Delia Vlad

 

DELIA VLAD

 

(România-Franta)

 

 

 

ASCUNZATOAREA SPERANTEI

Povesti poetice pentru copii de la 3 la 108 ani

 

(relectura in româna Ion Scaunasu)

 

 

 

Ascunzătoarea speranței

 

 

Douăsprezece povestiri poetice legate de orologiul cosmic al anului, punctuate de  solstiții, de echinocții și de semnificația lor simbolică.

 

Un personaj central, Alina, « povestitoarea cu ochi de viorele », suflet al lumii în peregrinare. Și iubitul său, Virgil, întrupare a spiritului, descumpănit într-o realitate în care legile cele adevărate nu par să îi mai omeneasca pe oameni.

 

La început, ne găsim într-o stâna din Carpați, Munte Analog en miniatură, in illo tempore. Este noaptea cea mai înstelata a anului. Lupul, căprița și varza se țin ca frații. Copiii descoperă sensul hărții cerului, în delicata uniune dintre Anima și Animus.

 

Deodată, Big-bang, iată-ne în universul devenirii, la vest în ambele sensuri ale cuvântului. Aici o vom întâlni pe Effessora, femeie uscățivă și singură, umbră rătăcitoare prin societatea de plastic sublunar a supermagazinelor, a hăituirii publicitaire, a rentabilității fără oameni. Aici domnește Turnul de Arginți, dincolo strivește OZN-ul proletar al Casei Poporului, vestigiu echivoc al național-comunismului lui Ceaușescu. Refrenul Marseiezei răsună în Palatul Papilor din Avignon, ca un ecou al valorilor umaniste ale Franței, care nu prea mai știe nici ea pe ce lume se află.

 

Dar acum autorului i s-a cam urît de această expunere prea explicativă pe gustul său. Pofta îi vine să regăsească plăcerea mereu uluitoare a limbii păsărilor, care ne amețește « ca niste carusele în ochii copiilor ». Sau mirarea momentului în care, prin privirea unei fetițe autiste, putem vedea  « girafe fără agrafe, astrolabi de la arabi, imense câmpii de sânziene » … pe când « pământul însamânțat se pregătește să dea prima sa pâine copiilor, femeilor, bărbaților și rinocerilor ».

 

Cu dorința ca fiecare, povestitor sau cititor, să poată regăsi, prin încercarile propriei sale vieți, măcar din când în când, drumul către ținutul Tinereții fără bătrânețe și al vieții fără de moarte. Acolo unde rămâne intactă, în misterul propriei noastre conștiințe, comoara credinței, a dragostei și a speranței.

 

Iar pentru a nu încheia discuția, această carte se doreste si un semn către cei trei milioane de români anonimi care trăiesc pe undeva prin lume. Cu un gând bun pentru familiile și prietenii de acasă.

 

 

 

În țara visului Alinei

 

În fiecare dimineața, Alina[1] se detașează de somnul de cerneală al nopții, uimitoare și delicată ca pielea unui arhangel.

 

Alina are ochi de viorele și cântă un cântec de leagăn pentru toți copii mari și mici care își iau zborul, survolând pământul.

 

Alina ne cheamă pe nume pe fiecare dintre noi. Ea cunoaște sufletele noastre liniștite și zburadalnice. Și ne întreaba : ce-am facut noi frumos și dulce astăzi ?

 

Alina nu vrea să tulbure visele noastre atât de liniștitoare. De aceea ea preferă să legene această poveste ce rătăcește ca un clopot fără sfârșit.

 

 

 

 Improbabila poveste a stelei ciobanului

AUGUST

 

Sunt o ființă în perpetuă căutare [2]

François Cheng

 

 

A fost odată, ca niciodată, o varză, o căprița și un lup[3], care trăiau într-o înțelegere  aproximativa sub privirea atentă a stăpânului lor, cioban din Carpați. Existența liniștită a acestei uimitoare adunări era punctată, mai ales când stăpânul îi întorcea spatele, de  momente de tulburare, care făceau să fremete iarba stânii și chiar și arborii muntelui tăcut.

 

Varza Cabo[4], de exemplu, se punea dintr-o dată să tremure și să se umfle din toate circumvoluțiunile, ceea ce îi dădea lupului crize de urticarie și capriței o poftă grozavă de a o mânca așa crudă. Din fericire, ciobanul Virgil[5], cunoscând apucăturile naturale ale fiecăruia, intervenea fără întârziere, încruntând din sprâncene și decretând pe un ton binevoitor dar ferm: bine, ajunge acum ! – ceea ce liniștea deîndată spiritele.

 

Dar Cabo nu era singura sursă de îngrijorare provocată de acesta întrunire pestrița. Cu aerul său gingaș și inocent, căprița Luki[6] avea darul de a topi inima stăpânului său, care se forța să nu se dezvăluie, pentru a nu provoca gelozii. Suavitatea căpriței era asortată cu un preaplin de poftă de viața, care se exprima uneori cam nepotrivit.

 

Astfel, îi venea ei uneori să dănțuie fără noimă în jurul tovarășilor săi, ceea ce îi dădea lui Cabo îngrozitoare dureri de cap iar lupului crize de vedenie – altfel spus acesta din urmă începea să vadă peste tot fripturi de căprița umplută cu varză, așa cum pelerinii însetați se încapțâneaza să zărească izvoare limpezi în plin deșert.

 

Căci, contrar unor anumite idei preconcepute, Garu[7] nu era în mod special un lup răutăcios. Dar, orice ar spune vegetarienii, vegetalienii și ceilalți legumologi, un lup est carnivor prin natură sa. Ciobanul îl hrănea, de altfel, în fiecare zi cu măruntaiele animalelor din turmă, căci un lup pricăjit, se știe, e un lup blegit.

