Doina Ioanid

 

Poeme de trecere

 

– fragmente –

Editura Vinea, Bucuresti 2005

Interval

Din rachiu şi fiere se naşte puterea de-a trece din zi în zi, de-a merge pe stradă sau de-a vorbi. Dar ca să nu mă năpustesc la cei care-mi ies în cale, strigîndu-mi că suferinţa e înălţătoare, că boala e numai o încercare menită să ne mîntuiască, ca să nu-i îmbrîncesc, să nu-i scutur ca pe nişte poame ce sînt, îmi trebuie toată răbdarea din lume sau poate doar spaima că mă vor închide undeva, unde benghiurile mele nu mă vor mai putea apăra.

***

Nu vreau să fiu un constructor obez. Nu vreau să mă adaptez la ritmul marilor oraşe, să mă caţăr pe zgîrie-nori şi, cu siguranţă, nu vreau să fiu femeia zilei cu poze la minut. Poate că nu ştiu încă prea bine ce vreau. Doar uneori, cînd îmi ţin respiraţia, ca s-o pot auzi pe a ta, mi se pare că totul se limpezeşte şi capătă prospeţimea rufelor uscate pe culme, afară, în ger.

***

Mă uit hipnotizată la femeia grasă, învelită în propria ei mulţumire şi-n fumul ţigării. O băltoacă fericită, netulburată de nici o tresărire, o vietate de casă. Tare aş vrea să-i semăn, măcar din cînd în cînd.

***

Mi-am frecat pielea cu ace de brad, cu scoarţă de copac şi rumeguş, apoi cu ţărînă şi nisip. Mi-am frecat pielea pînă la sînge, ca să scap de tot ce-am învăţat pînă acum. Aşa voi putea afla ce-mi doresc cu adevărat, pentru că boţul ăsta de carne însîngerată nu poate minţi. Nici urletul de sub ploaia acidă.

***

Îmi doresc din ce în ce mai mult să fiu o bilă de bowling, cafenie şi lucioasă. O bilă de bowling n-are nevoie de paradisuri artificiale, nu are nici crize de stomac, nici dureri de cap. Alunecă, se duce şi se tot duce.

***

Mi se spune întruna să nu mă mai ostenesc, să nu mă mai frămînt, să nu mă zvîrcolesc şi-n orice caz să nu mă isterizez, că tot nu pot schimba mersul lumii. Doar pielea mea o să se umfle şi-o să arăt ca un rac fiert şi dement. Numai că eu sînt o femeie tare încăpăţînată.

***

Am un colier din pietricele. Le-am adunat de prin gări, de pe drumuri asfaltate cu balast, din carierele părăsite, din pantofii mei, din havuzurile noilor terase, din plasele amicilor. Noaptea tîrziu, îmi pun colierul la gît şi mă furişez pe străzi. Încovoiată de atîta greutate, aproape frîntă în două, zornăi întruna, ademenind vulpile din vitrinele magazinelor.

***

Hotel alb, cu glastre plutind deasupra feţelor de masă. Oameni pe care nici sarea lacului Techirghiol nu-i ţine. Unghia pătrunde adînc în ceafă, în timp ce o babă creţată şi rujată îmi murmură turnîndu-mi vin roşu: c’est la vie, ma fille. Iar eu mă întreb cum ar fi să fiu fiica ei. Probabil aş culege toţi trandafirii din oraş, ca să-i presar peste ea. Probabil că nici sfinţii zugrăviţi pe nenumărate biserici nu m-ar putea salva, nici inimile sănătoase ale celor care aleargă în parcuri baroce la patru dimineaţa, nici pantalonii mei negri, aşezaţi milităreşte, pe dungă, sub ecranul televizorului. Şi chelneriţa seamănă din ce în ce mai mult cu mama mea.

***

Mă doare întruna umărul, umărul stîng. Şi chiar, pe zi ce trece, e mai lăsat, aşa, fără vreun motiv anume. O simplă promisiune făcută unei femei mature, înainte de a se scufunda într-un corp cu totul străin. Şi o să-ţi dau Viena acasă, samovar cu ceaţă, miercure creţească, să nu-ţi fie greaţă. Şi încă-ţi voi aduce zile cu soare, nopţi cu fervoare şi marea în cîntare.

***

Carnea mea tînjeşte. Atinge-mă ca şi cînd nu m-ai cunoaşte, ca şi cînd degetele tale n-ar şti încă să deseneze conturul coapselor! Atinge-mă ca şi cînd n-ai fi învăţat să mă desfaci în vis, atinge-mă ca şi cînd soarele n-ar mai trebui să răsară ! Atinge-mă cu răsuflarea ta şi risipeşte-mi somnul!

***

În ultima vreme, toată lumea mă întreabă ce-am mai făcut, ce voi face, iar eu nu ştiu ce să răspund. Inventez ceva la repezeală, mă prefac a avea planuri şi mai mărunte şi mai măreţe, deşi ştiu bine că toate sforţările mele n-au nici un rost. Căci numai tristeţea mi-a supravieţuit. Şi ea îmi poartă trupul încoace şi încolo, îmi toarnă din cînd în cînd un pahar de gin, mă îmbracă şi-mi dă brînci în lume. Tristeţea mea destrăbălată, care mă vinde şi mă răscumpără cu o singură atingere. Tristeţea mea, ştrudel ratat. Tristeţea din care mi se nasc zilele.

