Diana Corcan

 

 

 

(România)

 

 

Hobitul

 

am simţit iar cum trebuie să fug

– şi leşul care în timpul ăsta cu abnegaţie îl duc

să nu mă încurce c-am să cad! – pe lângă

tren făcând cu mâna (înadins) unuia care

gemând pe geam

îmi desena figura

nu m-am oprit din alergat în aerul

întunecat – ca un animal nou îmi construiam

un adăpost din mers

doar în tunel în plină zi te temi ca cineva

să nu te ia – şi nu afară

– fugeam prin galeria lui uşoară

ştiam că toţi (ascunşi în tren) se prefăceau că nu exist

că e doar noaptea şi hachiţele ei de orfană

dar mâinile mi se vedeau lungindu-se

să prindă acelaşi tren

şi arătându-se la geam fantome-crengi din trupul animat

crescute invers

dinspre câmpul care miroasea a cer şi a duhoare sinceră

lăsată pe drum de un tren cu compartimentul încins

(de acolo crescuseră din pământul care

seamănă răscolit cu furnicile care-ncearcă

să doarmă şi să trăiască în acelaşi timp)

– mă susţineau ca să-mi salveze specia

 

acum eram în alergarea mea şi în sincopa de-ntâlnire – nedorită

a ochilor mei cu figura decupată cu geamăt

pe sticlă

înţelegeam

că cineva a hotărât s-adune

aceste feţe divorţate cu rictus trist

şi să le pună iar pe drumuri

 

(P.S.) aşa ajungem să ne întâlnim toţi travestiţii într-o zi

în singura călătorie nedisputată din lume.

 

 

ca şi în vis

 

eu sunt un fel de fiinţă nemişcată (oprită să circule

să se hrănescă în jur)

care se înghite pe sine şi mai trăieşte puţin

ieşi afară! ieşi afară!-

i-am băgat mâna în gâtlej şi

i-am scos un pantof şi-un inel

cu pietre false şi…

hârtii multe hârtii mototolite în pumn

care-o făceau să pară o fiinţă

obeză

cât de mult a crescut şi fotoliul sub

ea

a întrecut camera şi pare un copac cu

arcuri care se lasă la vânt

cine păşeşte pe stradă priveşte uimit o zeitate

uriaşă

păgână – căci mâinile i se întind către cer ca şi

cum ar scrie pe el

şi ochii i se duc către lună

şi oamenii trec spre serviciu cu ziarul

sub braţ

încercând să se abţină să nu apuce o

piatră şi s-arunce în ea

 

eu sunt într-un coşmar

voi în vis

(nu e timp!).

 

 

aproape

 

dacă într-o anumită clipă

ar ieşi fraţii mei din oglindă

şi s-ar împăca cu mine

singurătatea s-ar împărţi la noi toţi

frica s-ar împărţi în fisuri – şi dacă ar fi iarnă

                              s-ar astupa cu zăpadă dacă

                              ar fi cald s-ar usca de la sine

ochii mei n-ar mai fi atât de albaştri

tăioşi – făcând să sângereze atunci când

ating fiinţele nevăzute din jur

trupul lor de vată

 

eu mă împiedic întotdeauna pe drum

de trei feluri de fiinţe:

fiinţele care încap sub talpă şi eu păşesc pe chipul lor

ca un patron pe viaţă

fiinţele care se mişcă mult prin galaxia toată sar găurile negre

                              şi se întorc

fiinţele care nu dorm (apoi) care bat drumul (chiar de sunt culcate)

până la Dumnezeu şi El le împinge înapoi în fiecare clipă

pe toate nimeni nu le vede şi nu pot vorbi

decât în felul în care puţini le aud

 

ele cer să mă mişc cu încetinitorul prin aer

 

dacă fac pasul în faţă mă împiedic

dacă fac pasul în stânga în dreapta mă împiedic

dacă fac pasul pe loc mă împiedic dar simt

toată greutatea pe mine

 

dar deocamdată sunt singur

 

şi sigur pe mine

în faţa oglinzii

cu mâinile goale încerc să mă pieptăn

(şi parcă aud undeva prin preajmă

                              vociferări dese).