 

Într-o seară de vară – mai exact pe 31 august, Virgil a deschis – ca în fiecare an – porțile stânei oamenilor din sat pentru sărbătoarea tradițională a nopții celei mai înstelate. Trebuie spus că Virgil spera în secret să o întâlneasca pe Alina, povestitoarea cu ochi de viorele. Și Alina veni, împreuna cu o ceată de copii, pentru a le arăta stelele a căror istorie o cunoștea pe de rost.

 

Înfiorat, Virgil uită nu numai de varză, de căprița și de lup, dar rătăci și toiagul său  ciobănesc de care nu se despărțea practic niciodată. Și chiar atunci, Cabo, Luki et Garu se apropiară timid aducându-i toiagul pe care Virgil încrustase o stea.

 

Însa surprinzătoarea apariție (căci cu adevărat surprinzătoare și apariție) a Alinei avu o altă urmare, din cele mai neașteptate …

 

 

 

 O urmare din cele mai neașteptate …

MARTIE

 

 Nu există o singură clipă în care

  singură, ascunsă,

  să nu plângă decât pentru a învața 

  inutilitatea lacrimilor

Fabienne Verdier[8]

 

 

Brusc, pielea Alinei întâlni pielea de cerneală a cerului nopții.

 

Stelele defilau ca niște carusele în ochii copiilor care, după ce făcură un tur, aterizară  chiar în spatele Palatului orașului papal, în Franța, la Avignon.

 

Era o dimineața seacă, răcoroasă și însorita de primăvară. O femeie foarte singură și slabă își scoase căruciorul cu jurnale publicitare pe unul din trotuarele ce înconjurau Palatul. Femeia singură și slabă târa căruciorul așa cum anumite persoane își plimbă câinii.

 

Și, în vârful căruciorului, ca un rege așezat pe regatul său, trona Cabo, cea mai suverană dintre verzele crețe.

 

Femeia foarte singură și slabă o depistase la AuChamp[9], într-un morman de capete de varză Made în România. Cabo era destinată – sau în orice caz așa credea Efexora[10]- femeie foarte singură și slabă, să devină o supă de varză, cum presimțise Efexora vizionând filmul omonim.

 

Vântul sufla ca un Lup-Garu[11] turbat în platanii orașului unde Soarele strălucește 536[12] de zile pe an, atâta vreme cât Pământul se va încolaci în jurul miezului său arzător.

 

În acel moment precis, ca la un semn venit dintr-un univers necunoscut, jurnalele publicitare din cărucior își luară zborul către cerul de cristal conform unui algoritm cel puțin indescriptibil.

 

Plutiră în aer vaci râzătoare, ciocolăți în bețișoare, banane nevestejitoare, nimicuri îmbatatoare, o căprița norocoasă din soare, ba chiar și Alina se arăta sub forma unei bărbi a lui Papa.

 

În tot acest timp, la AuChamp, copiii mirobolanți[13] veniți din Carpați, descoperind raionul de cofetărie și observând-o pe Efexora care privea fără să vadă cu adevărat această abundența fabuloasă de dulcețuri, hotărâră să pună mână de la mână pentru a-i dărui un cățeluș de companie, în întregime din nuga de Montélimar, pe care îl numiră fără să mai stea pe gânduri Toto.

 

Atras de acest înfricoșator vacarm, șeful raionului adaugă cadoului copiilor un ghiveci minuscul de narcise strălucitoare, explicând pe un ton vizibil jenat: cu ocazia Zilei Femeii, cu omagiile Domnului AuChamp, cel mai mare șarlatan.

 

Abia pronunța el această frază solemnă, că micuții își și reluară zborul planat, chemați de alte noi aventuri la fel de incredibile în țara visului Alinei.

 

 

 

Ca un clopot fără sfârșit

APRILIE

 

TATA UBU :

 Oh! Îmi voi ascuți dinții în acești moleți.

MAMA UBU :

 Cinează, mai degrabă, Tată Ubu. Iată o mâncare poloneză.

TATA  UBU :

 Fir-ar al naibii, că nu e bună.
CĂPITANUL BORDURĂ : 

   Nu e bună, într-adevăr.

Alfred Jarry, Ubu roi[14]

 

 

Era o dimineața proaspătă și fermecătoare precum mugurii explozivi ai migdalilor și cireșilor care mărgineau străzile acestei primăveri între toate de neuitat.

 

Alina, ajunsă în cetatea Papilor pe respirația echinocțiului și purtată pe umerii înaripați ai Arhangelului Gabriel[15], în misiune la Avignon, se hotărî să o urmărească îndeaproape pe Effessora, femeie singură și slabă, pentru a se asigura că aceasta nu se va spasmofiliza sau pluti în aer împreuna cu jurnalele căruciorului său publicitar.

 

Effessora, femeie singură și slabă, urmând un parcours cronometrat din motive de rentabilitate de către Domnul AuChamp în persoană, se opri, după o pauză neprevăzută provocată de starea sa de slăbiciune extremă, în spatele Palatului Papilor, lângă cinematograful Utopia.

 

Și tocmai atunci Alina, găsindu-se în fața aunei porți deschise pe care era înscris cuvânt cu cuvânt Academia de Arte din Avignon, intră cu toată inocența în această clădire care purta pe fiecare dintre dalele scării sale urma înca proaspătă a unei atrocități ancestrale.

 

Și, în virtutea legii atât de puțin cunoscute a rezonanțelor obiective, Alina se puse să   fredoneze refrenul Marseiezei, cântec de revoltă al victimelor devenite uneori la rândul lor călăi:

 

 

Aux armes, citoyens
Formez vos bataillons
Marchons, marchons !
Qu’un sang impur
Abreuve nos sillons !

