, numai să nu comiţi cine ştie ce iregularitate… Pentru că nici n-ai pu-tea face vreun rău: de pretutindeni, eşti fixat de ochii camerelor de supraveghere…

Vreun vizitator intrat pe-acolo, din curiozitate, privind nedumerit jur-împrejur, prin geometria ciudată a rafturilor din spaţiul a ceea ce, cu doar două-trei secole înainte, se mai numea bibliotecă, zice aiurit: „Da’ proşti mai erau ăia, dom’le…” „Ăia” – aţi înţeles corect – premergătorii care mai construiau, completau şi frecventau biblioteci… Nişte retardaţi, cum ar veni…

E drept, cititorul nostru inveterat are programul său, nu uită de familie, duce gunoiul la conductă, mai repară câte un întrerupător electrico-electronico-computerizat, face o cafea – îi place – iarăşi păsărele? – râşniţa manuală!; frecventează anticariatele, după care, cu mare greu şi cheltuială de timp, uneori poate găsi vreun animăluş de pluş de prin secolele 25-26… Deschide televizorul, uneori priveşte vreo două minute fotbal, din programul non-stop. Încolo – se retrage în cabinetul său şi – dă-i, dă-i, dom’le, cu întorsul filelor de carte! Fâş, fâş, pâş, pâş! – are un ritm ameţitor de lectură. Pentru că el e dintre foarte puţinii din Moldova, sau România. Sau… – precum spuneam ceva mai sus – unul dintre puţinii, poate că unicul care nu confundă încă literele cu cifrele… ceilalţi deja scriu şi citesc numai cu şi în cifre! El, însă, ajunge a citi câte 3-4 cărţi, nictemer.

Printre atâtea altele, i se impută de acum nimeni nu mai înţelege ce fel de cărţi citeşte el. „Româneşti”, le spune calm. „Păi şi noi suntem români, de ce nu înţelegem?” Ce să le răspundă?… Şi el – citeşte româneşte, încă; dar, precum şi ceilalţi conaţionali ai săi, vorbeşte deja o altă limbă. Esperanto, se pare, sau, poate, încă engleză… Nu e frivol a presupune – chineză… Sau – hindi… Astfel că, repet, în româneşte citeşte numai el, pe când ceilalţi 11 milioane de conaţionali – atâţia i-a constatat ultimul recensământ, din anul 3333… O fi emigrat, inclusiv pe alte planete?… Sau – nu s-au declarat ca atare… Nu că sus şi tare, ci barem în anonimatul ăla de anchetă statistică…

Citeşte, citeşte, citeşte, apoi strânge cu acurateţe volumele răvăşite, le aşează frumuşel în raft – Doamne, – raft! – ce arhaism! Papură Vodă, nu altceva! După care se întinde în pat şi visează cu ochii mijiţi. Cuprins de euforie. Bine că a strâns cărţile de pe duşumele – să nu se împiedice de ele vreun gâgâlici din familie, unul din mai recenţii veniţi pe lume. Şi pe lună, s-ar putea spune. Pentru că, în familie, cu toţii, părinţi şi copii, şi-au făcut un scop din a aduna o sumă necesară pentru a plăti 17 locuri – racheta full – pentru o excursie în Lună. Astfel că, pe de o parte, ai casei se străduie să nu-i prea arate iritarea lor, când îl văd că citeşte sau vin turişti de aiurea, îmbulzindu-se în casa lor, să vadă cum tăticul e absorbit de lectură. Vă spuneam doar chestia aia cu reclama: „Vizitaţi Chişinăul! Veţi vedea un român care citeşte! Vederea – cu bilet de intrare”.

Numai că nu a fost să ajungă şi el în Lună… Din cel mai banal motiv: pur şi simplu, s-a isprăvit…

A început să vadă prost cu un ochi. Apoi cu celălalt. Soţia îi zice, hai în vizită la oculist. Iar acesta, doctorul, era chiar una dintre rudele lor îndepărtate. S-au salutat, apoi a luat loc în fotoliu, oculistul a pus o lumină, alta, a luat microscopul, oglinzi, lupă şi altele, s-a reţinut mult cu ruda sa importantă, cititorul nostru, mândria noastră etnică din secolul 33, însă după o oră de studiu, cercetare, diagnosticare suspină adânc, poate că chiar dureros, spunând doar atât: „Nu mai e nimic de făcut…” Auzind astea, cititorul – baţ! – o dă în infarct! Şi chiar moare…

El se temea nespus de tare de oculişti. Că odată şi odată îi vor spune că nu-i mai pot reîntoarce vederea. Deci, că nu va mai putea citi. Precum i se şi întâmplase în fotoliul rudei îndepărtate. (Poate că chiar de pe altă planetă…)

Da, se temea de oculişti.

Dar cine nu se teme de ei? Da, da, chiar mai mult decât de stomatologi se tem! Pentru că nu este echivalentă scoaterea unui dinte cu scoaterea unui o…!!!…chi!!!

P.S. Bineînţeles, aveţi dreptate în ceea ce vă gândiţi: într-adevăr, pe piatra sa de mormânt fusese scris, simplu: „Ultimul cititor în limba română”.

Vizita mormântului era şi ea pe bază de bilete pe care, ca pe bancnote, era imprimat chipul său, al micului (Marelui?) Ultim… Astfel că familia rămasă în urma sa nu o ducea deloc rău…
 

22. II. 2008

 

 

 

TĂIND CUVINTE

 

E greu să-ţi imaginezi ce ar însemna un scriitor genial… Se spune că e genial, dar probe „concrete” nu se prea găsesc – scrisul lui e oarecum mai altfel decât al celor mulţi, inclusiv – decât al scriitorilor mari şi foarte mari, însă – nedeclaraţi geniali, cu toate că unii dintre aceştia ar merita cu vârf şi îndesat să fie supranumiţi. De n-ar fi căzut într-un con de subiectivitate şi neşansă, de care nu au avut nenoroc cei declaraţi geniali etc.