 

 

(acum) ştiam că

 

se aşezaseră toţi în jurul meu

eu în mijloc cu o ţigară aprinsă – un semnal luminos

care înseamnă puţină atenţie

sau singura mea lumânare – presimţeam

ce se petrece noaptea pe străzi – aici jos

când eşti prins între ei

într-un cerc care-i leagă la gură şi mă

leagă şi pe mine de ei – să înţeleg

cum se strânge corsetul cum se lipesc

organele moarte sub piele perechi – pentru că

aşa vrea un stăpân

se apropia ochiul de gură se auzea răsuflarea

gemetelor de dragoste neagră în urechi

simţeam mâinile mamelor lor cum împing

în grămadă şi oftează pe rând

mă subţiam într-un corset bolnav

acum ştiam că

 

sunt axul din mijloc care până la urmă

nu se mai vede de corpul greu

pentru că aşa vrea un traficant de organe

să plimbe viaţa de colo-colo de la altul

la altul

pe rând.

 

 

XVIII

 

trebuie să mă pregătesc să înfrunt adevărul

sunt oameni care nu pot dormi din cauza mea

mă plimb cu saboţii de lemn toată noaptea

sunt ecouri care nu pot fi oprite în curte

(sângerează un om două străzi mai încolo şi nu ştie de ce)

e o acustică perfectă în acest oraş cu străzile în raze x

se vede şi se simte totul

tu îmi spui: între lucrurile care există pe lume e o înţelegere mută

toţi dormim într-un pat ne întoarcem de pe o parte pe alta

şi apoi ne trezim

dacă încep să cânt – mă gândesc – moare cu siguranţă o plantă

un peşte

am să mă leg la gură şi am să mă încui într-un beci

toată noaptea

dar mi-e frică să nu încep să respir

să nu stârnesc vreun tsunami

 

totul e legat cu o aţă – tu spui

se clatină şi acum când gândeşti

uite scaunul sub tine se mişcă.

 

 

XX

 

nu s-a întâmplat nimic

doar că de la lumina de mai

am orbit

(e o otravă puternică în această lumină)

acum merg cu mâinile întinse pe stradă

şi cu ochii închişi mi-am vopsit o mână în alb ca

să oprească maşinile – când trec prin oraş

pipăi un copac – este cald apoi pipăi un beton – este rece

m-am lipit de un stâlp care poartă reclama la moarte

un rânjet – pe cap

începe să se învârtească să mă ţină cu o mână de ceafă

(ca pe un pudel răzgâiat)

cu altă mână se înşurubează în pământ

mă uit nu e nimeni la rând să aştepte sau să vadă

un dans mai bizar

 

îmi amintesc că am dansat o singură dată după ce am

fugit din oraş am băut sub o ploaie – mică mică

aşezam paşii pe iarbă în zigzag am început

să plutesc – reuşisem să merg acum invers

să urc: trei dungi trei trepte trei arce colorate trasate cu

un compas peste umăr mai sus (foarte sus) apăruse un ciudat

curcubeu

– îmi crescuse oricum părul prea lung – îl împletisem

şi începusem să mă caţăr pe el

şi eram bucuroasă că în afara unui oraş de câmpie stătut dacă urci

poţi să recunoşti nişte culori esenţiale pe drum

şi eram mulţumită (după o perioadă de boală) mă aflam într-o

pictură naivă în munţi şi puteam în sfârşit să respir

cu o ploaie care supurează din cer printr-o sită

cu un pod suspendat desenat în derivă

dar cu un contur sigur la ochi şi decis – reuşisem să-i deschid

şi rămăseseră aşa

 

când m-am trezit spre seară

 