 

Măi-ar sa fie!

Cum se face că în mintea unei povestitoare venită din Carpați să se ivească astfel refrenul belicos al Revoluției Franceze ?

 

Trecea pe stradă, fix în acel moment, Domnul-Eu-Știu-Tot-despre-Istoria-Secretă-a-Țarii-Avignonului. Cu o dezinvoltură surprinzătoare, Alina, după ce îi dădu bună ziua, îl întreba dacă era la curent cu povestea acestei stranii clădiri.

 

Domnul-Eu-Știu-Tot-despre-Istoria-Secretă-a-Țarii-Avignonului îi răspunse pe un ton confidențial, dar fără nici o ezitare: știți, domnișoară, pe vremea Terorii, în turnul palatului care se află în fața acestei școli, persoane inocente au fost masacrate din nebunie revolutionara.  Domnul-Eu-Știu-Tot-despre-Istoria-Secretă-a-Țarii-Avignonului mai adaugă îndeparandu-se că ar exista chiar si un circuit insolit al ororii secrete a Palatului.

 

 

 

 Înțelepciunea pământului [16]

MAI

 

 Dacă la cincizeci de ani, o persoană nu are un Rolex, aceasta și-a ratat totuși viața

Jacques Séguéla, publicitar francez

 

 

Ingrozită de atâta cruzime închistată în pietrele turistice, Alina căută un loc liniștit, la adăpost de vuietul orașului.

 

Și iată că, la nici măcar o sută de metri de Turnul Terorii, se arătă o grădină aproape invizibilă, o oază pierdută într-un deșert de indiferența.

 

Alina își scoase deci pantofii obosiți de atâta drum și se așeză direct pe Pământul

« care este o stea ».[17]

 

Și tocmai în acel moment veniră Luki, Cabo, Garou și Virgil, alertați de către  Arhanghelul Gabriel.

 

Iar ei o transportară pe Alina, pe un nor de copii, într-o poiană din Carpați, unde se ascundea o biserică minusculă, în întregime din lemn de pin, care părea aproape abandonată.

 

Poiana era presărată cu flori de toate culorile, și Alina împleti o coronița de gălbenele[18], pe care o depuse la picioarele unei foarte vechi icoane a sus-numitului Arhanghel.

 

– HRISTOS A ÎNVIAT, îi spuse icoana Alinei

– ADEVĂRAT A ÎNVIAT, răspunse Alina, toată surâzătoare.

 

Cerul de primăvară răsuna în lumina Învierii, iar copii pregătiră masa de Paști : ouă roșii, verzi, galbene și viorele și albastre și portocalii, o tocană de miel și un pic din faimoasa licoare din Carpați, denumită « Lacrima lui Hrist ».

 

Iar atunci – cu o poftă cu adevărat de invidiat, Alina, Virgil, Cabo, Luki, Garou și copiii se puseră la masă. Și chiar și Efexora participă la acest festin mai gustos și mai bogat decât « un diner chic » la celebra Tour d’Argent[19], care pune în umbra întreg marele Paris.

 

 

 

Un solstitiu putin cunoscut

20 IUNIE

 

Pentru bunica.

 

 

După o lună, sub vitraliul nepăsător al Tour d’Argent, răsări soarele atotputernic al solstițiului de vară, ce incendia întregul Paris cu razele sale de miere și de cerneală aurită.

 

Alina, în vacanța în orașul cel mai vizitat din lume, se urcă la bordul unui vapor-muscă[20], purtându-l pe umărul său stâng pe Arhanghelul Gabriel, ce se făcuse infim și mult mai ușor pentru a o însoți pe Alina în acest nou periplu.

 

Lângă Alina stătea o fetița de vreo șapte ani, ce părea învelita într-o sferă de săpun în care se legăna fără încetare, ca o chemare fără speranța.

 

Fetița, căreia unii adulți îi dau numele barbar de « autistă », părea prizoniera universului său îndepartat.
Până când, din ascunzătoarea sa de nepătruns, inima ei întâlni privirea Alinei, care se puse să îi vorbească în limba păsărilor, pe care o învațase de la ciobanul Virgil, în Carpați.

 

Și, ca la un semn venit de cealaltă parte a tristeții, ființa micuței cu nume necunoscut se deschise, orbitoare precum soarele solstițiului de vară [21].

 

În ochii ei de culoarea inefabilă a cerului se puteau vedea girafe fără agrafe, astrolabi de la arabi, imense câmpii de sânziene[22] și mai ales o roată de foc fără sfârșit care se învârtea ca încolacita în ea însași.

 

În mijlocul roții se găsea o cruce de lumină albă, asemănătoare unui T, literă a transformării sufletelor și anotimpurilor.

 

Căci, dintotdeauna și mereu, departe de oraș, câmpurile de grâu continuă să se legene sub mângâierea aproape imperceptibilă a vântului. Pământul însamânțat se pregătește astfel să dea prima sa pâine copiilor, femeilor, bărbaților și rinocerilor.

 

 

 

Regatul licantropului

IULIE

 

Fiind ajunul zilei de paisprezece iulie

Spre patru după-amiază

Coborâsem pe stradă pentru a vedea saltimbancii.

Guillaume Apollinaire[23]

 

 

Revenită în cetatea Papilor transformată pentru o lună în oraș-teatru, Alina, un pic îmbatata de invazia afișelor care o amețeau precum cei o mie de ochi ai lui Avalokitésvara[24], se opri în fața unui anunț care îi păru în mod ciudat familiar.

 

Afișul, intitulat « Regatul licantropului » punea in scena un enorm si rău Loup-Garou ce devora o capră ce devora la rândul ei o varză creața.

