David Foster Wallace

 

 

(USA)

 

 

 
David Foster Wallace (21 februarie 1962 – 12 septembrie 2008) a fost un scriitor, eseistși profesor american, considerat unul dintre cei mai influenți și inovatori scriitori din ultimii 20 de ani.

 

 

 

Ennet House

 

Fragment din Infinite Jest, Abacus 1996, pp. 270-281

 

 

Atât lui Pat Montesian cât și sponsorului său de la Alcoolicii Anonimi le place să-i amintească lui Gatley că noul rezident, Geoffrey Day, s-ar putea să devină un învățător neprețuit în ale răbdării și toleranței, pentru el, Gatley, angajat al Casei Ennet1.

„Așa că la vârsta de 46 de ani a trebuit să vin încoace, ca să învăț să trăiesc după clișee,” este ceea ce Day îi spune lui Charlotte Treat, chiar după ce Randy Lenz a întrebat din nou cât e ceasul, exact la 8.25. „Să-mi las voința și viața în grija clișeelor. Toate la vremea lor. Ia-o ușor. Începe cu începutul. Curajul este frica ce și-a spus rugăciunea. Cere ajutor. Facă-se voia ta. Este posibil dacă insiști. Dezvoltă-te. Revino.”

Sărmana bătrână Charlotte Treat, înțepând pedant cu acul cruciulițele de goblen, așezată lângă el pe canapeaua jerpelită de vinilin, tocmai primită de la Goodwill2, își țuguie buzele. „Trebuie să ceri un pic de recunoștință.”

„Ah nu, ideea este că deja am avut marele noroc să primesc recunoștință.” Day pune un picior peste celălalt într-ul fel care face ca întregul său corp, mic și molatec, să se încline spre ea. „Lucru pentru care, te rog să mă crezi, sunt recunoscător. Cultiv gratitudinea. Un bețiv recunoscător nu va mai bea niciodată. Știu, clișeul corect este ”O inimă recunoscătoare nu va bea niciodată”, dar de vreme ce despre organe nu se poate zice că consumă alcool la propriu, și pentru că posed încă destulă voință de a refuza să trăiesc doar după enunțuri irelevante, spre deosebire de bunele noastre clișee, îmi permit o ușoară rectificare. Și își însoțește spusele cu o privire inocentă. ”Cu toate acestea, o rectificare plină de recunoștință, se înțelege”.

Charlotte Treat se uită spre Gatley căutând parcă ajutor, sau confirmarea instituțională a dogmei. Sărmana curvă e complet derutată. Cu toții sunt derutați, încă. Gately își amintește că probabil că și el este, cea mai mare parte a timpului, derutat, încă, chiar și după cel câteva sute de zile. „Nu am știut că nu am știut”, este un alt slogan care pare lipsit de conținut o vreme și care apoi deodată se adâncește, ca apele pline de homari de pe Coasta de Nord. Pe când Gatley își croiește drum prin meditația de dimineață, încearcă să-și amintească mereu că asta este tot ce o rezidență la Ennet House presupune: să le poți cumpăra acestor ageamii ceva timp, cateva felii subțiri de abstinență, până reușesc să dea cu nasul de ce este adânc și adevărat, aproape magic, sub aparența superficială  a ceea ce ei se străduiesc sa facă.

„O cultiv asiduu. Noaptea fac exercitii speciale de recunoștință, aici în cameră. Flotări de gratitudine, am putea să le spunem. Uite, întreabă-l pe Randy daca nu le fac regulat. Conștincios și plin de zel.”

”Pai, îți spun eu că e adevărată, asta-i tot”, pufnește Treat. „Chestia asta cu recunoștința.”

Toată lumea în afară de Gatley, care stă trântit pe canapeaua din fața lor, ignoră acest schimb de cuvinte, și se uită la un video prost înregistrat, plin de linii statice. Day nu a terminat de vorbit. Pat M. își încurajează noii angajați să-i privească pe rezidenții, pe care, de fapt, i-ar rupe în bătaie, ca pe niștea valoroși învățători ai răbdării, a toleranței, ai disciplinei și ai săpânirii de sine.

Day nu a terminat de vorbit. „Unul dintre exerciții esta acela de a fi recunoscător că viața e mult mai ușoară acum. Obișnuiam din când în când să gândesc. Obișnuiam să gândesc în fraze lungi, compuse, cu multe propoziții subordonate și chiar în cuvinte polisilabice. Acum găsesc că nu mai e nevoie.  Acum trăiesc după dictatul mostrelor de macrame din reclamele de pe dosul revistelor vechi. Ia-o ușor. Amintește-ți să-ți amintești. Doar prin grația unui Dumnezeu cu D mare. Ia-o de la capăt. Precis, temeinic. Monosilabic. Buna învățătură a lui Norman Rockwell și Paul Harvey. Umblu cu mâinile întinse în față și recit aceste clișee. Monoton. Nu e nevoie de intonație. S-ar putea sa fie ăsta unul? Am puta să-l adăugăm pe ăsta la colecția de clișee? „Nu e nevoie de intonație”?  Probabil că are prea multe silabe.