sub cer era foarte pustiu şi am crezut c-am murit

şi sunt singură pe o scenă alternativă de teatru

cu loc îndeajuns pentru gesturi şi măşti – am făcut

nişte mişcări de copil – ţopăind

am făcut o reverenţă – eşti beată! – mi-a strigat

vocea care se desprinsese de mine

şi umbla (sâsâind) printre munţi – şi iarba o gâdila printre dinţi

căci crescuse

şi nu era nimeni

să mă ajute s-o tund

 

aşa am crezut dar erau fel de fel de fiinţe acolo

începuseră să se lovească şi să calce pe mine

nişte animale cu patru picioare – un băiat cu un

băţ şi un câine

încerca să le cheme să le-adune la el

dar ele intrau nefiresc ca nişte matrioşce de lână în ghem

sau una într-alta – se înghiţeau

s-au ascuns

până a rămas băiatul acela (buimac)

cu o pată (albă nemişcată) pe iarbă

şi nu ştia nici el ce să facă

a început să se învârtească şi să strige:

o oaie două oi… multe oi

încerca să le înmulţească din nou

sau să le trezească la viaţă – el credea că

dispar doar în somn

eu voiam să mă întorc

să cobor

eu ştiam – într-o pictură naivă în munţi

nu te poţi rătăci răsturna

dar mai sus?

 

mă trezesc ameţită şi rece

şi stâlpul e mort

şi e aproape cât mine de înalt şi de slab

s-a întunecat iute am crescut cu o umbră

aici pe asfalt

mângâi cu piciorul pământul pe faţă pe creştet

şi umblu la fel

cu mâinile întinse

cu o mână stropită cu var

 

(m-a învârtit mult prea sus

luna mai e o lună din care e bine din oraş

să dispari).

 

 

XXIII

 

am trecut prin apă ca printre două cuţite

 

apă pe care merge oricine (cu un vapor sau c-o barcă)

întoarsă invers altă apă – deasupra – cu ţintă deasă ca o

muniţie care şochează şi trebuie să dizolve noroiul

în care e înfipt botul vaporului

cu care noi înaintăm

 

e o apă nervoasă ca un om care face o mie de gesturi

şi un vapor care taie în ea un drum sigur

nu e vaporul din coşmarul meu vechi

dar e unul care se duce suspicios pe canal

se îndreaptă spre mare cu teama că o să-l înghită

 

deci e apa (care se înmulţeşte pe drum din ea însăşi)

şi aceste siluete

care nu au mai mult de doi metri

şi diferă prea puţin între ele – doar o faţă

întoarsă spre nord – altă faţă spre sud

ele stau nemişcate pe puntea de lemn

ca păsările care ne privesc nemişcate pe mal

(şi au o pâclă de apă în ochi)

poţi să le întâlneşti dacă ştii care-i jumătatea distanţei

până la care se poate ajunge cu mâna – să încerci

şi să scapi

 

sau poţi să fumezi liniştit

suntem destui care ne prefacem că ştim

suntem şi noi

nemişcaţi

uzi de ploaie

aşteptând să ajungem pe terenul acela

curat – la care se ajunge încet

şi prin care se umblă desculţ când e vară

şi în care casele se micşorează treptat odată cu

lumina de-afară

tot din cauza apei vor intra în pământ (mai târziu) înspre iarnă

apa n-a reuşit să-i ucidă pe toţi

au rămas câţiva martori

să se încălzească la soare şi iarna la foc

căci iarna se ascund în nisip cu o barcă în cap – mi-a spus

unul din ei că ascultă cum bate

înăuntru ceva ca un ceas

în timp ce loveşte de afară un val

el suflă în foc

se întinde mai bine sub barcă

şi adoarme din nou

 

dar acum când e toamnă

(pe o vreme ca asta)

ploaia are cu siguranţă un rol

la final în experimentul de astăzi

un om sau doi trebuie să dispară dizolvându-se lent

 