 

Spectacolul era programat exact la miezul nopții, în curtea în care Alina se oprise pentru a se odihni cu două luni în urmă, în spatele Turnului Ororii. Neliniștită și intrigată, Alina se prezentă când sosi clipa la casa de bilete ținută de o femeiușcă foarte slabă, cu ochi triști și febrili.

 

În curtea care măsura vreo șaptezeci de metri pătrați, publicul era instalat în jurul scării care urca până la Turn și care alcătuia decorul reprezentației.

 

Pentru antreu, o mini-echipă de copii fotbaliști se amuzau, ca într-un ritual pe jumătate sălbatic, jucând o miuța cu o căpățână de varză creața, sub privirea implacabilă a arbitrului, care purta însemnele papale: cheile încrucișate așezate sub  tripla tiară papală. Ritm incantatoriu:

Varză, varză dulce, varză creața,

Te voi mânca, te voi devora…

 

O Minerva mai subțire decât firul gândirii trecu în fugă prin fața scenei recitând un vers de La Fontaine:

Acest om, se spune, era cultivator de varză; Si iata-l devenit Papă ![25]

 

În vârful scării, un soare la fel de mare ca ceasul Turnului începea să se micșoreze. Publicul, compus din căpățâni de floarea-soarelui, de spice de grâu, de știuleți de porumb, flori de lavandă și din câteva roșii, fremăta într-un val delirant.

 

La semnalul arbitrului, Loup-Garou sfâșia capra deschizându-i pieptul și hăpăindu-i inima ce incă mai bătea.

 

Alina încerca să cheme pe nume personajele acestui incredibil carnaj: Virgil, Cabo, Luki, Garou…dar nimeni nu îi răspunse. În depărtare, sirena unei mașini de pompieri urla în tăcerea de cerneală a nopții. Spectacolul era (fără) sfârșit.

 

 

 

Casa Balaurului [26]

SEPTEMBRIE

 

Veni toamna valuri de frunze migrau
unele lucruri își schimbau natura
stăteam pe un mal liniștit contemplam
iubita ofta închidea ochii « spune ce vezi »
ea răspundea « văd cum se ridică din pământ un bărbat foarte bătrân
îmbrăcat cu o haină lungă »
aici incheia citatul (Samuel XXVIII 8-14)
deschidea ochii trăgea undița
pescuia un pește de lemn

Gellu Naum [27]

 

 

De la Est la Vest, de la strada Izvorului către bulevardul Libertății, pe deasupra Casei Poporului, la București, se ținea soarele echidistant și egal cu sine însuși al solstițiului de toamnă.

 

Situată pe colina Arsenalului, construcția trona în Piața Constituției. Ca un zid invisibil, spațiul vid si încremenit al Pieței părea să respingă chiar și culorile dezmierdătoare ale toamnei.

 

Edificiul gol et masiv, inuman de megalomanie, fusese ridicat în numai cinci ani pe mizeria, frigul și minciuna unui popor în derivă. Cum să povestesc copiilor – se întreba Alina – (non) sensul acestui OZN istoric, al acestui zigurat proletar, a doua clădire administrativă a lumii, după Pentagon ?

 

Casa Poporului : un colos de 350 000 de metri pătrati locuibili. Cam la fel de mare ca și piramida lui Kheops. 2.550.000 de metri cubi de volum. 12 nivele la suprafața. 8 nivele subterane. 1100 de săli pe 86 de metri de înalțime. Un labrint de tunele de 80 de metri sub pământ. Două adăposturi anti-atomice, se zvonește.

 

Între nivele, turnuri și coloane, mii de ferestre străluceau precum ochii insolziți ai unui Balaur imemorial. Alina privea cu stupefacție urisașul însuflețindu-se : pielea sa de marmură începea să se transforme. Solzii atotvăzători ai animalui istoric fremătau în valuri de cerneală : verde smaraldin, roșu sangvin, galben nanchin, roșu carmin, verde opalin, roșu mai pralin, cer de muslin.
În mijlocul Pieții Constituției, Alina încerca să dea înapoi, către bulevardul situat în fața Palatului, dar chemarea Balaurului era irevocabilă. Ca vrăjită se îndrepta ea spre botul monstrului.

 

O fetița îmbracata în costum național stătea ca o momeală pe covorul care acoperea scara principală. Limbă de Balaur. Aspirată între grupurile de turiști japonezi și germani, Alina urma năucită parcoursul vertiginos al materialelor : 1.000.000 de metri cubi de marmură. 3.500 de metri pătrati de țesături prețioase. 900.000 de metri cubi de lemn. 2.800 candelabre. 220.000 de metri pătrati de covoare, 3.500 tone de cristal. Totul fabricat de către 40000 de români, cu 200 architecți si materie primă autohtonă.

 

La apogeul acestui plerinaj, ca la un semn al paznicilor invizibili ai Palatului, Alina se regăsi singură, într-o tăcere asurzitoare[28], pe terasa unde Ceaușescu se visa în părinte etern al poporului.

 

Două umbre tăcute rămâneau drepte în fața balustradei balconului prezidențial. El,  cizmar de meserie, salutând cu mândrie defileul organizat în onoarea sa de flancurile Securității. Ea, Julietă de vârsta a treia, ceva mai retrasă. Fostă muncitoare textilă promovată la rangul de « cercetător științific de renume mondial » și numărul doi al Statului. El, încercând să o calmeze cu o mână pe genunchi în fața tribunalui sumar care le va fi pecetluit condamnarea la moarte. Uniți pentru întotdeauna printr-o dragoste fidelă și o nebunie comună. Și mai puternici în moarte.

 

O lacrimă de cristal rasună ca o picătură de ploaie la picioarele Alinei, trimițând umbrele în lumea lor. Toamna, spune o legendă[29], Balaurul secretă o piatră scumpă care vindecă toate cele rele. Alina ridică bucata de sclipici încremenit și se alătură grupului de turiști care părăseau Palatul Parlementului.

