Ilya Kaminsky

 

 

(Ucraina-USA)

 

 

 

„Dacă nu reușesc să fiu, în primul rând, ființă umană, nu reușesc să fiu nici poet”

 

 

 

Un interviu cu poetul Ilya Kaminsky, realizat de Rodica Draghincescu

 

 

RD:  Ilya Kaminsky, dragul meu poet, te-ai născut în Ucraina, în Odessa, și acum trăiești în Statele Unite. Odessa are legătură directă cu cele mai mari orașe din Ucraina, Rusia, Polonia și Moldova și este locul în care se întâlnesc, pe cale maritimă, marile oraşe de pe malurile Mării Negre și ale Mării Mediterane. Știu cel puțin 38 de figuri culturale care s-au născut în Ucraina, sau care au rădăcini și părinți născuți acolo. Printre acești autori și artiști se numără cântăreții Serge Gainsbourg (care este deja o legendă) și Michel Polnareff din Franța. Și, bineînțeles, tu ești un poet important, un simbol al poeziei ucrainene, dar și al poeziei scrise de imigranții care au ajuns în America, țara ta adoptivă. În afară de asta, cum ai descrie tu Odessa?

 

Ce este un oraș? Sau, dacă privim întrebarea ta în profunzime: ce este copilăria? Sau, dacă o ducem un pas mai departe: care este orașul copilăriei noastre, cel care rămâne în noi, indiferent de locul în care ajungem?

În primul rând, este un loc geografic: Odessa, orașul numit după Odiseu, a fost, desigur, o casă pentru mulți scriitori. Acum este locul în care există mai multe monumente ridicate în cinstea scriitorilor morți decât scriitori în viață. În Odessa de astăzi, când oamenii rămân fără scriitori cărora să le ridice statui, încep să ridice monumente pentru personaje din cărți. Aceasta este realitatea vremii în care trăim: orașul cultural devine o atracție turistică pentru literatura lui veche, în timp ce literatura contemporană se retrage, timid, în umbră.

Dar poezia este încă pe stradă. Pentru că Odessa este un oraș multinațional (un lucru rar întâlnit în fostul imperiu rus), limba rusă vorbită în Odessa este o limbă mereu reinventată – cuvinte, fraze și combinații noi apar în fiecare dimineață în piață sau la coadă la pâine. Este o parte a culturii orașului, iar orașul se mândrește cu asta. Este, de fapt, un clișeu. E provincialism. Dar, dacă privim așa, Dublinul lui Joyce nu este, de asemenea, un loc provincial? De fapt, Odessa este orașul despre care Joyce a visat: simfonia din Finnegans Wake, o invenție de cuvinte la fiecare paragraf, la fiecare colț de stradă – la coada de la spălătorie, în atelierul auto, în timpul unui conflict de pe străzile orașului.

Pentru mine, locul ăsta, cu dialectul lui – dialectul Odessa –, trezește gustul pentru limbaj. În timpurile sovietice, nu am fost încurajați să-l folosim, dar eu am crescut cu el. Limba aceea era mai mult decât un dialect. Era un fel de muzică, ceva ce nu prea ne era îngăduit. Ceva ce era aproape ilegal. Cândva, dialectul Odessa era un amestec de idiș, greacă, bulgară, ucraineană și rusă. Isak Babel este, desigur, marele scriitor care a scris în limba asta. Dar mai sunt mulți alții. Pe când eram copil, am găsit pe masa din bucătărie o carte scrisă de Babel – asta se întâmpla înainte să încep eu să scriu poezie și chiar înainte să mă apuc serios de citit – și mi-am dat seama că limba în care vorbeau părinții mei, care era diferită de limba vorbită de profesorii și autoritățile de la școală, putea fi găsită într-o carte. Astfel a devenit literatura vie pentru mine. Cărțile puteau să fie vii. Odessa, cea pe care o cunoșteam eu de pe stradă, putea să urce între copertele unei cărți și să râdă acolo în continuare. Acesta e orașul pe care eu încă îl port cu mine.

Cum îl definesc eu? O parte din mine vrea să spună că este un mit. Și chiar este un mit orașul ăsta. Am plecat din el acum 20 de ani, dar m-am întors acolo de multe ori. Și, de fiecare dată, în timp ce merg pe stradă, mă uimește faptul că s-a schimbat atât de mult și, totodată, atât de puțin.