m-am întors mai tăcută urmărită doar de pasărea cu privirea

fixată pe mine – pe mal i-am văzut o lucire în ochi

când veneam ploua des şi privirea i se

consumase în apă

am putut ca să trec

am plecat din oraş să las sacul greoi – am părut chiar

suspectă eu şi povara mea –

să-l ascund printre alge şi peşti – la ţărm vin fel de fel

de inşi goi

care nu au un gange să se spele în el

am plecat să las totul în locul acela deschis pentru toţi

care pare că are un chef nesfârşit să primească la el

toată apa care vine din munţi şi se-ntunecă

iute pe drum adunând tot noroiul

şi cărându-i şi pe unii din noi – foarte leneşi

care nu vor să meargă pe jos – sub pământ

să se aşeze

ci preferă să curgă la vale – uşor

să înoate ca peştii

 

la această apă cu un mal invizibil pentru ochii miopi (ca ai mei)

am numărat scoici şi nisip

an de an

– şi mă-ntorc

să continui.

 

 

XXIV

 

altă zi altă oră

da – mai degrabă o fiinţă căreia nu-i pasă că plouă!

am găsit-o nemişcată într-un colţ din oraş

 

o privesc de aproape în faţă mă apropii încerc să-i vorbesc

eu am fost… eu voi face… eu sunt – nimic

(mă lipesc foarte tare bag mâna prin geam să pot s-o conving)

eu o strig – nu răspunde

mă înfurii

încerc s-o prind de mâini s-o duc la apă să-i

dau să mănânce s-o plimb s-o omor

pe această fiinţă – păpuşă-femeie care stă prostită

în faţa mea cu mâinile prea lungi pe lângă corp

unde stai cine eşti – o întreb şi o zgâlţâi până

i se desface şi-i pică părul pe faţă pe umeri pe jos

– nu e păr de femeie e mai degrabă o blană de animal mort pe care

i-a pus-o cineva pe cap

e un păr rupt în bucăţi care ascunde stângaci o oglindă de fundal

în mărime naturală din cioburi

sau sunt frunze putrezite second hand specifice în acest anotimp

sau

nu ştiu

atunci i-am spus rar: o fi octombrie o fi apă o fi apă peste tot

şi în noi şi pe jos aşa se întâmplă mereu – o să rumegăm reumatismul

în tihnă şi cuvintele din urmă din an s-au adunat ne trag în jos

atârnă din gură ca nişte bale stricate şi sunt pline de apă

înţeleg de ce taci – când tu lăsai pe drum coada ta de pisică

să toarcă încet

– astăzi n-ai ce să spui!

 

dar trebuie să te trezeşti căci plouă şi tu nu ai decât haina asta

pe piele şi ea e prinsă în bolduri – de decor – în vitrină

câteva parfumuri stridente pe raft un şarpe

transformat în poşetă ca să fie util şi o lumină galbenă

ca să machieze totul – şi tu care cu nepăsare stai!

nu mai e mult şi va fi geamul îngheţat

va trebui să-l spargi cu un ciocan va trebui să-ţi

cureţi sternul să-i faci o gaură ca să respiri – prin copcă

se aude dificil

 

ştii am vorbit odată cu un peşte eram pe malul unui

lac care asuda scoteam aburi şi eu

venisem alergând dintr-un oraş

şi mă oprisem să respir pe lângă el

ciudat când am privit în gaura de sticlă spartă

un peşte respira şi el

şi ne-am privit (şi ne-am simţit) ca două feţe care se

apropie prea tare

şi care ajung să aibe un singur ochi (din ce în ce mai mare)

ce se deschide şi se închide ca să înghită aerul

ca pe o momeală

eram în stare să respir cu capul lui (iar el simţeam că

cere acelaşi lucru)

şi ce ciudat n-am obosit mişcând din buze fiecare

n-am devenit duşmani

ci numai parteneri de lucru

într-o zi în care

n-auzeam nici eu ce spune el

nici el ce strigam eu

 

vezi hai mai bine să plecăm de aici

să nu ne audă cineva

cum vrem să ne ajutăm

 

deci am cercetat-o cu răbdare acolo în stradă am stat i-am vorbit

a rămas după sticlă (neatinsă) obiect ca oricare (poşetă parfum orice fleac

pe un raft)

eu caraghioasă am făcut un pas lateral

apoi un pas înapoi

un pas înainte

şi iar

era într-o duminică la prânz

duminica nu fac nimic

mă mişc.