 

 

Ghicitori de toamnă

OCTOMBRIE

 

Îmi trebuie mai multe auzuri,

îmi trebuie mai multe văzuri, mai multă dezmărginire,

aud, aud, nu înteleg ce aud,

nu pot întelege decît cuprinzînd,

înghitind acest zgomot imens, inomabil,

înghitita de tine, vastă pace, care te apleci

dinaintea picioarelor mele

ca să ridici din praf,

cu un sunet perfect, delicat,

o pană de pasăre.
Magda Carneci[30]

 

 

Era clipa sunetelor colorate. Sunete pătrunzătoare, care se dizolvă în celule precum cerneala în apă. Care transformă corpurile în cutii de rezonanța. Momentul în care lumea devine o ureche imensă, care ascultă și vorbește în același timp. Sssssfff, țțțțțsss, hstttttt – protesta fără ranchiună covorul de frunze, deranjat de pașii trecătorilor în depunerea sa țesătoare. Și vocile copiilor, contrapunct de clopote atonales [31]. Cele ale băieților ceva mai diafane decât cele ale fetelor.

 

– Am găsit o găoace cu trei castane, spuse un copil, ținând în palmă ariciul vegetal. O  vrei ? Ai grijă, înțeapa…auu ! Alina deschise ochii încet, foarte încet, ca și cum ar fi văzut pentru intâia oară.

 

În privirea sa se învârtea cu viteza unui melc caruselul panoramic al peisajului. Linii fugitoare și coline topitoare. Flux și reflux de nori alunecători. Brume de argile fumătoare … Alinei nu îi credea sa vadă ochilor …  Dar unde mă aflu ? La această întrebare, copii se puseră să o încerce fredonând cuvinte incantatorii : la Hohneck ! la Arpasel ! la Kalenji ! la Arefu ! la Thaon ! la Chapelotte[32] !  Stați așa, nu trișați, îi opri Alina, un pic enervată.

 

– Și dacă ne-am pune pe ghicit ? întreba fățiș o drăguța de fetița, codița de veverița. Da, da, cimiliturile, se grăbiră copiii. Ca și cum nu era destul de amețită, diablotinii o încercuira pe Alina, țopăind din toate părțile, înainte de a se așeza în jurul ei.

 

Un băiețel copăcel cu ochi lucitori precum sucul proaspăt de struguri lansă prima întrebare :

 

Eu sunt satinata și eu sunt crocantă,

Pe foc încalzita dulce et tentantă,

În frunzele toamnei eu sunt ridicată,

Iar în timpul iernii mă fac înghețata.

Ce sunt ?

 

Castaneta ! Răspunse fetișoara cu codița. Prea ușor. Ascultați-o mai degrabă pe aceasta :

 

Roșu abajur, puncte albe, mice,

Soarele și ploaia nu pot să îl strice,

Lamele-mi sunt fine, multe și dungate, 

Și să nu uitați, a nu fi mâncate.

Ce sunt ?

 

– Dar e umbrela! exclamă o fătucă lină, palida ca o hermină.

– Ba  nu, rece, rece de tot, o tachinară la unison două marmote istețe, mereu puse pe poznețe.  Este Muscaria Amanita, răspunse un înțarcat, fiu de farmacist. Și, pentru a risipi neîncrederea auditoriului, el explică : ciuperca amanite tue-mouche, în nici un caz să nu o mâncați ! Așteptați, dezlegați-o mai degrabă pe aceasta :

 

Sunt ofidian lung și ars de soare,

Cei mari și cei mici îmi merg pe spinare,

Sub ai voștrii pași scrâșnesc cam țanțos,

Dacă-ai vrea să vii, aș fi mai frumos.

 

– Păi este drumul ! Răspunseră copii în cor.

– Într-adevăr, e timpul să plecăm, hotărî Alina.

 

Soarele destrămase vălul ceței matinale. Lumina dulce și intensă înviora paleta de galben ocru, roșcat și cărămiziu. Nuanțe de sienna și de terracota îi punctuau profunzimea. De cealaltă parte a podului de lemn, suspendat pe deasupra prăpastiei, regele căprițelor de munte aștepta, cu o floare de colț în gurița.

 

 

 

Stapanul lui Satan

NOIEMBRIE

 

 Îmi e poftă de mine, soarta mea și tot restul sunt așa delicioase !

  Fiecare clipă și orișice ar fi mă împlinesc de bucurie,

Oh! Sunt minunat !
Walt Whitman[33]

 

 

În aerul apatic al orașului Avignon începea să se înscrie cu cerneala apusului sentimentul năucitor toamnei.

 

Lipită de Palatului Papilor se afla curtea saltimbancilor. Unde pribegea un bărbat de vreo treizeci de ani, însoțit de câinele său Satan. Călător fără bilet într-o gară necunoscută. Ochi verzi, tulburi precum moartea. Se refugiase acolo, agățat de sticla sa de bere ca un pelerin de o cârjă. Pe jumătate adormit, pe jumătate beat. În afara lumii și, în același timp, cerșind un semn al Celuilalt prin absența sa dărâmată în acest loc de trecere.

 

Satan era un câine castaniu de talie mijlocie, botnița desfăcută. În dimineața aceea, pe când Alina traversa parcul, câinele se apropie de ea îmboldind-o ușor cu vârful botului.

 

– Vino, Satan, nu îi mai sâcâi pe trecători, spuse bărbatul. Un licurici de tandrețe însuflețea ochii omului care se temea înainte de toate să nu deranjeze.

– Dar e un câine cuminte, nu face nici un rău, dar ce naiba faci aici, Virgil ?