Dar, pe de altă parte, nu este deloc un mit. E un loc în care trăiesc oameni adevărați, este un loc în care rusa este limbă majoritară, este un oraș din Ucraina, o țară care, în prezent, se află în război cu un imperiu mult mai mare, un război ce folosește limbajul drept pretext pentru a bombarda case. Este un loc real, cu o foarte reală istorie a suferinței.

Și, totuși – și astfel Odessa devine un mit –, în mijlocul acestei suferințe, pe străzile inundate de refugiați de război, încă se mai aud râsete, încă se mai pot asculta cântăreți stradali, încă se mai poate auzi dialectul acela care refuză să ia în serios limba rusă folosită de autorități și oferă, în schimb, propria lui muzică, una diferită.

Muzica aceea, pentru mine, este Odessa.

 

RD: Şi Puşkin a trăit în exil în Odessa (am avut ocazia să-l văd în mărime naturală, statuia lui este impresionantă). Ce reprezintă Odessa, oraşul copilăriei tale, pentru tine şi, mai ales, pentru scrisul tău?

 

Aşa cum am spus mai devreme, în scrisul meu, oraşul acesta este muzica.

Când vine vorba despre scris, trebuie să-mi pun întrebarea: în ce limbă să scriu? În idiş? În ucraineană? În rusă? În engleză?

Rusa e limba mea maternă, dar am crescut înconjurat de idiş şi ucraineană. Iar acum scriu în limba engleză.

Dar nu cred că marii poeţii – sau, cel puţin, marii poeţi pe care îi ador eu – scriu într-o limbă curată, respectând regulile gramaticale şi sintactice. Dickinson a spart tiparele limbii engleze folosind acea linie de pauză. Celan a fărâmat cuvintele limbii germane şi a inventat unele noi. Mandelstam a fost acuzat de critici că nu ştie limba rusă. Valejo punea puncte în mijlocul versurilor, încercând să sară de la un cuvânt la altul complet diferit, sfidând sensul – de parcă limba nu îi era de ajuns.

Odată, ducându-se în Germania ca să primească un premiu, Celan i-a scris soţiei: „Nu cred că limba în care scriu eu e vorbită aici. Nu cred că e vorbită nicăieri.”

Asta înseamnă să fii în exil? Da. Dar e genul de exil în care orice poet trăieşte.

 

RD: Cum, unde şi cu cine a locuit Ilya în Odessa, copil fiind?

 

Am avut o familie mică, obişnuită, formată din mama, tata, bunica și fratele meu. Acum, numai fratele mai trăieşte.

Dar eu aveam 16 ani când am plecat din oraş, în anii `90, pe când imperiul URSS se prăbuşea, ceea ce înseamnă că nu mai eram copil şi nu mai trăiam cu familia, ci cu istoria – acea rudă care se ţine scai de noi, refuzând să divorţeze.

Cu cine locuieşte copilul, în afară de părinţi?

Când mă întorc în Odessa, unde încerc să mă duc o dată pe an, merg pe străzi care nu mai sunt acolo; unele au alte nume, altele, de fapt, nu mai există. Dar eu merg pe ele, îmi salut vecinii care au locuit în zona aceea din Odessa, acum demolată şi pustie, în clădiri devenite acum imaginare.

Poetul nu se naşte într-o ţară. Poetul se naşte în copilărie. Iar cei mai norocoşi rămân în spaţiul acela.

Copilăria nu ia sfârşit la 16 ani, când îţi faci paşaport. Nu ia sfârşit când ţara se prăbuşeşte brusc şi începe războiul în Moldova, vecina ei, aflată la numai două ore distanţă. Copilăria nu ia sfârşit când taţii prietenilor tăi sunt împuşcaţi pe stradă, din simplul motiv că sunt jurnalişti care scriu despre nedreptate într-o perioadă nedreaptă. Copilăria continuă. În URSS am citit, desigur, cărţi, dar pe mine m-a educat oraşul, m-a educat lumea din jurul meu, prin scenele ei: de exemplu, o femeie dezlănțuită bătea un bărbat într-o brutărie, pentru că furase o mică bulochka, iar mie îmi tremura şira spinării ca acul unei busole.

 

 

 

 

RD: Care este cea mai preţioasă amintire a ta din locul acela? Mirosuri, arome, sunete, cuvinte de neuitat?

 

În anii `80 şi `90, poezia Odessei se afla în detalii: în culorile și mirosurile ei puternice.