 

 

XXV 

 

mă aşezasem la masa aceea care

în loc de suflet avea o oglindă – lăsată uitată

                              de cineva care plecase în fugă

priveam în tăblia cu venele goale şi intuiam

ce se întâmplase în carnea uscată şi-atât de tăcută: un cuţit

retezase cu o mişcare un nume şi acum sângera – mă uitam

cum apa care îl hrănise un timp se scurgea – de pe piciorul mesei

picura un lichid care purta toate literele strecurate în el

(şi cum scriam într-o carte mai veche)

fugea obligatoriu cu el şi cârciuma care consimţise la o

astfel de crimă şi strada aceea pătată cu vin şi toate

străzile şi capul oraşului chiar dacă oraşul nu era o fiinţă

prea milostivă ci doar o piaţă mai mare cu ochi

(sau cum scriam tot acolo)

un nume care fusese pereche cu o mulţime de

lucruri

acum declara un pogrom

(dar asta era într-o carte)

pe masă în urma scobită a cuvântului mort

începuse să plouă – începe mereu

la o masă într-o cârciumă în care fumul

este vinovat pentru toate

iubesc masa aceea – iubesc mesele

care se transformă în pat – în sicriu

după ce te hrănesc

aşteaptă să te întinzi ca şi cum ai fi beat

şi n-ai mai potrivi furculiţa la pândă

şi n-ai mai pipăi scaunul cu mâna sub tine să-l simţi

sau obosit (pur şi simplu) te-ai întinde să caşti să dormi

singur

 

şi totuşi acolo în pub sub pământ – mă aşezasem la masa aceea

nu era interzis să te joci cu cuţitul pe spatele ei – între timp

mă uitam în faţă mă uitam în spate

numai oameni vii discutând lejer

şi totuşi pe uşă cineva plecase destul de speriat.

 

 

XXVI

 

şi tocmai ce văzusem (când vărsasem cafeaua)

în cana foarte adâncă era o lume neagră care

încercase să scape

i-am pus mâna la gură – am acoperit ceaşca

şi totul a trecut

 

atunci ai vorbit tu – căci se făcuse iarăşi dimineaţă

şi geamurile începuseră să se salveze din întuneric

pe rând

– despre puii copacilor de anul trecut

trecuseră prin gard din livada vecină (ca şerpii) – în plus

făcuseră un fel de drum înalt ştiut numai de noi numai de ei

voiau să intre în casă să ne încolăcească cu un braţ

(se năşteau prea mulţi şi prea repede într-o scurtă perioadă

de an)

„ăştia-s altfel de vişini cu un altfel de sânge în ei”

trăiam cu teama în noi să nu prindă pisicile să le sugrume

desfăcuseră încet cu un deget o tablă subţire şi pătrunseseră

în pod

îi auzeam cum băteau în plafon – când se nelinişteau

lemnul lor se-ntindea ca un bici şi pocnea

nu mai dormeam cu o astfel de inimă-n

creştet

rămâneam să ciocănim în pereţi foarte rar – un fel de morse

îngânat doar de noi şi copacii din pod – părea o joacă alienată

un joc

dar efectul se vedea imediat

toţi adormeam sau muream câteva ore pe ceas la etaje diferite

se făcea linişte

un timp.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

http://dianacorcan.wordpress.com/

 

Extrase din presa:

 

România literara:
Tubaj cu şarpe
de Diana Corcan
Timisoara, Editura Brumar, 2010, 119 p.

