Dialogul Vântului cu Marea (fragmente din conversaţia dintre două poete: Nina Cassian

 

 

 

 

 

 

 

şi

Carmen Firan)

 

 

 

 

 

 

Carmen Firan –  – Trăiesc scriitorii emigranţi cu sabia ratării deasupra capului?

 

Nina Cassian – Ratarea este un lucru îngrozitor. Şi care se întâmplă şi s-a şi întâmplat în familiile cele mai bune. Cu exemple concrete. N-are rost să discutăm cine a reuşit în America, cine n-a reuşit. Ratarea, ca şi succesul, vin din interior. Dacă cineva îşi pierde încrederea în sine, în vocaţia lui, se ratează. Am avut cândva o discuţie cu Paul Celan la Paris şi vorbind despre un prieten comun, un poet, i-am spus: „S-a ratat”. La care Paul  a sărit în sus : „Cum poţi să spui aşa ceva? Cât timp omul trăieşte, n-ai voie să foloseşti acest cuvânt ca pe o condamnare. Nu se ştie, poate c-o să-şi revină.”

 

Carmen Firan – Ratarea nu există până n-ai spus tot şi n-ai închis ochii. Cum ai descri-o?

 

Nina Cassian – Pierderea apetitului. Eu de exemplu m-am ratat în muzică aici, în America, deşi limbaj universal. M-a părăsit. N-am mai avut tragere de inimă să compun. Am compus o singură lucrare numită De două ori cinci degete. O lucrare cvasi-didactică şi nimic altceva. Nu ştiu cum s-a întâmplat, poate şi din comoditate, dar e pentru mine o rană nevindecată, permanent deschisă.

 

Carmen Firan –  Am vorbit cu mulţi scriitori veniţi şi din alte ţări est-europene. E un subiect care revine, chinuitor, oricât am vrea să-l ignorăm sau să-l înnobilăm noi. Aud mereu invocat faptul că aici eşti obligat să supravieţuieşti la alte cote, mult mai draconice decât cele din ţara de unde ai venit. Mulţi dintre ei erau scriitori consacraţi la ei acasă, aveau recunoaştere, premii, burse, drepturi de autor. Aici au intrat în sistemul american şi asta le-a castrat într-un fel muza. Se aplică la mulţi la care noi ne uităm cu puţină milă, cu puţină distanţă şi spunem, ei, au dat o carte mare, sau două – trei bune „acasă”, dar aici n-au făcut mare lucru. De ce crezi că ar fi avut nevoie? Flexibilitate, disciplină, relaţii, noroc, ambiţie?

 

 

 

 

 

 

Nina Cassian – Nu ştiu. Fiecare cu ale lui. Cred însă că ambiţia poate fi uneori un stimulent,

alteori un obstacol. E util să fii ambiţios într-un proiect concret, pentru a atinge ceva, dar ambiţia ca atare, pe termen lung e un sentiment devorator.

 

Carmen Firan – De acord. Ambiţia poate mobiliza, dar cred că pune şi limite subconştiente. În plus, ambiţioşii sunt percepuţi ca personalităţi crispate, lipsite de umor, uneori oportuniste, sub motivaţia că scopul ar scuza mijloacele. Asta îi face neplăcuţi, chiar dacă sunt fiinţe inteligente sau instruite. Elevul din prima bancă nu e neapărat admirat sau lăudat, deşi lumea îi ştie valoarea. Eşti ambiţioasă?

 

Nina Cassian – Nu. N-am avut ambiţie. Am venit aici fără cea mai mică pretenţie, fără cea mai mică speranţă că voi reuşi vreodată să-mi continui cariera…Venind aici eram total incapabilă să fac ceva pentru a supravieţui – secretară, ospătăriţă? Mie toate-mi cad din mână. Ştiam doar micile mele rânduleţe şi muzica clasică. Aici compozitorii sau scriitorii sunt în majoritate profesori, adică se susţin altfel. Dar aşa este şi în alte ţări. Am predat şi eu la New York University, am dat şi ore de pian. Nu am avut niciodată bani, dar m-am mulţumit cu ce am avut.

 

Carmen Firan – Te-ai simţit răsfăţată de destin?

 

Nina Cassian – Şi destinul cum l-am defini?

 

Carmen Firan – Poate ca pe suma alegerilor noastre?

 

Nina Cassian – Bun. Dar când alegi în libertate e una, şi când eşti forţat să alegi e alta.

 

Carmen Firan –  A trebuit vreodată să alegi ce n-ai fi vrut?

 

Nina Cassian  – De pildă să rămân în America. Am fost forţată.

 

Carmen Firan – Dar până la urmă s-a dovedit o alegere forţată benefică.

 

Nina Cassian  – Şi asta e adevărat.

 

Carmen Firan – Crezi în destin?

 

Nina Cassian –  Eu ştiu?!

….

Carmen Firan –  – Ce crezi despre feminism în  America?