Odessa are una dintre cele mai mari pieţe de produse alimentare din Europa de Est, Privoz.

De ce amintesc despre piaţă, când tu m-ai întrebat despre educaţie? Pentru că, în Odessa, unde idiş, ucreaina, rusa şi alte câteva limbi sunt vorbite, limbile flirtează între ele la Privoz, se târguiesc şi se iau la harţă, se atacă şi se calmează reciproc, cu răsunete de palme şi cu trosnete. Piaţa este locul în care observi că limbajul renaşte continuu, pe limbă, împreună cu brânza şi merele acre.

Ştii ce e ciudat? În America, nu prea avem experienţe de viaţă senzorială. În majoritatea cartierelor şi suburbiilor din această ţară, nu vezi oameni mergând pe jos, iar supermarket-urile nu au niciun fel de miros. Lumea din jurul nostru e curată, ambalată şi vine direct din frigider. Ei, asta e ciudat. E un fel de suprarealism pe care nici măcar bietul Salvador Dali nu a avut curaj să şi-l imagineze.

Cât despre sunete de neuitat…

Eram un băiat aproape surd, pentru că nu purtam aparat auditiv în Rusia. Aparatul auditiv a intrat în viaţa mea abia când am ajuns în SUA, la 16 ani. Odessa era, astfel, un oraş tăcut, iar eu citeam pe buze. Limbajul era absolut fizic, corporal, sexual, străbătut de tramvaie şi taxiuri, plin de chioşcuri de ziare, bălţi de zăpadă topită, sandale, arbuşti acacia şi lumina soarelui. Oraşul era conversaţia la care trăgeam cu urechea.

Acesta e un alt mod de a vorbi despre educaţie.

Ce este biblioteca? Chiar şi biblioteca aceea îngrozitoare despre care ne-a vorbit Borges? Cu câtă seriozitate și deznădejde – şi cu câtă patimă – putem vorbi despre bibliotecă, dacă nu amintim şi de iubirea oarbă a lui Borges pentru Buenos Aires? Cum putem vorbi despre bibliotecă dacă uităm să amintim despre iubirea şi sentimentul de abandon ale unui om pe cale să orbească – care a atins cu degetele fiecare zid din oraş, aşa cum a atins faţa oamenilor pe care i-a iubit? Nu în felul acesta putem vorbi despre bibliotecă? Aşadar, cum vrei ca un om să-ţi vorbească despre „originile” lui din Odessa acum, într-o ţară în care s-a pierdut? Cu degetele?

 

 

 

 

RD: Ilya, tu scrii cu gândul la o temă unică şi la unitate stilistică, sau scrii pur şi simplu, fără să-ţi pui prea multe întrebări?

 

De fapt, poezia se află în întrebări. Întrebările sunt descântece, vrăji.

Răspunsurile, dacă vin, nu sunt instrucţiuni, nu sunt logice. Ele sunt surprize. Sunt, dacă ai noroc, revelaţii.

Eu scriu în imagini, ca şi cum aş picta pe pagină. Muzica este dirijorul singuratic, de pe străzile pustii ale oraşului, care îşi ridică mâinile către nişte note pe care numai el le poate auzi, iar porumbeii vin în zbor şi se aşază pe braţele, pe umerii şi pe părul lui.

Şi, dacă poezia este cu adevărat reuşită, se mai află acolo şi un copil care urinează pe un copac, un vânzător de ziare care strigă în gura mare despre cel mai recent scandal şi o fată care flirtează cu un poliţist, în timp ce alta îi fură maşina, aflată în spate lui.

Poezia este viaţa care se aşază pe pagină, atunci când poetul se uită în altă parte.

 

RD: Cât de importante sunt pentru tine cuvintele pe care le folosim zilnic şi suferințele cotidiene?

 

Cotidianul este supranaturalul. Şi este, sincer vorbind, tot ce avem.

Faptele acestea cotidiene, în cazul meu, vin din traiul într-un oraş de frontieră (San Diego, California), unde predau, la câteva mile distanţă de graniţa dintre SUA şi Mexic, o zonă plină de frumuseţe şi de durere, în care se află un zid care ameninţă că se va înălța și mai mult, politici urâte ale imperiului și feţele, râsetele şi înţelepciunea elevilor mei, mulţi dintre ei imigranţi, bilingvi, care au trecut graniţa, în unele cazuri în mod ilegal, pentru a-şi apăra familia de sărăcie şi de nedreptate.