 

0 avalanşă de stări negative se revarsă din noul volum de poezie (al treilea) al Dianei Corcan, aspect sugerat chiar de titlu: pentru cine nu ştie, tubajul este metodă de examinare medicală constând în introducerea în stomac, pe cale bucală, a unui tub de cauciuc pentru extragerea de suc gastric (apudDicţionarul de neologisme). Tubajul cu şarpe condensează într-o unică sintagmă agresiunea terorizantă produsă eului poetic de o lume ostilă, alienantă, în care moartea este unica perspectivă a fiinţelor care mişună aici, subzistă, agonizează, dar în nici un caz nu trăiesc. Paleta cromatică predominantă este sumbră, totul este negru sau, în cel mai bun caz, cenuşiu, toposurile lirice indică recluziunea (oraşul subteran, cuşca de sârmă, vagonul, cripta, ba chiar punga de plastic: „am sufletul închis într-o pungă de/ plastic/ – în care nu este aer în care nu se mişcă/ nici măcar firul de praf […] »), gesturile violente precum ruperea, spargerea, sfâşierea fiind cele mai la îndemâna fiinţei angoasate care se zbate în acest univers.

Ilustrativ este primul poem: „stau de ceva timp într-un oraş subteran – locuiesc/ pe o stradă cu rase de câini – negri bineînţeles – care/ rod/ din mine (ce mai există)/ jumătăţi de câini/ din care numai boturi se aud şi oase aruncate/ peste umăr/ în bătaie de joc », dar sunt multe poemele edificatoare atât asupra universului liric, cât şi asupra calităţilor poetice indiscutabile ale Dianei Corcan. „Suprarealismul cu efect controlat » despre care vorbea Gabriela Gheorghişor într-o recenzie la volumul anterior este doar un instinct poetic, pentru că halucinaţia Dianei Corcan este una coerentă, integrând perfect ciudatele şi nenumăratele elemente din care se alcătuieşte: „mergem pe un drum plin de praf/ care duce la apă/ să mestecăm apa cu ultimii dinţi/ de pe limbă uscaţi/ peştii negri îţi încadrează obrajii/ de cioclu/ (înăuntru cu vinovăţie se zbat)/ şi te fac să te clatini în timp ce/ respiri/ şi uite/ se surpă pământul se crapă/ de la un pas care împinge în el -intră în el mai viril/ mai bărbat/ şi de picioarele noastre se prind/ un fel de copii apăruţi din pământ. »

Un instinct poetic remarcabil condensează adesea angoasa, aneantizarea ori coşmarul într-un vers-două: „ploaia care/ fisurează oraşul », „nu e simplu să locuieşti într-un punct » ori „chipul meu se aleargă pe sine (ca un ogar prada sa) ».

Diana Corcan este o vizionară care simte monstruos, o poetă de care sunt sigură că vom mai auzi (de bine). 

Luminiţa Corneanu 

 

____________________________________________

 

CURRICULUM VITAE

 

Diana Corcan s-a născut la 6 decembrie 1969 în Brăila, România.

 

Cărţi publicate: Stăpânul lupanarului, editura Brumar, 2007 (poezie) – recomandare coperta a IV-a: Cătălin D. Constantin, Corabia pisicilor galbene, editura Brumar, 2008 (poezie) – recomandare coperta a IV-a: Al. Cistelecan, Tubaj cu şarpe, editura Brumar, 2010 (poezie) – recomandare coperta a IV-a: Traian T. Coşovei, Gabriela Gheorghişor, Poemul singur, editura Brumar, 2011 (poezie) – recomandare coperta a IV-a: Liviu Ioan Stoiciu.