Randy Lenz zice „N-am timp pentru căcaturi de astea.”

Sărmana Charlotte Treat, de-a lungul celor nouă săptămâni de abstinență încearcă să arate tot mai prezentabil. Se uită din nou la Gatley, culcat pe spate, ocupând întreaga canapea din camera de zi, un tenis pe rezemătoarea destrămată, cu ochii aproape închiși. Doar personalul poate să stea întins pe canapele.

„Negare”, spune Charlotte într-un final, „nu este numele unui râu din Egipt.”

„Ce ar fi să tăceți dracului odată?” spune Emily Minty.

Geoffrey (nu Geoff, Geoffrey) Day e în Ennet House de șase zile. A venit de la faimoasa clinică de dezintoxicare Dimock Detox, unde a fost singurul alb, ceea ce Gately presupune că trebuie să-i fi lărgit considerabil orizontul. Day are o față plată, strâmbă și unsuroasă, complet lipsită de expresie, pe care ai avea nevoie de multă auto-convingere ca s-o găsești plăcută, și niște ochi care tocmai încep să-și piardă acea strălucire clipitoare a treziei de dimineață. Day e nou-venit; o epavă. Tipul de vin-roșu-și-sedative care cândva în octombrie și-a luat în sfârșit la revedere: și-a băgat Saab-ul în vitrina unui magazin de materiale sportive, a ieșit de la volan și a început să se uite prin rafturi, până au venit să-i ia. A predat ceva, care suna total aiurea, ca istoricitate socială sau socialitate istorică, la un colegiu din apropierea orașului Medford și în formularul de internare a declarat că făcea parte din redacția revistei trimestriale a facultății. Conform formularului, Day a avut în ultimii ani faze repetate și tot mai îndelungi de completă pierdere a conștiinței și în consecință cablarea lui la realitate e cam șubredă. Dezintoxicarea la Dimock, unde deabia au resurse să-ți dea un Librium, daca intri in Delirium Tremens, trebuie să fi fost cu adevărat sinistră, pentru că Day susține că ea nici nu s-a întâmplat. Povestea lui e că a nimerit la Ennet House, aflat la câțiva pași de casa lui în Malden, dintr-un moft și că locul i s-a părut atât de ridicol și gregar, încât n-a mai vrut să plece.

Nou-veniții cu ceva educație sunt cei mai răi, zice Gene M. Ei își identifică întreaga ființă cu capul și atunci boala își instalează cartierul general în cap. Day poartă nădragi de o nuanță nedefinită, șosete negre cu pantofi negri și cămăși pe care Pat Montesian le-a descris în formular drept „cămăși hawaiene de tip est-european”. Day stă acum pe canapeaua de vinilin cu Charlotte Treat, după micul dejun în camera de zi a sanatoriului Ennet House împreună cu câțiva alți rezidenți care, sau nu lucrează sau nu trebuie să fie la lucru devreme, și cu Gately, care a fost de serviciu până la patru dimineața, la garda de vise, în biroul principal și care a fost pentru scurt timp înlocuit de Johnette Foltz, ca să poată să lucreze ceva la Adăpostul Shattuck, un pic mai jos, de unde s-a întors la șapte, astfel încât Johnette să se poată duce la treaba ei, și acum, el, Gately, încearcă să se destindă și să se centreze interior urmărind cu ochii crăpăturile de pe tavan. Pe Gately îl încearcă adesea sentimentul unei grele pierderi, în ce privește narcoticele, mai ales diminețile, chiar și după îndelungata sa dezintoxicare. Sponsorul lui de la White Flag Group spune că anumite persoane nu pot trece peste pierderea a ceea ce ei consideră că a fost singurul lor prieten adevărat, singura iubire; ei trebuie să se roage zilnic pentru acceptanță și pentru puterea de a face față la durere și pierdere și să aștepte ca crusta rănii să se întărească. Sponsorul, Ferocious Francis G. nu-l ceartă niciodată pe Gately pentru că nutrește sentimente negative în legătură cu chestia asta, dimpotrivă, el îl prețuiește pentru candoare cu care își pierde firea și plânge ca un copil vorbind despre asta, dis-de-dimineață, la telefon, marea lui pierdere.  E un mit că nimănui nu-i lipsește. Substanța lui personală. Pe dracu! Nu ai avea nevoie de ajutor dacă nu ți-ar lipsi. Trebuie doar să Ceri Ajutor și să o Întorci pe Dos, pierderea și durerea, să Revii, să apari să te rogi, Să Ceri Ajutor. Gately se freacă la ochi. Sfaturi simple ca acestea par o grămadă de clișee – Day are dreptate că așa stau lucrurile. Da, și dacă Geoffrey Day continuă să marșeze pe ideea cum i se par lui lucrurile, îl poți considera de pe acum un om mort, cu siguranță. Gatley a văzut deja duzini venind și plecând devreme, înapoi Acolo Afară ca să ajungă la pușcărie sau să moară. Dacă Day va avea norocul să clacheze, într-un final, să vină noaptea în biroul principal urlând că nu mai poate îndura, agățându-se de manșetele pantalonilor lui Gatley și să bolborosească și să implore ajutor cu orice preț, Gatley va avea ocazia să-i spună că directivele devenite clișeu sunt, de fapt, mult mai profunde și mai greu de pus în practică. E mai greu să încerci să trăiești după ele decât să le rostești. Dar va ajunge să-i spună lucrul ăsta numai dacă Day va veni să i-o ceară. Din punctul lui personal de vedere, Gately îi dă lui Day cel mult o lună până se va întoarce de unde a venit, să facă reverențe în fața automatelor de parcare. Doar că cine e Gatey să judece cine va beneficia de Darurile programului și cine nu, să nu uităm. Încearcă să-și închipuie că Day e aici ca să-l învețe răbdare și toleranță. E nevoie de multă răbdare și toleranță ca să nu-i dai tipului ăstuia mic și molatec un brânci într-un șanț și să faci loc cuiva care vrea cu adevărat Darul. Doar că cine e Gately să creadă că ar știi el cine îl vrea cu adevărat și cine nu? Brațul lui Gately e sub cap, pe celălat reazem al canapelei. Pe ecranul televizorului se întâmplă ceva violent în culori puternice, ceva ce Gately nici nu vede, nici nu aude. Aceasta era o parte din darul lui de spărgător: își poate conecta și deconecta atenția, ca și cum ai aprinde sau stinge o lumină. Chiar pe când era rezident aici avea acea capacitate precognitivă a unui spărgător de locuințe, de a sorta input-ul, de a opera un triaj senzorial. A fost unul din motivele pentru care a reușit să biruie nouă luni de rezidență împreună cu douăzeci și unu de alți candidați la detoxifiere: spărgători, delicvenți, curve, executivi concediați, vânzătoare de produse Avon, muzicieni de metrou, muncitori din construcții buhăiți de bere, vagabonzi, vânzători de mașini indignați, mame bulimice generatoare de traume, artiști impostori, homosexuali, tipi duri din nord, copii plini de coșuri cu belciuge electrice în nas, gospodine aflate in plină negație, toți dependenții și farsorii, buimăciți, îndurerați și definitiv terminați, producând un output nesfârșit 24-7-365.