Sunt cuvinte de durere, da, dar şi de blândeţe. Şi, uneori – adesea, de fapt –, cuvintele sunt aceleaşi, în ambele cazuri.

Deși acum îmi câștig existența predând cursuri de poezie, am absolvit o facultate de drept și am lucrat în asistență juridică și la Centrul Național pentru Legea Imigrației. Pe lângă munca de profesor, mai lucrez pro bono, ca avocat numit de Curte, pentru copiii orfani care trăiesc la granița dintre California și Mexic. Îmi place să fac asta.

Mă influențează oare această realitate cotidiană pe mine, ca poet? Cu siguranță: pierderea unui caz de care depindea asigurarea de sănătate a unui om m-a învățat multe despre precizia limbajului. Dar toate activitățile zilnice și interacțiunile cu alții ne influențează vocabularul. Dacă ar fi să-l credem pe Yeats, poetul trebuie să rescrie mereu, până când ajunge la o sintaxă mai pătimașă.

Dar oare poeții nu văd, nu aud și nu ating limbajul peste tot? Mersul la plajă cu nepoții mei  îmi umple după-amiaza de limbaj. Un sărut dat soției mele înseamnă un moment în care substantivele își înțeleg pasiunea pentru verbe, iar adjectivele asistă timide. Substantivele încep să zboare prin cameră atunci când eu și fratele meu ne întrecem în țipete, iar pisicile se ascund. Și există oare, pentru poet, o lecție mai bună despre ritm și pauză, atunci când strică un banc, pentru că nu l-a spus bine?

Îmi plac ființele umane. Timpul ne comprimă ca pe niște acordeoane, dar mie îmi place muzica pe care o facem. Unii preferă să o asculte de la distanță. Eu prefer să o ascult din interior, din mijlocul acestor interacțiuni directe. Dacă nu reușesc să fiu, în primul rând, ființă umană, nu reușesc să fiu nici poet.

 

RD: Cuvintele despre suferință din poemele tale sunt simple și melodioase, sau complexe, dureroase, neliniștitoare și subversive?

 

Întrebarea ta mă face să mă gândesc la Walt Whitman, care a alcătuit cândva o listă cu 80 de cuvinte ce exprimă tristețea.

Desigur, toți poeții fac asta. Dar, pentru mine, cuvântul „suferință” este suspect. Ceea ce sună dureros pentru un om altuia i se pare un cântec de nuntă. Poezia se află în această asemănare. Pentru mine, cel puțin. Sau, poezia se află în procesul de căutare a unui alt cuvânt care să exprime suferința. Și hohotele de râs.

Poezia nu este un singur lucru, ea este altceva în fiecare dimineață. Deci, depinde de dimineața în care mă întrebi! Dar, ca o privire de ansamblu, pentru mine poezia a fost întotdeauna extatică, conform definiției cuvântului antic grecesc ekstasis: „a sta în afara sinelui.” Așa cum o văd eu, poezia ne permite să stăm în afara noastră, pentru că este un mijloc prin care putem transmite tăcerea, venerația, limpezimea, uimirea și emoția de la un corp uman la altul.

Și, ca să dau exemplul din această dimineață: am auzit că, la data când m-am născut eu, în 1977, Elizabeth Bishop era deja o bătrânică țâfnoasă. Christopher Smart, mort demult, era un nebun care oprea străinii pe străzile Londrei și le cerea să îngenuncheze în praf și să se roage cu el. Şi atunci, de ce să fac efortul să le citesc opera?

Și totuși, la fel ca mulți alți oameni, în această dimineață vreau să recit din memorie: „Arta de-a pierde nu-i greu de stăpânit./ Atât de multe lucruri par c-au fost făcute cu intenția/ de a fi pierdute…” Sau poemul luminos al lui Smart, pentru pisica lui, Jeoffrey. Cuvintele lor trăiesc în corpul meu, îmi fac buzele să se miște, pun la cale tăceri în gura mea. Asta, pentru mine, este magie. Este ekstasis.

 

 

 

 

RD: Poemele tale au de fiecare dată un fir narativ pe care trebuie să-l urmărim ca să înțelegem unde ne duc emoțiile tale. De unde vine firul acesta şi unde se duce? Povestește-ne despre călătoria emoțională care te-a adus la tot ce te inspiră…

 

Mă interesează momentele în care epicul (de exemplu, povestea) și liricul (de exemplu, cântecul) se întâlnesc. Poate epicul să fie scris prin mijloace lirice?