 

 

 

 

 

 

Nina Cassian– Nu prea sunt la curent cu mişcările feministe. Dar, în ciuda declaratei mele feminităţi din cadrul cuplului, mă asociez cu trup şi suflet cauzei emancipării femeii. Încă din adolescenţă, dar şi azi, eram şi sunt sătulă şi indignată când aud bărbaţi întrebând: « Câte femei compozitoare există? Dar femei filosof? » – ca şi când acest handicap n-ar avea explicaţii istorice ci s-ar datora unei incapacităţi funciare a sexului « frumos » de a accede la asemenea înalte discipline! (de femei scriitoare nu întreabă, fiind depăşiţi de realitate…) Ei nu ştiu (sau se fac că nu ştiu) că, secole de-a rândul, femeia a fost « obiect de plăcere sau animal de povară » sau, conform dictonului german, rolul ei trebuia să se limiteze la cele trei K-uri: »Kinder, Kuche, Kirche » (copii, bucătărie, biserică)- deşi, chiar în aceste « domenii », tot supramaţia masculină se exercita (« pater familias », bucătar-şef, popă). Singurele « ocupaţii artistice » permise femeilor, chiar în societăţi civilizate şi, evident, în familii înstărite, erau învăţarea unui instrument muzical şi broderia…Şi să nu uităm că, în Europa, ultima ţară care a acordat drept de vot femeilor a fost Elveţia! Mişcările feministe revendică egalitatea femeii cu bărbatul – nu echivalenţa. Femeia e mai slabă fizic, fără a mai pomeni de dificultăţile ei lunare sau de cele dinainte şi de după naştere, ceea ce ar cere din partea bărbatului un plus de atenţie şi de protecţie. Din nefericire, femeia e încă înjosită şi terorizată într-o imensitate de populaţii şi religii fanatice orientale, mergându-se până la tortură, lapidare şi omucidere. Ce şanse, chiar în timp, are vehementul nostru protest? Greu de spus.

 

 

 

 

 

 

Carmen Firan – Pe de altă parte, eu cred că feminismul, necesar şi benefic la începuturile sale, a ucis, într-un fel, feminitatea, mai ales în marile metropole vestice. Nu era de ajuns competiţia pe care societatea modernă o impune, există acum şi o competiţie între sexe, în interiorul cuplului.

 

 

Este admirabil saltul social, profesional, al femeilor de carieră, dar urgenţa performanţelor, ambiţia, statutul de „single de succes” pot mai degrabă să intimideze bărbatul decât să-l seducă. Feminitatea, acel amestec de forţă, delicateţe şi graţie, reiese, metaforic vorbind, din fotografii alb-negru, şi mai puţin din coperţile lucioase ale revistelor de afaceri ori de modă. Sensibilitatea nu înseamnă slăbiciune. Şi nici succesul nu aduce neapărat fericirea.

 

 

 

Nina Cassian – E adevărat. Mie mi-a plăcut să port rochii şi nu pantaloni.

 

Carmen Firan – Cum a apărut Maurice în viaţa ta?

 

 

 

 

 

 

Nina Cassian –  Dacă ar fi să cred în ceva, apariţia lui Maurice în viaţa mea aş lega-o de o minune. Ne-am întâlnit la o petrecere dată de o prietenă comună, Daniela Gioseffi. Am vorbit, ne-am înţeles, ne-am şi plăcut. El era impetuos. Aşa a rămas şi azi. Câteva zile mai târziu mi-a trimis o felicitare în care erau doi şoricari care stăteau bot în bot. De unde ştia el că şoricarul este câinele meu preferat?! Că nu amintisem de asta. Nemaipomenit, mi s-a părut. Aşa a început totul.

Maurice a apărut târziu în viaţa mea, când nu mai aşteptam nimic. Eram săracă, urâtă şi bătrână. El e o veveriţă, cum ştii. Ajung şi eu să cred că sunt norocoasă.

 

 

 

 

 

 

Carmen Firan – Cum e viaţa cu Maurice?

 

Nina Cassian – Vie. Ne mai şi certăm. M-a împins la scris, la tradus, la muzică. E neastâmpărat. De la el am învăţat multe, am comunicat aşa cum îmi place să comunic. Dacă mai era şi român…

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Carmen Firan – Ţi-ai dorit copii?

 

Nina Cassian –  Mi-am dorit. Dar n-a fost să fie.

 

Carmen Firan – Ai scris însă multe cărţi pentru copii. Compensaţie? Refulare?

 

Nina Cassian – Le-am scris pentru mine. Şi pentru prietenii mei. Suntem cu toţii copii.

 

 

 

 

 

 

Născute amândouă în noiembrie, la două zile distanţă, cele două poete s-au serbat împreună la New York şi şi-ai dedicat poezii.

 

 

 

       Photograph: Eamonn McCabe

 

 

 

piatră şi rouă  de Carmen Firan

          Ninei

 

În fiecare dimineaţă

Stai pe o frunză de lotus şi pe un pat de cuie.

Desfaci lumea cu braţul,

Macini vanităţi, speli amintiri

În apă de îngeri şi le pui la uscat.

 

Prin sângele tău curg bărbaţi şi cuvinte

Pierderi şi părăsiri

Orgolii mărunţite în oglinda pisată.

 

Bate timpul în geam cu copita lui despicată.

 

Cu fiecare dimineaţă

Clepsidra îşi trage înapoi nisipul fierbinte.

 

Din ochiul pământului

Ţâşneşte o pasăre de rouă şi piatră

Subţire şi rară

Etern luminoasă

Sublim disperată.

 

 

 

 

 

 

*

Poem inedit

 

ADIO de Nina Cassian

 

 

Adio din nou, vara mea fără zâmbet,

adio şi mie, nemângâiatei.

Din tot ce-am gustat, nu rămâne

decât piatra complice-a memoriei

pe trupul meu, adânc îngropat.

 

Nu-mi scrieţi numele pe lespede.

M-am săturat de inscripţii,

de piele, de craca sângelui, de poezie.

 

Venirea-a Doua nu va fi să fie.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Articles similaires

Tags

Partager