– Păi…sunt în transhumanța iar oile mi s-au cam pierdut pe acolo sus !

 

Pe cerul ca dinaintea potopului se învârteau nori orfani : oițe fără codițe, verze crețe fără fețe, o căprița dezgolită, un Lup-Garrou zău flu.

 

Cu un gest furtiv dar precis, Alina ridică toiagul de cioban al lui Virgil, abandonat sub o bancă. Ciucurele lustrei de cristal [34], piatră prețioasă a Balaurului, încorona acum sceptrul lui Virgil. Alina ținea ca o spadă, între Cer și Pământ, această fărâmă de arbore al vieții încrustata de Istoire. Deschide-te, îndata, ceru încetișor Alina. Deschide-te !
Și iată că, din partea cealaltă a unui vis, Alina văzu imensitatea spațiului  descuindu-și alveolele cele mai secrete. Înradacinat în limita găurilor negre și a stelelor de quark, își trăgea seva copacul vieții. În aura sa atotpătrunzătoare mișuna gama întreaga a speciilor creației : procaritote[35] negrișoare, eucariotes[36] dansatoare, omuleți plimbăreți…tot șirul generațiilor de părinți ce aștepta să fie eliberat.

 

 

 

Hotul de an nou

IANUARIE

 

În oglinda albastră a Ghețarului limpede, Ho privește cu întregi ochii săi. E lumina care se joacă, sau ochii săi care se tulbură, sau vede el bine ceea ce vede ? El vede  forme argintii, ca niște scafandri uleioși în apă, cu picioare și brațe. Și iată-l pe fratele sau Mo, forma sa scobită  fugind, o Mie de oameni-găunoși îl urmăresc, dar le e frică de lumină. Forma lui Mo aleargă spre lumină, se urcă într-o mare falie albastră și se introarce spre sine ca în căutarea unei porți.[37]

René Daumal

 

 

În centrul Pământului, Soarele cel proaspăt se trezește. Anul nou esta data sa naștere. E înca un făt, care are nevoie de ajutorul oamenilor pentru a se ivi și pentru a crește.

 

Când iese din măruntaiele materne, Sorele își multiplică înfațișarile, pentru ca fiecare ființa să-l poată însuși după firea sa. Dar hoțul de an nou îi pândește dintotdeauna venirea.

 

Alina se opri din povestit privind gânditoare mareea de persoane adunată în jurul Turnului Eiffel, la miezul nopții, la Paris. Sute de mii de siluete topite în matricea nopții. De aprope, caleidoscopul de chipuri pulsa în obscuritatea relativă a orașului. Valuri de lumină luceau : lămpi, torțe, lumânări, lampadares. Și zgomotul suspendat al mulțimii, entre le Cer și Pământ.

 

– Adică fiecare dintre noi are propriul său Soare ? întreba un cutezător, deghizat în zburător.

– Este posibil, răspunse Alina, sau măcar un licurici, ascuns sub cingătoare.

– Dar cine este hoțul de an nou ? Și unde se ascunde ? se sperie o fetița curioasă cu bentița.

– I se dau multe nume : înger al abisului, dragon mișunator, murg palid, sfinx cap de mort, rege al nebunilor, soare negru, demon al surselor, zeu al coarnelor, lup al lunii, zmeu ou balaur – este o litanie fără sfârșit.

 

Hoțul de an nou e prizonierul orologiilor și nu poate ieși decât în momentul exact al celui de-al doisprezecelea sunet de clopot. El bântuie ceasurile, clepsidrele dar și  celulele vietăților, firul apelor sau alunecarea norilor. Obișnuiește să se fixeze în interstițiile făpturilor care se mișcă și respiră într-un singur scop : să vâneze soarele născător.

 

De aceea, oamenii au căutat dintotdeauna un mijloc de a proteja anul cel nou de tâlharul său. Într-o poveste chineză, văduva Teng îl alungă pe mâncătorul de mezini cu batiste însângerate și zgomote înfioratoare. În alte tradiții, lupta dintre un mag alb și un magician negru e reprezentată prin dansuri de animale totemice. Alții spun că hoțului îi este cel mai frică de tăcerea dintre notele ceasornicului.

 

Pe când Alina își depăna povestea, în piața Trocadero, în mijlocul unei vaste așteptări, se ridica Turnul ca o navetă spațială gata de lansare. Oile lui Virgil erau și ele risipite prin grămadă, transhumanța strecurată între lumi.

 

Deodată, focurile de artificii ale Turnului se declanșară de la bază, pentru a urca în trepte spre punctul Alfa al animalului de oțel. Cu fiecare nivel exploda o secundă a numărătorii inverse, marcată de o jerbă incandescentă. Cu ochii ațintiți spre țâțânile timpului, participanții acestei liturgii urbane punctuau prin strigăte de victorie înalțarea șarpelui incendiar. Douăsprezece secunde-ofrandă pentru Janus, stăpân al începuturilor și sfârșiturilor, al alegerilor, cheilor și porților.

 

 

 

Tinerețe fără bătrânețe și viața fără de moarte[38]

FEBRUARIE

 

 Dă, Doamne, fiecărui a sa moarte 

  din viața sa născută

 în care cunoscu iubirea, sensul și tristețea. 

 Căci noi nu suntem decât coaja și frunza. 

 Moartea cea mare, ce fiecare-o poarta, 

 e fructul tranformarii ce o-nconjoară.[39]

Rainer Maria Rilke

 

A fost odată ca niciodată, în vremea de nespus de dinaintea nașterii poveștilor.

 

A fost odată, în inima neîmblânzită a Carpaților, un copil de cioban ce nu voia să se nască. În pântecul mamei sale plângea și să iasă se apăra. Tatăl sau îi oferi țâșnirea neclintită a muntelui, întinderea neoprită a cerului și ciobănițe cu farmec de vis. Dar nimic din toate acestea nu părea să-l ademenească. Numai promisiunea Tinereții fără bătrânețe și a vieții fără de moarte îl hotărî să vină pe lume.