În limba rusă, avem un gen de poezie care nu este nici poem narativ, nici poem epic, nici cântec liric. E o combinație între toate astea. În engleză nu există un astfel de gen. De ce?

Dar, în timp ce încerc să găsesc un răspuns rațional, îmi dau seama că tu nu îmi ceri să vorbesc despre gen. Tu îmi ceri să vorbesc despre momentul în care emoția și forma se întâlnesc și se întrepătrund, provocând scântei.

Și acum mă trezesc gândindu-mă la spațiul acela interior, acel duende al lui Lorca, un loc în care se aud cântece chiar și din mijlocul unui foc aprig. Privesc experiența poetică așa cum a privit-o Akhamatova, care a început prin a scrie o minunată poezie erotică și a ajuns una dintre cele mai înțelepte voci ale secolului XX, datorită legăturii sale strânse cu disperarea și istoria. Și mă gândesc la vorbele lui Frost: „Cea mai bună cale de ieșire este direct prin mijloc.”

Poetul e o persoană foarte retrasă. Şi, atunci, cum poate o persoană retrasă să trăiască în mijlocul istoriei? Poetul se retrage într-un spațiu interior, departe de realitate, oricât de violentă, de nepăsătoare și de uimitoare ar fi ea.

În spațiul acela, te simţi viu, în centrul pământului. Iei o carte în mână și citești din ea cu voce tare, iar pământul se rotește în jurul axei sale şi se leagănă ușor, numai pentru tine.

Iar găinaţul porumbeilor care poposesc în balconul tău nimerește, fără greş, maşinile luxoase ale capitaliştilor, numai pentru tine. Şi câinii din apartamentul vecinului tău latră în toiul nopţii numai pentru tine.

Şi iată că vine luna martie iar şi lumea revine la viaţă numai pentru tine.

Pentru că şi tu faci parte din ea şi nu poţi evada din lumea asta, care ne priveşte pe toţi.

Şi, oricum, cine ar vrea să evadeze din această lume minunată, uimitoare?

Toţi ştim că poetul este o persoană foarte retrasă. Dar, din acel spaţiu intim, poetul iese la suprafaţă cu (dacă este norocos) un poem. Şi poemul (iarăşi, dacă este norocos) găseşte o cale de a da voce altor oameni, în acest moment din istoria care – ne place, sau nu – se află peste tot în jurul nostru.

 

 

 

 

RD: Ce modelele filosofice sau lirice constituie baza evoluției tale poetice? Discipoli?Profesori? Școli? Cărți?

 

Școala de la Odessa, sau „Școala de literatură rusă din sudul Rusiei” (așa cum a numit-o Shklovsky), a fost singura școală literară adevărată din afara Moscovei și a Sankt-Petersburgului, acceptată în unanimitate de criticii din țara respectivă. Astfel că, să fii poet în Odessa înseamnă să fii deja vorbitor de limbă rusă. Înseamnă – pentru mulți – că eşti învăluit într-un limbaj care e departe de a fi rusa literară, „curată” sau „civilizată”.

Această mișcare literară a fost importantă pentru mine atunci când am început să scriu, pentru că mă simțeam apropiat de frustețea îmbinată cu muzicalitate, această combinație între stilul comun și cel elevat, pe care Școala de la Odessa tinde să o aducă la viață. Mă simțeam apropiat de ea, pentru că adesea am observat că oamenii râd la înmormântări și plâng la nunți, iar această contradicție dintre tonalitățile ființei umane nu este doar o tehnică literară, ci un fapt real.

Dar, desigur, nu scriitorii Școlii de la Odessa (de exemplu, Babel, Olesha și alții) au inventat această combinație. Ea vine tocmai din opera lui Shakespeare, unde un rege își îngroapă fiica în timp ce, la câteva pagini distanță, un bufon spune o glumă, și din Biblie, unde eroticul și metafizicul se îmbină de la o pagină la alta. Și, bineînțeles, este prezentă la fiecare poet adevărat, cum este Akhmatova, care a spus cândva, glumind: „Trăiesc numai pentru două lucruri: bârfă și metafizică.”

 

RD: Te consideri un poet angajat, sau un poet liber? Ori un dansator metafizic?