În momentul ăsta, Day zice: „Deci aduceți lobotomistul, aduceți-l, vă zic!”

Doar că consilierul lui Gately, de pe când era el însuși rezident aici, Eugenio Martinez, un fost excroc pidosnic, cu o singură ureche, în prezent distributor de telefoane celulare, venit pe vremea fondatorului original, îl dojenise cu drag în legătură cu atenția sa selectivă de spărgător și despre faptul că ea putea fi periculoasă, pentru că de unde poți să știi că nu tu ești acela care face selecția, ci Paianjenul. Gene numea boala Paianjenul și vorbea despre A Hrăni sau A Înfometa Paianjenul și așa mai departe. Eugenio M. îl chemase pe Gately în biroul din spate să-i spună că el crede că vechile metode de selectare nu fac decât să hrănească paianjenul și, așa stând lucrurile, să-i propună să facă pentru o vreme o deselecție experimentală a input-ului. Experimentul cu deselecția a durat o jumătate de oră. Asta s-a întâmplat exact înainte ca Gately să-și primească insigna de 90 de zile și încă nu era prea bine echipat sau prea tolerant. Ennet House de acum nu se compară cu casa de nebuni care era pe vremea când Gately a trecut prin toate cele.

Azi Gately este complet dezintoxicat de 421 de zile.