 

Pe măsură ce creștea, băiatul devenea un păstor împlinit, numit Virgil. Părinții săi și natura întreaga își puseră toată speranța în acest moștenitor, mai ager și mai înțelept decât regele Solomon. Când împlini 18 ani, Virgil îi ceru tatălui darul său de naștere. Rugămintea sa risipi ca un fulger mersul firesc al acestui petec răzleț de paradis. Ce ființa din lumea aceasta ar fi putut să îi dea lucru așa nemaivăzut ?

 

Inflexibil, tânărul părăsi pământul natal, însoțit doar de toiagul său de cioban. Astfel plecă Virgil spre răsăritul soarelui. Pe drum, el afrontă neînfrânt doi monștri iviți din noaptea coșmarelor. Pe Vrăjitoarea-Uragan, mai întâi, care domnea peste o pădure de copaci carnivori. Bieții nebuni care se aventurau până la ea erau măturați de vortexul suflării sale, pentru a sfârși ofrandă pădurii. Harpia-Vulcan, mai apoi, ale cărei odrasle, o adunătură de bestii sângeroase, viermuiau pe pământurile sale blestemate. Bieții idioți care se riscau până la ea erau împinși, cu jerbe de foc și de lavă, în mordele mereu flămânde ale « micutilor » săi.

 

Dar Virgil nu era un trecător oarecare. El avea drept căluț și sfetnic un Murg, bastonul său de viața zburător. Iar Murgul era mai aprig, mai iute și mai priceput decât încrâncenarea creaturilor infernale.
Cu domeniile Vrăjitoarei-Uragan și a Harpiei-Vulcan se termina lumea cunoscută a muritorilor.

 

Călare pe al său Murg se îndrepta Virgil spre ivirea Soarelui. Merse el și tot merse până ajunse în valea lupilor-cântători, a iezilor și a panselelor sălbatice. O adiere ușoară traversa cerneala pafumată a acestei elipse unde era mereu primăvară.

 

Stăpâna locurilor era o Alina-Zina grațioasă și primitoare, ce vedea pentru prima oară    ființa umană în ținutul său. Bucuroasă să aibă companie, Alina-Zina îl întreba pe Virgil ce anume căuta.

 

– Căutăm, răspunse el, Tinerețe fără bătrânețe și viața fără de moarte.

– De căutați ce spuneți, răspunse ea, aici este.

Astfel se opri Virgil la capătul imaginat al călătoriei sale, unde Alina-Zina îl învoi să hoinărească după plac. Evită, doar, îl preveni domnița, să treci limanul Văii plângerii.

 

Timpul însuși își opri răsuflarea pentru Virgil, ce rămânea mereu tânăr, ca un preafericit. Adesea, pleca el să vâneze, dezmierdat de răcoarea gingașa a Paradisului regăsit. Până când, urmând un iepure, se regăsi ca din întâmplare în Valea plângerii. Si atunci, dorul de părinți risipi intr-o clipită o eternitate de candoare. Ca bântuit se legăna Virgil în apele hipnotice ale melancoliei. Și pofta de viața i se năruia pe zi ce trecea.

 

– Dragul meu, îi spuse Alina-Zina. Văd că, împotriva presimțirilor mele, ai trecut hotarul Văii plângerii.

– Domnița, l-am trecut, dar fără voia mea. Iar acum gândul de a mă întoarce spre locul meu de naștere nu îmi dă pace : să-i revăd doar o dată pe bătrânii mei părinți și întinderea unduitoare a cerului de odinioară.

– Eu nu pot să îți opresc dorința, răspunse Alina-Zina. Dar să știi că părinții tăi nu mai sunt demult pe lume și locul tău de naștere a devenit o legendă destrămată. Nu pleca, dragul meu, mi-e teamă că nu vei ști să regăsești calea de întoarcere.

 

Tot ascultând aceste cuvinte ca pe un ecou îndepartat, Virgil își chemă Murgul, care îi spuse la rândul său :

– Stăpâne, dacă ești cu adevărat hotărât să pleci, eu te duc. Dar de vei coborî măcar o clipă din dosul meu înaripat, te voi lăsa unde tânjești…

 

Pe drumul de întoarcere nimic nu mai era ca înainte. Din munții copilăriei sale se zărea doar o piatră, ca o măsea de minte presărată pe câmpia ce fusese atât de semeață și înalta. Cu pletele cărunte, vederea tulbure și mersul tremurat, Virgil se așeză pe leagănul lui împietrit. Acolo îl aștepta moartea sa, chircită și încercanata. Bine ai venit, îl întâmpina dânsa cu o palmă.

 

 

 

 

 

____________________________________________________________

[1]

Numele Alina, de origine germanică, se trage din rădăcina adal, «nobil», și sufixul –line,   legat de cuvântul lind care înseamna dulceață, tandrețe (și nu dulcegărie).

[2]

François Cheng, Et le souffle devient signe, Portrait d’une âme à l’encre de Chine, L’iconoclaste, Paris, 2010

[3]

Conform unei idei propuse de G.I. Gurdjieff  în  Les récits de Belzebuth à son petit fils, Editions du Rocher, 1983

[4]

Nume inspirat din cuvântul francez «caboche» – capățână

[5]

 Ceea ce înseamna «mlădița fragedă» dar și «cel care și-a pierdut cârja»

[6]

Norocoasa !

[7]

Lupul-Garu, e foarte cunoscut…etimologia sa vine din expresia : « dar unde oare să ma garez ?»