 

Cred în necesitatea metafizicii, dar mi se pare o prostie să te dedici unei singure interpretări. Omul are nevoie de metafizică, dar nu se poate opri la o singură interpretare. Și, astfel, începe să danseze.

 

RD: Ce reacții a stârnit poezia ta în Ucraina? Din punct de vedere politic? Dar poetic?

 

Poemele scrise în limba engleză au fost traduse atât în ​​limba rusă, cât și în limba ucraineană. Îmi plac aceste traduceri. În general, în țara aceasta, poeții de limbi diferite sunt destul de prietenoși unii cu alții. Din păcate, nu este și cazul politicienilor. Poeții coboară de pe scenă și intră în viață, ținându-se de mână, pe când politicienii se prefac că viața este tot o scenă de teatru. Te uiți la un astfel de bufon și te întrebi dacă nu cumva sunetele pe care le scoate sunt provocate de niște curenți de aer care circulă pe scenă, în jurul microfonului. Astăzi vezi un bufon politic, mâine, altul. Doar scenele tot mai uzate sunt statornice.

 

 

 

 

RD: În viața ta există vreo apropiere lingvistică între politică și poezie?

 

În America, există această idee stupidă, conform căreia politica și poezia sunt separate. Sunt multe conferințe, mese rotunde și cărți de critică despre acest subiect. E stupid. Sau, mai bine spus, e un produs secundar al capitalismului în lumea occidentală. Intelectualii s-au îndepărtat atât de mult de realitatea din stradă, încât cred că politica și arta sunt separate. Îi poți spune lui Akhmatova, lui Neruda, lui Dante, lui Marvel sau lui Ceisaire că politica și poezia sunt separate? Desigur că nu. Ar mai exista oare poezia lui Paul Celan fără politica îngrozitoare din timpul său? Ar mai exista oare opera lui Homer fără războaie? Poeții care nu acordă atenție lumii din jurul lor sunt destinați să scrie o poezie ce este doar un echivalent intelectual al tapetului de pe pereți.

Desigur, acum apare întrebarea: ce este politica?

De ce poezia erotică nu este politică? De ce corpul uman nu este politic? De ce nu este tăcerea un produs al conflictului? Aceste întrebări sunt nesfârșite și minunate. Dacă sunt puse corect, pot duce la tot felul de poeme. Dacă sunt folosite într-un mod plictisitor (de exemplu, ca instrument de retorică politică), devin repede neinteresante. Ceea ce contează, de fapt, este momentul în care se întâlnesc limbajul și emoția, apariția scânteilor și înălțimea la care ajung ele. Asta presupune pasiune şi dibăcie în a folosi cuvintele. Când sunt prezente cele două, apare poezia.

 

 

 

 

RD: Cum e să scrii poezie în America? Prin ce schimbări a trecut poezia ta? Ce a primit? Ce a pierdut, sau ce a câștigat?

Nu am avut vreun plan de a scrie în limba engleză.

Tatăl meu a murit în 1994, la mai puțin de-un an după ce ajunsesem în SUA. Am înțeles imediat că îmi va fi imposibil să scriu despre moartea lui în limba rusă. Un scriitor spunea undeva despre tatăl lui decedat: „Ah, să nu devii doar versuri dintr-o frumoasă poezie! » Am ales limba engleză pentru că niciunul dintre membrii familiei mele sau dintre prietenii mei nu o știa – nimeni cu care vorbeam nu putea citi ceea ce scriam. Nici măcar eu nu știam limba. Era o realitate paralelă, da, o senzaţie de libertate extraordinar de frumoasă. Încă mai este.

Cum adică?

Există o frumusețe în pasiunea pe care ți-o stârnește o limbă străină: frumuseţea din sunetele ei ciudate, din uimirea cu care privești valurile unei noi sintaxe care îți lovesc continuu malurile necunoașterii. Să înveți să vorbești din nou poate fi un act erotic. Felul neobișnuit în care îți miști limba, colțul gurii, buzele…

Pe de altă parte, ești atât de neputincios, atât de umilit, atât de pierdut și de uluit, înconjurat de nimic altceva decât de confuzia ta. De ea, da. Nu știi un cuvânt, ce faci mai departe?

Și, apoi, apare, ca un miracol, metafora. Știi alte cuvinte, care vin să redefinească ceea ce ai vrut să spui la început, vezi lumea puțin diferit față de cum o vedeai inițial, gura ta produce sunete care nu știai că sunt posibile.