Doamna Charlotte Treat, cu o fața complet ruinată, fardată cu grijă, se uită la un video cu trailere în timp ce coase la goblen. Conversația cu Geoffrey D. a încetat spre ușurarea tuturor. Day cercetează încăperea sperând să găsească un alt interlocutor pe care să-l enerveze, astfel încât să-și poată dovedi că nu se potrivește aici deloc și să se izolele în sine însuși și să-i enerveze pe toți atât de tare încât să se creeze o opinie și astfel  să fie dat afară, Day, fără să se poată spune că a fost din vina lui. Aproape că poți să auzi boala, ronțăind în capul lui, hrănindu-se. Emil Minty, Randy Lenz și Bruce Green se află de asemenea în încăpere, tolăniți în scaune cu arcurile sărite aprinzând o țigară de la alta, în acea atitudine de nu-te-pune-cu-mine care face ca corpurile lor să se distingă cu greu de textura scaunelor. Nell Gunther șede la masa lungă din sufrageria fără uși, albindu-și unghiile cu un creion de manicură, în mijlocul resturilor de mâncare, care vădesc urme serioase de sirop. Burt F. Smith e și el acolo, izolat la capătul mesei, încercând să taie o vafă cu furculiță și cuțit, atașate de cioturile mâinilor sale cu bandă groasă de lipit. Un fost instructor auto, Burt F. Smith – are 45 de ani și arată de 70, cu părul aproape alb și cu șuvițele îngălbenite de la fumat -, a ajuns în sfârșit în Ennet House luna trecută, după ce a petrecut nouă luni într-un adăpost pentru cei lipsiți de cămin. Povestea lui este că se află cam la cincizeci și cincea tentativă de dezalcolizare la AA. Cândva un catolic devotat, Burt F. S. are conflicte mortale cu credința într-un Dumnezeu Iubitor de pe vremea când biserica catolică se pare că i-a aprobat fostei sale soții anularea căsătoriei, în ’99, după 15 ani de căsătorie. Și de atunci a locuit, mereu beat, într-o cameră mobilată, ceea ce pentru Gately este doar un pic mai mult decât să locuiești beat într-un adăpost. Burt F. Smith a fost jefuit și bătut anul trecut de Ajun în Cambridge și lăsat acolo, pe jumate mort, să înghețe pe viscol, într-o stradă lăturalnică, și a sfârșit prin a-și pierde mâinile și picioarele. Doony Glynn a fost auzit spunându-i lui Burt F. Smith că va primi un nou coleg de cameră, care nu numai că nu are mâini și picioare, da îi lipsesc complet brațele, coapsele, și chiar și capul, și care comunică prin beșini, în codul Morris. Prostia asta l-a costat trei zile de restricție completă și o săptămână de serviciu pentru ceea ce Johnnette Folz a descris în registru drept „cruzime XSivă”. Se aude un vag murmur intestinal din partea dreaptă a lui Gately. Să-l privești pe Burt F. Smith fumând un Benson & Hedges în timp ce-și ține țigara între cioturi cu coatele ridicate, de parcă ar tăia lăstari cu foarfeca, este o aventură al dracului de patetică, dacă-l întrebi pe Gately. Și Geoffrey Day face pe deșteptul cu texte de genul mă aflu aici prin mila Domnului. Ca să nu mai vorbim despre ce înseamnă să-l urmărești pe Burt F. Smith aprinzându-și un chibrit.

Gately, care face parte din personalul rezident deja de patru lui, crede că dedicația cu care Charlotte Treat face goblen e susectă. Toate înțepăturile alea. Intrând și ieșind din bucățica aceea sterilă de pânză albă, întinsă ca o tobă pe rama rotundă. Acul face un fel de zgomot înfundat și scârțâit când intră în material. Nu e chiar ca pocnetul surd care însoțește o injectare în venă. Dar totuși. E atât de grijulie.