[8]

Fabienne Verdier, Passagère du silence, Albin Michel, Paris, 2003

[9]

Auchan, rețea de supermarketuri franceze instalat de câtiva ani și în România, AuChamp însemnând în limba lui Molière « PeCâmp », de unde expresia populară : foaie verde de trifoi, eu Pecâmp ma duc vioi…  

[10]

Nume feminin al orei celei rele, Efexor…

[11]

Altfel spus un licantrop, Loup-Garou în franceză

[12]

Sau 653, daca preferați. Avignon este unul din orașele cele mai însorite din Franța.

[13]

Ceea ce înseamna extraordinar, excepțional, neobișnuit, uimitor, insolit, rar, bizar, straniu, extravagant, abracadabrant, incredibil, neasemuit, minunat, fabulos, fantastic, feéric, supranatural. admirabil, magnific, miraculos, mirific, prodigios, stupefiant – spuneti-mi dacă aveți alte idei !

[14]

Alfred Jarry, Ubu roi, Editions Galimard, Paris, 2002

[15]

Papa Pieus XII l-a proclamat pe arhanghelul Gabriel, vestitor al imaculatei concepțiuni și a răscumpărării oamenilor, «patron celest al tuturor activităților relative la telecomunicații și al tuturor tehnicienilor și muncitorilor» din acest domeniu. Gabriel est deci și sfântul patron al Internetului.

[16]

Titlul unei sculpturi de Constantin Brâncuși, țaran din Carpați, devenit unul din părinții fondatori ai sculpturii moderne a secolului 20.

[17]

Conform expresiei fabuloase a lui Jacques Prévert.

[18]

Într-o franceză modificată : pis-en-lys, cea mai regal-democratică dintre florile de câmp.

[19]

Faimos restaurant parisian pe care Domnul Séguéla îl frecventează foarte probabil.

[20]

Vapoare turistice tipice la bordul cărora turiștii vizitează Parisul de-a lungul Senei.

[21]

Căci la soare te puteai uita, dar la dânsa ba…leitmotiv adesea întâlnit in basmele românești.

[22]

Floarea de Sânziene are o tulpină înalta, împodobita cu flori mărunte, galben-aurii, care văzute de la distanța seamănă cu o ploaie de stele. Mirosul său e de miere. În folclorul Carpaților, Sânzienele sunt de asemenea zâne legate de sărbătorile solstițiului de vară.

[23]

Guillaume Apollinaire, Un fantôme de nuées, Calligrammes, Poémes de la Paix et de la Guerre, 1913-1916, Nabu Press, 2011

[24]

Avalokitésvara, « domnul care vede » este cel mai popular bodhisattva printre budiștii Marelui Vehicul. Numele lui înseamna totodată « cel care are ascultă chemările, vocile și sunetele lumii ». Bodhisattva proteiform și sincretic, Avalokitésvara încarneaza fundamental compasiunea ultimă.

[25]

Jean de La Fontaine, L’Homme qui court après la Fortune et l’Homme qui l’attend dans son lit, Les Fables de La Fontaine, Editions Azou, 2011

[26]

Balaurul este echivalentul dragonului în mitologia românească. Fiinta fantastică, văr al șarpelui si frate al dinozaurului, el are adesea mai multe capete, intr-o simbolică foarte complexă. Unul dintre acești balauri, de exemplu, specimen cu șapte capete, se hraneste numai cu carne de om. Impotriva monstrului se luptă Fat Frumos – nume care inseamnă copil dar si embrion frumos. Balaurul este de asemenea o variantă precreștină a Sfântului Gheorghe.

[27]

Gellu Naum, Schimbarea lucrurilor, in Malul albastru, Cartea Romanească, București, 1990.

[28]

« Sunt plin de tăcerea asurzitoare a dragostei », Louis Aragon, în Nebun de Elsa, Gallimard, 1963.

[29]

Numeroastre credințe ancestrale fac legătura între echinoxiul de toamnă și figura șarpelui sau a dragonului ca animal mitic. Toamna, șerpii se retrag în măruntaiele Pământului, până în primăvara următoare. La culesul viilor, șerpii coborâți în profunzimile pământului dau naștere unei pietre prețioase cu virtuți taumaturgice.

[30]

Magda Carneci, Muzică pentru instrumente necunoscute, PHI, 2008.

[31]

Atonalitatea, element central al evoluției muzicale a secolului 20, schimbă regulile jocului pe care este construită muzica occidentala clasică. Sistemul tonal est ierarhizat in jurul unei  note numite tonică si a « dușmancei sale », dominanta. In muzica atonala toate notele sunt « egales », dinamica sunetelor fiind dată de contrapunct si de o formă de organizare seriala.

[32]

Arpasel et Arefu se situează in munții Fagaras, iar Hohneck, Kalenji, Thaon et Chapelotte fac parte din masivul Vosges.

[33]

Walt Whitman, Cântec despre mine însumi, în Fire de iarbă, Gallimard, 1992.

[34]

Trimitere la Casa Balaurului, povestea lunii septembrie.

[35]

Conform teoriei evoluției lui Darwin, procariotele sunt vietăți unicelulare a căror structură este lipsită de nucleu.

[36]

Pentru aceeași teorie, eucariotele regrupează toate organismele uni sau pluricelulare cu nucleu. Printre marile specii de acet tip, putem cita animalele, ciupercile și plantele. Conform filogenezei – știința care studiază procesul de dezvoltare al familiilor vieții – omul est deci o eucariotă.

[37]

René Daumal, Muntele Analog, Gallimard, 1981.

[38]

Dupa basmul omonim a lui Petre Ispirescu.

[39]

Rainer Maria Rilke, Cartea despre saracie si moarte, Actes Sud, 1992.

 

 

delia

Articles similaires

Tags

Partager