 

RD: Ești altruist, dinamic și versatil. Sprijini cauza nobilă a poeziei și traducerea celor mai bune voci din poezia universală contemporană. Faci parte din comitetele de redacție ale mai multor ziare și reviste literare. Ai o viață plină. Ce înseamnă pentru tine cuvintele „plinătate », „plin » și „semnificație deplină »?

Nu știu ce înseamnă o viață plină, mai ales atunci când vine vorba despre comitetele de redacție ale revistelor literare. Asta este, mai degrabă, o viață pustie, pentru mine. Viață plină înseamnă să ai de-a face cu fețe omenești și emoții umane, cu povești scrise în priviri, în riduri, în sunetele pe care le face o pisică atunci când se trezește că a ajuns prea sus în copac și nu mai poate coborî, așa că trebuie să fie chemați pompierii, și, în timp ce un pompier urcă pe scară, bunicile fac repede niște prăjituri pe care le oferă acelui mare om care coboară acum, dintre crengi, cu o pisică somnoroasă în brațe. Viața plină este în aroma pe care o răspândesc acele prăjituri.

În ceea ce priveşte activităţile mele, ei bine, sunt mânat de un crez puternic. Iar acest crez pornește din faptul că nu-mi plac graniţele de niciun fel şi din dorinţa mea profundă de a-l lua de mână pe cel care stă de partea cealaltă a zidului. De aceea traduc şi redactez cărţile unor autori străini. De aceea caut alte voci.

Toţi suntem mânaţi în munca noastră de cele mai profunde obsesii. Dorinţa aceasta, a unui surd, a unui imigrant, de a asculta vocea altui om este unul dintre lucrurile care mă motivează.

 

RD: Dar vidul? Tăcerea? Melancolia? Le cunoşti? În ce forme?

 

 

 

 

Ei bine, toţi criticăm tăcerea, dar tăcerea ne îndeamnă să vorbim.

Limbajul are o dimensiune sacră – fără tăcere, muzica ar fi doar o înlănţuire de zgomote.

Dar sacrul există şi în afara limbajului. În ce fel?

O să-ţi spun o poveste: niște savanți au pus în aceeaşi cameră patru oameni cu auzul intact, veniţi din părţi diferite ale lumii (să zicem China, Mexic, Anglia şi Germania). I-au lăsat acolo opt ore, apoi s-au întors. Şi ce au găsit? Patru oameni speriaţi, uitându-se unii la alţii, stând fiecare într-un colţ. Aceiaşi savanți au pus în aceeaşi cameră patru surzi, veniţi din diferite părţi ale lumii (niciunul nu înţelegea limbajul semnelor folosit de celălalt). I-au lăsat acolo patru ore. Ce au găsit când s-au întors? Cei patru surzi începuseră să-şi creeze un nou limbaj cu ajutorul mâinilor.

Asta ne spune multe despre multiplele înţelesuri ale cuvântului „tăcere”.

Şi, de asemenea, ne spune multe despre limitele vorbirii.  Despre cât de mult ne reduce la tăcere vorbirea.

 

RD: Ce descoperiri ai făcut când ai ajuns în America şi ai început să scrii în engleză?

Chiar şi forma feţei mele s-a schimbat de când am început să trăiesc în mijlocul limbii engleze.

Dar nu vreau să fac mare caz din faptul că scriu într-o limbă care nu-mi aparţine. Foarte mulţi oameni fac asta în lume, toţi aceia care şi-au părăsit casa din cauza războiului, a foametei, a dezastrelor naturale și așa mai departe. Faptul că sunt bilingv nu e ceva deosebit – oamenii migrează întruna, şi fac asta de mii de ani încoace.

Experienţa imigrării şi a bilingvismului sunt destul de comune printre scriitori. Iată o listă scurtă: Gertrude Stein (limba ei maternă nu era engleza), Mandelstam (limba lui maternă nu era rusa), Edmond Jabes (limba lui maternă nu era franceza), Venus Khoury-Ghata (spune că scrie în arabă prin intermediul limbii franceze), Li-Young Lee (s-a născut în Indonezia, din părinţi chinezi, care au fugit de acolo la Hong Kong, apoi în Japonia, după care s-au stabilit în SUA), Milosz (era din Lituania şi scria în poloneză, un fapt care îl tulbura, după cum a spus de nenumărate ori, pentru că simţea că nu reuşeşte să facă ceea ce făceau poeţii polonezi din Varşovia; dar nu cumva tocmai faptul că nu reuşea l-a ajutat să găsească ceva mult mai profund?). În fine, limba maternă a lui Puşkin nu era rusa, iar el este tocmai fondatorul tradiţiei literare ruse.