Gately se întreabă cum ar numi culoare tavanului în caz că ar fi silit s-o facă. Nu e nici alb, nici gri. Tonurile de galben-brun sunt de la țigările cu mult gudron; o pânză de fum plutește aproape de tavan, chiar și în această nouă zi de trezie. O parte din bețivi și mateloți de tranchilizante stau treji mai toată noaptea, dând nervos din picioare și fumând fără întrerupere, chiar dacă după 12 nu sunt permise nici filme, nici muzică. Are deja darul personalului versat, Gately, de a observa ce se întâmplă atât în camera de zi cât și în sufragerie, fără a se uita cu adevărat. Emil Minty, un golan dur, heroinoman, venit din motive pe care nimeni nu le poate identifica, stă într-un șezlong de culoarea muștarului cu picioarele vârâte în cizme cazone, proptite pe o scrumieră cu picior, care nu se apleacă destul, încât Gately sa-i spună să aibe grijă, mă rog frumos. Tunsoarea portocalie Mohawk a lui Minty și craniul ras din jurul ei încep să crească castaniu, o priveliște deloc plăcută, mai ales dimineața. Cealaltă scrumieră de pe podea de lângă scaunul său e plină de mici semilune sfâșiate, ceea ce înseamnă că Hesther T. care a fost trimisă în pat la două jumate s-a întors să-și mănânce unghiile, în secunda în care Gately a plecat la Adăpost să curețe căcatul. Când nu doarme noaptea, stomacul lui Gately se strânge și devine acid, poate că de la cafeau pe care o bea, sau poate doar de la faptul că stă treaz. Minty a trăit pe stradă de pe când avea 16 ani, Gately știe: pielea lui are acea culoare tuciurie, caracteristică oamenilor lipsiti de adăpost, când funinginea se insinuează în straturile epidermei și se îngroașă, făcând ca fața să-i arate oarecum tapisată. Și mai e șoferul cu brațe groase, Green cel liniștit, un tip vreo 21 de ani cu fața ușor strâmbă, care a înghițit tot felul de substanțe, poartă o cămașă kaki fără mâneci și care a trăit într-un trailer în parcul apocaliptic de trailere din Enfield. Lui Gately îi place de Green, pentru că-și ține clanța când nu are nimic de spus, adică mai tot timpul. Poartă pe tricepsul drept o inimă străpunsă de o săgeată pe care e întinde oribilul nume MILDRED BONK, care, Bruce G. i-a spus că a fost o rază strălucitoare de lumină vie, și o copie leită a decedatului solist al trupei Prietenii în formă umană, singura mare iubire a inimii sale înghețate, plecată într-o vară cu fiica lor după un tip care îi povestise că are o blestemată de fermă de vaci cu coarne lungi, undeva la est de Atlantic City. Are probleme mari cu insomnia, chiar și pentru standardele de la Ennet House, Green, și joacă câteodată cărți cu Gately până la ore mici și moarte, un joc pe care Gately l-a învățat în pușcărie. Dar acum F. S. s-a cocoșat într-o tuse cavernoasă, cu coatele scoase și cu fruntea purpurie. Nici urmă de Hester Thrale, mâncătoarea de unghii și mai ceva ce Pat numește Borderline. Gately vede tot, fără să-și miște capul și nici măcar vreun ochi. Tot aici mai e și Randy Lenz, care Lenz e un mic traficant de cocaine organică, îmbrăcat în bluze de trening cu mânecile suflecate deasupra brațelor bronzate la solar și care își verifică încontinuu pulsul la încheieturile mâinilor. Randy s-a dovedit că prezintă un interes special pentru indivizi aflați și de o parte și de alta a legii, pentru că în luna mai se pare că a pierdut complet controlul și s-a ascuns într-un motel din Charleston, de unde a început să pună în circulație pe cont propriu aproape o suta de grame de cocaine, printr-un brazilian suspect de încrezător, care se afla de fapt într-o operațiune secretă condusă de Administrației drogurilor. După ce a fraierit ambele părți în ceea ce Gately în secret numește o futere delicioasă, Randy Lenz a devenit mai dorit decât a fost el vreodată. E arătos în felul acela decrepit al proxeneților și al mărunților traficanți de cocaină, musculos ca un polițist, așa cum unii tipi arată muschiuloși dar nu pot să ridice nimic, cu părul dichisit cu gel și cu mișcările acelea bruște din cap, ca de pasăre, caracteristice celor profund vanitoșilor. Pe unul dintre antebrațe se află o mica suprafață fără păr, care Gately știe că se traduce cu posesor de cuțit, și dacă Gately n-a putut să sufere ceva vreodată, sunt purtătorii de cuțite, acei tipi mici și îngâmfați care gesticulează mult și scot deodată la iveală o lamă pe care dacă vrei să le-o iei, trebuie să te lași mai întâi tăiat. Lenz îl învață pe Gately acea politețe rezervată, față de persoanele pe care ai vrea să le bați din prima clipă. Este clar pentru toată lumea cu excepția lui Pat Montesian – a cărei naivitate față de reziduurile umane îi amintește că exact acela a fost unul dintre motivele pentru care el însuși a ajuns la Ennet House -, că Lenz se află aici doar ca să stea ascuns: părăsește Casa doar foarte rar și numai silit, evită ferestrele și se deplasează la adunările AA și NA deghizat, întru-un fel care-l face să arate ca Cezar Romero după un accident grav, iar de la ședințe vrea să se întoarcă de fiecare dată singur, lucru care nu este deloc încurajat. Lenz stă în colțul cel mai nord-estic al unui fotoliu de imitație de velur, înghesuit în cel mai nord-estic colț al încăperii. Randy Lenz simte o nevoie compulsivă de a se afla cât mai la nord, și dacă este posibil cât mai la nord-est, față de tot ce-l înconjoară, Gately habar n-are care e motivul, dar constată poziția lui Lenz din pur interes personal și pentru fișa de observație. Piciorul lui Lenz, ca și piciorul lui Ken Erdedy, nu se oprește niciodată din mișcare; Day spune că tremură și mai tare când doarme. Încă un ghiorțăit și o mișcare de mațe la Don G., întins pe sofa. Charlotte Treat are părul vopsit într-un roșu violent. Ca și cum ar fi fost colorat cu un creion roșu. Motivul pentru care nu trebuie să facă corvoade în afara casei este acela că suferă de o infecție virală, ceva în genul SIDA, pe care o au toate fostele prostituate. Oare de ce toate prostituatele, când se reformează, încearcă să devină atât de prezentabile?  De parcă niște ambiții, îndelung refulate, de bibliotecară, încearcă să iasă în sfârșit la suprafață. Charlotte T. are o față de curvă ieftină, aproape drăguță, cu toate patru pleoapele înconjurate de umbre. În cazul ei se mai adaogă un strat dermic de culoarea funinginii. Ceea ce este fascinant la Treat, este felul în care obrajii ei sunt adânc surpați în tranșee pe care încearcă să le umple cu fond de ten și să le acopere cu fard roșu, ceea ce împreună cu părul îi dau aspectul unui clovn răutăcios. Adânciturile oribile din obraji te fac să te gândești că la un anumit moment din cariera ei cineva s-a apucat să-i pirograveze fața. Gately preferă să nu știe.