Însă scriitorul despre care va fi vorba e cu adevărat incomparabil. Dacă vă imaginaţi, totuşi, ce înseamnă un scriitor genial, autorul spre care vă conduc cu aceste fraze ar fi de zece, de o sută de ori peste ei, ca forţă de creaţie, ca plasticitate a operei, ca… Nici Superscriitor nu i s-ar potrivi să i se spună – ar fi puţin. Poate că doar să fie asociat unui dumnezeu al literaturii contemporane şi celei dintotdeauna, asta ar mai putea sugera un oarecare contur de hiperpersonalitate creatoare.

Dar, pentru ca să vă închipuiţi cu o mai mare evidenţă ce e cu scriitorul nostru, să apelăm la unele exemple: dacă el, să zicem, scrie pe fila de hârtie: plouă – afară chiar prinde a ploua!… De taie cuvântul plouă, ploaia încetează imediat. Scrie, pe filă, ninge – în lume prind a se cerne fulgii de zăpadă!… Taie cuvântul ninge, şi alba cernere de nea încetează neamânat.

Însă cea mai periculoasă decizie, am putea spune – iresponsabilă, dânsul a luat-o într-un miez de noapte când în lume bântuia o furtună vuitoare, care îl împiedica să adoarmă. Astfel că scriitorul-dumnezeu-printre-scriitori scrisese, apoi a tăiat cuvântul vânt. Vuietul enervant se opri îndată şi făcătorul de minuni în universul literelor reuşi să adoarmă…

Acum imaginaţi-vă, domniile voastre, ce se întâmplă în acea lume, timp de vreo opt ore, – ce se întâmplă cu vântul deconectat, anulat completamente!… Brusc, se opriseră din rotire elicele elicopterelor!… Din avioanele cu turbo reacţie se salvaseră doar cele care au reuşit să treacă din lumea paralelă în lumea noastră!… Flăcările aragazurilor stăteau ca nişte mici frunze galbene-albăstrui ţepene, , solide, ca bucăţelele de tinichea… Uriaşele trene de fum ce se ridicau din coşurile uzinelor încremeniseră-trâmbe în înaltul cerului cu norii nemişcaţi…

Un prieten îi telefona altui prieten, spunându-i că, în oraşul lor, s-a decretat stare excepţională în lupta cu fumătorii care lăsau prin cele mai nepotrivite locuri perdele solidificate de fum, ceea ce ducea la diverse accidente, la traume, derute, rătăciri, abateri de la cursul normal al vieţii. În consiliul municipal se înaintase propunerea ca, pentru o ţigară fumată, să se aplice chiar pedeapsa capitală! Însă hotărârea finală nu a putut fi luată din cauza trâmbelor de fum, solidificate, ca nişte fuioare din oţel fin-aerian, prin care nu se puteau ridica mâinile la vot.

Maşinile gunoierilor încărcau smogul ca pe o ţărână densă încremenită în văzduh, prin care buldozerele croiau adevărate tuneluri. Odată cu anularea, prin tăiere, a vântului, încremeniseră şuviţele de aer din pernele cu oxigen şi O2 nu mai ajungea în plămânii bolnavilor!

Despre păsări nici nu vă mai spun! – vă puteţi imagina fără efort ce s-a întâmplat cu vulturii ce roteau sus, peste crestele munţilor, peste prăpăstii, peste mări… – ca să vă dau doar o primă sugestie, de la care puteţi trece la porumbei sau ciocârlii.

În toate, se întâmpla, parcă, un para-Schopenhauer, să zic aşa, cel de genul – „Nouă ne este caracteristică fireasca înclinaţie de a explica fiece fenomen natural sub aspect mecanic etc.” – ca, în această stare de urgenţă, să nu mai dau întregul pasaj din Lumea ca voinţă şi reprezentare – în cazul nostru – mai bine zis – al lor – fiind vorba de o lume paralelă, cu mecanica ei inexplicabilă până la capăt, dar destul de clară, în principiu…

De la un moment încolo, văzând că din cauza cataclismelor întâmplate în urma anulării vântului nu mai poate zări Pământul său drag, Dumnezeu îşi spuse: „Să vezi, dom’le, scribul ăla orgolios nu se astâmpără şi gata!” şi îi strigă scriitorului-dumnezeu-printre-scriitori – îi strigă în conştiinţă: „Scoală, nenorocitule, şi nu mai nenoroci lumea!”

Scriitorul sări ca ars, îşi dădu seama de tragica eroare pe care o comisese la miezul nopţii şi îndată reabilită cuvântul vânt, despovărându-l de vergeaua tăieturii fatale, încât acesta deveni, pur şi simplu şi obişnuit: VÂNT, pus pe adiere, pe suflat, pe bătut, spre a reanima lumea, ca un fel de respiraţie artificială universală acolo, în lumea paralelă – a scrisului, a literaturii în care, când e cuprins de crize de creaţie, scriitorul-dumnezeu-printre-ai-săi se aşază la birou, ia o filă de hârtie şi scrie pe ea: eu scriu. După care chiar începe a scrie, până în momentul în care Domnul Dumnezeu din ceruri nu-i taie verbul la persoana întâi singular eu scriu

 

20. VI. 2007

1987

Articles similaires

Tags

Partager