 

Apariţii în publicaţii culturale: poezie – Viaţa Românească, Familia, Bucovina literară, Luceafărul, Luceafărul de Dimineaţă, Antares, Timpul, Literatorul, Obiectiv Cultural, Europa, Poezia, Argeş, Tiuk; articole de cultură antropologică – Cultura; cronici de film – Obiectiv Cultural; alte articole – Foaia de literatură şi artă (Obiectiv Vocea Brăilei) interviuri realizate cu Ana Blandiana, Dinu Flămând, Elena Ştefoi, Carmen Francesca Banciu în Obiectiv Cultural şi un interviu cu Doina Cornea în Orizont; rubrică permanentă de poezie (Corabia pisicilor galbene) în Obiectiv Cultural; a realizat pagina Poetul Lunii în Obiectiv Cultural cu Ion Zubaşcu, Ana Blandiana, Liviu Ioan Stoiciu, Liviu Antonesei, Robert Şerban, Mircea Bârsilă, Dinu Flămând etc.

 

Antologii – prezentă în antologiile: Din vadurile Chiralinei, editura Ex Libris, 2005; Iz novije rumunske pozije (Antologie de poezie nouă românească) – Fondul Europa, ediţia “Paralele”, Serbia, 2010; Mai am un singur doorsAntologie de poezie patriotică, Blumenthal, 2011.

 

Referinţe critice:

 

Stăpânul lupanarului: Traian T. Coşovei („Stăpânul lupanarului”) în revista Euromuseum, Nr.5 – 2007; Al. Cistelecan (“Lupanarul fără clienţi”) în revista Cuvântul, Nr.10 – 2007; Ştefan Ion Ghilimescu (“Viserăria poeziei fără referent”) în revista Argeş, martie – 2008; Cosmin Ciotloş (“Numai cu acordul stăpânului”) în România literară, Nr. 22 – 2007; Mihai Vieru (“Poeme cu colibri în păr”) în revista Tomis, iulie 2007 şi revista Rafturi, Nr.1 (6) – 2007  ; Dan Bistricean (“Stăpânul lupanarului sau fiorul poeziei pure”) în revista Dunărea de Jos, Nr.98 – 2010; Liviu G. Stan (“Nervuri neoexpresionite”) în ziarul Obiectiv Vocea Brăilei, 13 octombrie 2007.

 

Corabia pisicilor galbene: Gabriela Gheorghişor (“Suprarealism cu efect controlat”) în Luceafărul de dimineaţă, Nr.19 – 2009; Nicoleta Jarca (“Corabia pisicilor galbene”) în revista Arca, Nr.4-6 – 2010; Dumitru Anghel (“Reverenţe critice – Corabia pisicilor galbene”) în revista ZEIT, Nr.4 – 2009.

 

Tubaj cu şarpe: Luminiţa Corneanu (“Tubaj cu şarpe”) în România literară, Nr.25 – 2010; Mircea Bârsilă (“Tubaj cu şarpe”) în revista Argeş, Nr.2 – 2011; Carmen Ardelean (“Fals tratat de supra-vieţuire”) în revista Caiete silvane, Nr.10 – 2010; Liviu G. Stan (“Diana Corcan sau întoarcerea la condiţia umană”) în revista Europa, Nr.7-2011; Emanuela Ilie (“tubaj cu şarpe”) în revista Poezia, Nr.3 – 2010; A.G. Secară (“Cum învinge Diana Corcan Frumuseţea cu Adevărul”) în revista Dunărea de Jos, Nr.108 – 2011; Isabel Vintilă (“Tubaj cu şarpe, între interior şi exterior, între vis şi realitate”) în revista Bucovina literară, Nr.3 – 2011; Nicoleta Florean (“Tubaj cu şarpe”) în revista Ateneu, Nr.11-12 – 2011.

 

Poemul Singur: Anca Măgurean (“Absurdul ca estetică a singurătăţii”) în Bucovina literară, ian.-feb. – 2012; Ovidiu Pecican (“Pariul egotic”) în Tribuna – 2012; Liviu G. Stan (“Dublul timp al modernităţii”) în TIUK – 2013; Adrian G. Secară (“Foamea poeziei de singurătatea Frumuseţii”) în Weekend Magazin (Viaţa liberă) – 2013.

Articles similaires

Tags

Partager