Don Gately are aproape 29 de ani, e treaz și pur și simplu uriaș. Zace trântit pe sofa inert, ghiorțăind, cu un zâmbet clipitor pe buze. Un omoplat și o bucă i se revarsă peste marginea sofalei, care s-a curbat ca un hamac. Gately pare mai mult turnat decât construit, cu imobilitatea lisă a unei statui din Insula Paștelui. Ar fi frumos dacă nu tocmai dimensiunea sa intimidantă ar fi fost criteriul pentru care i s-a oferit postul de angajat al Casei, după absolvirea dezintoxicării, dar asta e situația. Don Gately are un cap mare și pătrat, care arată și mai pătrat din cauza frizurii de prinț din povești, pe care și-o potrivește singur în oglindă, ca să facă economie: în afară de casă și masă câștigă foarte puțin la Ennet House, pentru că își plătește datoriile stabilite prin ordinele de restituire,  provenite din trei sentințe diferite.  Acum zâmbește clipitor, cu ochii dați peste cap, ca unul care e chinuie să nu adoarmă. Pat Montesian vine la 9 și Don G. nu se poate duce la culcare până nu vine ea, pentru că Managerul Casei a trebuit s-o ducă pe Jennifer Belbin în oraș, la o înfățișare în instanță, și pentru moment el e singurul supraveghetor. Folz, supraveghetoarea de sex feminine, e plecată la un congress al Narcoticilor Anonimi pentru tot weekend-ul. Gately personal nu e prea încântat de NA: atâtea recidive și eșuări nedemne, atâtea povești de război, spune cu o mândrie ieftină si nici măcar mascată, atât de puțină atenție dată Serviciului sau Mesajului; toți oamenii ăștia îmbrăcați în piele și în metal, fălindu-se. Încăperi întregi pline cu alde Randy Lenz, toți îmbrățișându-se, făcându-se că nu le lipsește Substanța. Comportament exaltat de nou-venit. Există o diferență între abstinență și recuperare, Gately știe. Dar, firește, cine e Gately, să știe ce are efect și ce nu? E sigur doar de ceea ce e valabil azi, pentru el: Afecțiunea dură de la AA Enfield-Brighton, grupul White Flag, tipi în vârstă cu burțile suspendate și tunsori soldățești cărunte și intervale geologice de timp fără băutură, Crocodilii, care sunt gata să-ți ia capul tău pătrat de îndată ce simt că începi să te complaci, sau te învârți în cerc, sau uiți că viața ta încă stă în cumpănă în fiecare belstemată de zi.  Nou-veniții de la White Flag, atât de nebuni și de bolnavi, încât nu sunt înstare să șadă locului și se plimbă de colo-colo în timpul ședinței, în spatele sălii, așa cum a făcut și Gately când era și el nou. Educatoare pensionate, cu ochelari de sârmă, îmbrăcate în pantaloni de plastic, care aduc prăjituri făcute acasă, la fiecare ședință și povestesc despre cum obișnuiau să le-o ia la sus barmanilor la ora închiderii, doar pentru două degete de alcool într-un pahar de carton, pe care să-l bea dimineața, după o noapte pe care și-o petreceau agățate de ac. Gately, deși era un vechi consumator de narcotice pe cale orală, s-a predat la AA. Și-a făcut socoteala că stătea destul de bine și cu băutul. Directorul executiv Pat M. trebuie să vină la 9 și să poarte două interviuri de aplicație cu trei persoane, două de sex feminin și una, masculin, care ar cam trebui să apară, și Gately se va ducela ușă, dacă nu vor știi să intre direct, le va ura bunvenit și le ba oferi o ceașcă de cafea, după ce mai întâi se va asigura că o pot ține în mână. Îi va trage deoparte și le va șopti că ar fi bine să mângâie câinii lui Pat în timpul interviului.  După care se vor trânti pe o rână peste tot în biroul principal, sucindu-se și mușcându-se singuri. El le va spune că e un fapt verificat că dacă te plac câinii lui Pat, poți să te consideri admis. Pat M. l-a încurajat pe Don să le spună asta candidaților, și dacă aceștia reușesc să mângîie cu adevărat câinii – doi golden retriever albicioși și oribili, cu răni supurânde și boli de piele, plus că unul dintre ei mai suferă și de epilepsie – acest lucru va trăda o bunăvionță disperată, despre care Pat spune că e exact indiciul de care are nevoie ca să ia o hotărâre.