Tot ce contează sunt micile furturi dintre limbi, unghiul ciudat din care priveşti literatura altuia, momentele de împleticeală a limbii, ciudăţeniile şi muzica făcută de ele.

 

RD: În opinia ta, poate fi poezia instituţionalizată şi transformată într-o instituţie care militează pentru pace şi pentru acorduri de pace?

 

Poezia este deja o instituție care militează pentru pace și pentru acorduri de pace. Dar nu este genul de instituție care are nevoie de un parlament și de alegeri. E vocea care trăiește în piept. Toţi oamenii au nevoie de un pic de poezie până când ajung să moară. Nimeni nu poate să părăsească această lume fără să guste puţin din ea.

Poezia nu oprește războaie, dar ne arată ce i se întâmplă naturii umane în perioada în care trăieşte omul care o scrie. E un fel de barometru, aşa cum zicea un poet undeva, un fel de barometru care ne arată cum este vremea în oameni.

 

 

 

 

RD: Ce te fascinează încă la țara ta natală? Ce te dezgustă?

 

Ucraina – şi, în general, Europa de Est – este un loc în care oamenii iubesc valorile europene, cred cu adevărat în acele idei umaniste, acele filosofii şi acei gânditori europeni – mult mai mult decât o fac cei pe care îi cunoaștem drept „europenii » lumii occidentale. Într-un fel, ucrainenii sunt mult mai încrezători și mai îndrăgostiţi de Europa decât este Europa de sine însăşi.

Mă dezgustă corupția și indiferența față de alteritate, față de valoarea sacră a vieții altei persoane.

 

RD: Și în America?

 

Ce mă dezgustă în America este imperiul, care este urât, aşa cum este orice imperiu.
Dar ceea ce îmi place este amestecul uriaş şi uimitor de umanitate din locurile în care imperiul – chiar și numai pentru câteva momente – amuţeşte. Mă refer la locuri precum o staţie de metrou din New York sau o lectură de poezie din San Francisco, unde, în mijlocul oamenilor de acolo, uiţi, pentru o clipă, că ai o anumită naţionalitate şi religie și te vezi exact aşa cum eşti, o persoană în timp, pe această planetă, care se află aici pentru câteva decenii, așa că ieşi în stradă să-ţi cumperi un sandviș și apoi stai pe bancă în parc și privești cu afecţiune toţi oamenii care trec pe lângă tine.

 
 

 

 

RD: Pune-ţi o întrebare pe care nimeni nu ţi-a pus-o vreodată și pe care o aşteptai demult.

 

Ce este imaginația, dacă nu rememorarea vieţii din cealaltă parte, bineînțeles?

 

RD: Un ultim cuvânt despre trecutul tău şi un cuvânt despre viitor.

 

Bucurie. Poate că scriu dintr-un loc cu o istorie întunecată, dar bucuria pe care mi-o oferă viaţa mă pune în mişcare. Bucurie.

 

 

Traducere din limba engleză de Diana Geacăr

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

BIO

 

Ilya Kaminsky s-a născut în Odessa, în Ucraina. A publicat volumul Dancing in Odessa (Tupello Press, SUA, 2004, Dansând în Odessa, Editura Vinea, România, 2007), care a câştigat Premiul pentru Scriitori Whiting, Premiul Metcalf acordat de Academia Americană de Arte și Litere, Premiul Dorset şi bursa Ruth Lilly Fellowship din partea reputatei publicaţii Poetry, și a fost tradus în douăsprezece limbi. Dansând în Odessa a fost, de asemenea, desemnată cea mai bună carte de poezie a anului 2004 de către revista ForeWord. În 2019, Editura Graywolf din America îi va publica un nou volum, Deaf Republic. A tradus și editat multe cărți, inclusiv Antologia de poezie internațională Ecco și Creanga de soc negru: Poemele Marinei Țvetaeva. Este profesor la Universitatea de Stat San Diego. Locuiește în California.

www.ilyakaminsky.com

Articles similaires

Tags

Partager