***

Mă simt recunoscătoare pentru ziua asta de primăvara petrecută aici, între munţi, departe de lumea dezlănţuită. E o zi însorită, fără gust de fixativ şi fără prinţese confecţionate peste noapte. Mirosul de pămînt reavăn coboară dinspre Tîmpa, ajunge în plămîni şi este pompat apoi în tot trupul, aşa că mîine voi fi o grădină cu flori sau măcar un strat de pătlăgele.

***

În cele din urmă, totul mă trădează, pielea, memoria şi puloverul meu turcoaz, deja lăsat. Trăiesc în umbra zidului, a ştreşinii, fără jurnal, fără proiecte, fără destinaţii precise. Trăiesc deodată cu ziua care trece.

***

Ce cauţi tu, duducă, pe lumea asta, unde au trecere numai femeile blonde cu gust de piper, bărbaţii cu ţepi de oţel implantaţi în vîrful capului, păpuşile gonflabile şi copiii precoci ? De ce te plimbi pe străzile pline de praf ca o vrabie fără pene? Doar nu crezi în promisiunile făcute înainte de-a te naşte?

***

Am păstrat căldura trupului tău şi chiar şi acum, după îmbrăţişarea noastră, după ce te-ai retras ca un val, înăuntrul meu e un soare pulsînd în ritmul blînd al unui blues. Songs of birds îmi zumzăie în urechi. Nici ură, nici teamă, nici milă, nici dorinţă. Doar o plajă scăldată de lumină.

***

Intru în cabina de duş, dar nu dau drumul la apă. Mă uit numai perplexă la găurile de scurgere. Întunericul urcă din adîncurile instalaţiei şi se întinde spre tălpile mele.

***

În întuneric, mi-a zis Maia, să ţii ochii închişi. Poate ţi se pare o prostie, dar nu e. Întunericul de sub pleoape nu e niciodată atît de negru şi rece ca întunericul de afară. De-aia li se închid totdeauna ochii morţilor.

***

Mama ştie nişte poveşti grozave. Povesteşte de ţi se ridică părul măciucă. Fără ruşine, fără teamă, aşa cum ar povesti un cîine sau o pisică. Despre Mărioara, sora ei mai mică, mi-a zis c-au dus-o dincolo de Cernica, la nebuni. Şi-au mîncat-o purecii: erau picioarele ei numai răni sub şosetele jegoase. Nimeni nu-i iubeşte pe nebuni, nici purecii, nici femeile de serviciu, nici asistentele, nici doctorii. Mi-am pus pătura pe cap şi mi-am acoperit bine picioarele. Dar tot o vedeam, o vedeam bătînd drumul cimitirului, pupînd crucile şi rugîndu-se de cei morţi s-o ia lîngă ei. Şi-am strigat la ea, de sub pătură, să se roage mai bine să nu înnebunească iar. Roagă-te să nu înnebuneşti iar, Mărioară!

***

Mi-am plîns ura ca pe un mort, ca pe un mort drag. Ura faţă de cei care-şi dau copiii la porci, ura faţă de păpuşile Barbie, faţă de hienele mediocre. Ura cu strălucirea ei orbitoare, cu arome tari, ura cu frumuseţea ei netrucată.
Cînd urăşti, înseamnă că îţi pasă, că ai greutatea ideală, că nu eşti prea uşoară, că nu eşti o gogoaşă goală, din cele ce se numesc minciunele.
Şi acum ce mă fac? Acum, cînd am început să-nţeleg sau pur şi simplu am îmbătrînit şi am obosit, acum, cînd ura s-a dus? Ce-o să mă fac numai cu mila asta, cu pacostea asta miloagă?

***

Fă un copil şi-ţi vei găsi împăcarea. Mama o să danseze de bucurie, cosmosul întreg se va deschide pentru tine. Fă un copil şi ai scăpat de toate belele, bolile n-or să se mai lipească de tine şi nici n-o să mai simţi timpul torcînd înăuntrul tău. Fă un copil şi lumea va deveni străvezie.
Şi dacă nu vreau? Cine-a zis că vreau să mă împac? Dacă vreau să-mi port bolile şi nevroza ca pe nişte pistrui sau ca pe nişte brăţări?

***

Unii au fumul de ţigară şi fumul locuieşte în ei ca într-o casă. Alţii beau sau cultivă aspidistre. Mai sînt şi din cei care inventează tot felul de uniuni, se duc în America sau în Afganistan. Doar-doar n-or să mai simtă din cîte punctuleţe sînt făcuţi şi cum le plesnesc cusăturile.
Eu m-am hotărît să-mi colecţionez genele. O să le pun într-o cutie din lemn alb şi cînd o să-mi fie mai greu, o să mă uit la ele. Iar dacă asta n-o să aibă efect, o să găsesc eu atunci altceva.

***

Mă trezesc aşteptînd să treacă vara şi să vină toamna, iar toamna aştept să vină iarna şi tot aşa, ca şi cînd cine ştie ce s-ar putea schimba de la un anotimp la altul. Şi-n loc să-mi ascut ferăstrăul mental, cică aşa se spune acum, atîrn ca un liliac de tavan.

Articles similaires

Tags

Partager