O pisică fără nume tocmai trece pe pervazul lat de deasupra sofalei îmbrăcată în stofă.  Animalele vin și pleacă. Rezidenții le adoptă sau ele pur și simplu dispar. Purecii au tendința să rămână. Mațele lui Gately chiorăie. Zorile care s-au reîntors în Boston, în dimineața asta erau de un roz chimic, cu dâre de gaze de eșapament alunecând spre nord. Cojile din scrumieră, realizează acum, sunt prea mari ca să fie de la unghiile unei mâini. Aceste arcuri mușcate sunt mai largi și mai groase, de un galben adânc, autumnal. Înghite din greu. O să-i spună lui Geoffrey Day că, chiar dacă sunt clișee, clișeele sunt (a) liniștitoare și (b) îți amintesc de bunul simț și (c) consolidează acea acceptanță universală care anihilează tăcerea; și (4) tăcerea e mortală, hrana Paianjenului, dacă se întâmplă să ai Boala. Gene M. spune ca poți silabisi cuvantul Boala BO-ALA. Ceea ce spune tot3. Pat are la prânz o ședință la Centru de Servicii pentru Abuz cu Narcotice, lucru care trebuie să-i fie amintit. Nu-și poate descifra propriul scris, pentru că o comoție cerebrală i-a afectat mâna. Gately se vede făcând turul, ca să afle cine dracu își roade unghiile de la picioare în camera de zi și apoi pune cojile acelea dezgustătoare în scrumiere, la 5 dimineața. În afară de asta, regulile casei interzic să umbli desculț oriunde la parter. Pe tavan e o pată de un maroniu deschis care se întinde deasupra lui Day și Treat, cam de forma Floridei. Randy Lenz are ceva cu Day, pentru că Day e foarte fluent în vorbire și a fost profesor la o școală de jurnaliști. Acest lucru îi zdruncină conceptul despre sine lui Randy Lenz care se consideră un fel de artist-intelectual, hip și sexy. Distributorii mărunți nu se conceptualizează niciodată ca atare, după cum nu o fac nici curvele. La ocupație, în formularul de admitere a scris scenarist liber profesionist. Și se laudă mereu cu ce citește. În prima săptămână aici, în iulie, ținea cărțile cu susul în jos în în colțul nord-estic al vreunei camere. Ducea cu el peste tot un dictionar medical gigantic, pe care trântea pe unde se așeza, și citea din el și fuma, până când Annie Parrot, asistenta managerului i-a spus să nu-l mai aducă jos pentru că-i fute mintea lui Morris Hanley. Punct în care a renunțat la citit și a început să vorbească, umplându-i pe toți de nostalgie pentru timpurile când doar citea. Geoffrey D. are și el ceva cu Randy L., se poate spune: e un anumit fel în care nu se privesc. Iar acum stau înghesuiți împreună într-o cameră de trei, pentru că trei tipi au întâziat într-o noapte și când au venit  și nici una dintre șase pupile nu avea dimensiuni normale, au refuzat testul de urină, așa că au zburat pe loc, iar Day a fost mutat dintr-o cameră de cinci într-una de trei. Aici ești promovat repede. Dincolo de Minthy, jos, așezat la masa din sufragerie stau Burt. F. S., încă tușind, tot cocoșat, vânăt la față, și Nell G. E în spatele lui trăgându-i palme pe spinare care-l trimit mereu cu nasul în scrumieră, în timp ce încearcă agitându-și vag un ciot, să-i facă semn să înceteze. Între Lenz și Day, s-ar putea să iese cu scandal: Day va încerca să-l implice le Lenz într-o ceartă care va fi destul de publică ca să nu fie lovit, dar ca să fie eliminat, și atunci se va lăsa de tratament și va putea pleca înapoi la Chianti și la Sedative, să fie agresat de pavaje și să se autoconvingă că recidivează din vina Case Ennet, și să nu mai trebuiască să se confrunte nicodată cu Boala. Pentru Gately, Day este ca un manual larg-deschis și interactiv despre Boală. Una dintre atribuțiile lui Gately este aceea de a ține un ochi pe ceea ce s-ar putea decalșa între rezidenți și să o anunțe pe Pat, sau pe Manager și să încerce să liniștească lucrurile dinainte dacă e posibil. Silit, ai putea zice să tavanul ăsta e cenușiu. Cineva s-a beșit; nu se știe cine, dar acesta nu este un loc normal unde adulți se prefac că o beșină nici nu s-a întâmplat. Aici fiecare se simte dator să facă un mic comentariu.

Timpul trece. Ennet House duhnește a timpul care trece. Este umiditatea treziei de dimineață, plutind palpabilă. Aici poți să auzi un ticăit în încăperi fără ceasuri. Gately schimbă poziția unui pantof și-și pune și cealaltă mână sub cap. Capul său are greutate și presiune. Obsesile compulsive ale lui Randy Lenz includ nevoia de a fi mereu situat la nord, teame de discuri, tendița de a-și lua în mod constant pulsul, frica de orice mecanism care măsoară timpul și nevoia de a ști mereu, cu mare precizie, cât e ceasul.

„Day, omule, poți să-mi spui repede de tot cât e ceasul?”  Lenz. Pentru a treia oară într-o jumate de oră. Răbdare, toleranță, compasiune, auto-disciplină, austeritate.

Gately își amintește primele șase luni aici cu exactitate: a simțit asprimea fiecărei secunde. Și cabinetul de orori. Coșmaruri mai oribile decât orice simtome de dezintoxicare, de care ai auzit vreodată. Un motiv pentru care unul dintre angajați trebuie să fie mereu în biroul principal noapte este acela ca rezidenții să aibă cu cine să vorbească – nu dacă, ci când -, visele cu cabinetul de orori îi gonesc din pat pe la ora 3 noapte. Coșmaruri despre recidive și cum ești iar drogat, fără să fi drogat doar că toată lumea crede că ești, despre cum te drogezi îpreună cu mama ta care e alcoolică și despre cum o omori cu o măciucă de baseball. Cum îți scuturi chestia pentru un test de urină și cum din ea încep să țâșnească flăcări. Cum te droghezi și ei foc. Cum un narcotic ca o tulumbă de apă te suge în interiorul lui. Un vehicul explodează într-o corolă de flăcări pe ecranul televizorului, cu caroseria care se desprinde ca un capac de la o conservă de bere.

Day face un gest larg cu mâna, ca să se uite la ceas: „E cam opt jumate, prietene.”

Nările fine ale lui Randy L. se umfă și se albesc. Privește drept în față, cu ochii îngustați și cu mâna pe încheietură. Day, cu gura pungă, își leagănă piciorul. Gately își lasă capul peste brațul sofalei și se uită la Lenz, de jos în sus.

„Mutra aia de pe figura ta înseamnă ceva, Randy? Încerci să ne comunici ceva cu mutra aia?”
„Mă întreb dacă poate să-mi spună cineva un pic mai exact cât e ceasul, pentru că Day văd că nu poate, Don.”

Gately se uită la ceasul lui digital, ieftin, cu capul încă atârnând peste brațul sofale. „La mine e 08:32 și 14, 15, 16, Randy.”

”Mersi, D.G. bărbate.”

Așa, și acum Day are exact aceași privire îngustată și aprinsă ca și Lenz. „Am trecut deja prin toate astea, prietene. Amigo. Camarade. Incontinuu îmi faci chestia asta. Îți repet: eu nu am un ceas digital. Ăsta e un ceas bun și vechi. Nu e un ceas atomic pe bază de cesiu. Ăsta are ace care-ți arată ora. Uite aici, are două ace, unul mic și uni mare, care indică, sugerează. Nu e un blestemat de cromometru care ține o viață. Lenz, cumpără-ți un ceas.  N-am dreptate? Chiar, de ce nu-ți iei un ceas? Știu deja trei persoane care s-au oferit să-ți ia unul și să le dai banii când esti gata să-ți scoți nasul de aici și să te-ncumeți să explorezi lumea mare. Ia-ți un ceas. Fă rost de unul. Unul bun, digital, incredibil de lat, cam de cinci ori mai lat decât încheietura ta, ca să-l porți ca un antrenor de ulii, și care să măsoare timpul la pi.”

„Ia-o ușor!„ îngână Charlotte Treat fără să-și ia ochii de pe goblen.

Day își întoarce capul spre ea. „Nu cred că am vorbit cu tine în vreun un fel, măsură sau formă.”

Lenz se holbează la el. ”Dacă încerci să te pui cu mine, frate.” Își scutiră capul fin și lucios.”O mare greșeală.”

„O, tremur tot. Abia-mi mai țin mâna locului, ca să pot citi ora.”

„Greșeală mare de tot. Pe bune.”

„Pace pe pamânt și între oameni bunăvoire,” spune Gately, întins iar pe spate și zâmbind către tavanul cenușiu și crăpat. El este cel care a tras beșina.”

 

  1. Ennet House este un centru de recuperare a persoanelor dependente de alcool și narcotice.
  2. Goodwill Industries este o organizație non-guvernamentală internațională de î
  3. Joc de cuvinte bazat pe forma negativa a cuvantului „ease” (ușurătate, comfort) Disease (boala) = lipsa acestora.

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Traducere de Adriana Cârcu

 


 

http://www.adriana-carcu.de/Adriana_Carcu/home.html

 

 

 

____________________________________________

 

David Foster Wallace (1962-2008) deține, datorită spiritului său ascuțit și unei inteligenței sclipitoare, care-i dublează talentul de scriitor, o poziție singulară în lumea literară contemporană. Eseurile sale pe teme socio-culturale la fel ca și creația sa beletristică poartă marca fermă a postmodernismului, fiind caracterizate printr-o analiză incisivă, o argumentație impecabilă și un umor fin rezultat din măiestrita gradare a ironiei. Romanul Infinite Jest, publicat cu 20 de ani în urmă, este o opera de dimensiuni enciclopedice în care prin intermediul metaficțiunii autorul realizează o vastă panorama a culturii contemporane americane. Cele două fragmente de mai jos sunt desprinse din capitolele dedicate unui centru de reabiltare narcotică dintr-o lume distopică proiectată într-un viitor care se apropie amenințător.

 

Articles similaires

Tags

Partager