Dănuţ Ungureanu

 

 

 

(România)

 

 

O ÎNTÂLNIRE CU MAESTRUL CIULEI

 

Iată ce mi-a povestit V:

Într-o vreme cunoscuse o doamnă divorţată, trecută de prima tinereţe, ba chiar, dacă simţurile nu-l înşelau, chiar şi de-a doua. Din cauza asta, când ea nu era de faţă, iar el îşi vorbea sieşi despre dânsa, se obişnuise s-o numească respectuos „doamna Mariana”. Dar asta nu conta prea mult, fiindcă întâlnirile lor se desfăşurau sub semnul pitorescului mai mult decât al eroticului.

Nu mai ştiu de ce nu ajunseseră în pat după primele întâlniri, însă vizitaseră împreună nenumărate baruri, de fapt nişte bombe cu pretenţii, care aveau ca numitor comun muzica extrem de sonoră, de nu se mai înţelegea mesean cu comesean, şi se vedeau nevoiţi să ţipe unii la alţii, până se ducea naibii orice nuanţă, orice subtilă intonaţie. Închipuiţi-vă cum e să-i urli unei femei cu care ai intenţia – vorba anturajului, s-o pui, să-i urli deci, de la mai puţin de douăzeci de centimetri, ca să fii sigur că te aude: „În seara asta ochii tăi au o strălucire stranie şi specială!” Iar ea, de colo, urlând de asemenea, ca să-l acopere pe solist: „Te joci cu sentimentele mele!” Parcă şi gândurile sunt date la maximum…

În fine, îi plăcea de ea fiindcă era brutală şi înjura la fiecare trei propoziţii. I se părea că se îndreaptă spre un sex violent de pasional cu vreo Marlene Dietrich în „Der blaue Engel”, dar mult mai autentică. Se vedeau o dată pe săptămână, seara, mai ales în localuri din preajma Teatrului Naţional, aşa că el apărea în ultima clipă, gâfâind, căci de la staţia autobuzului care-l aducea de la serviciu până la locul întâlnirii mai erau vreo sută de metri, în pas alergător (ceea ce nu-l inhiba când îi spunea ei cu nonşalanţă că „abia am prins un taxi”).

Dar nu asta era important, ci faptul senzaţional că de la o vreme începuse să se intersecteze pe traseul alergării cu nimeni altul decât, n-o să credeţi niciodată… maestrul Liviu Ciulei, celebrul regizor, îmbătrânit, dar inconfundabil, puţin adus de spate, cu plete albe, vâlvoi, şi privire vulturească, fără egal în a depista printre replicile unei piese anoste detaliile unei montări istorice. Maestrul era de fiecare dată însoţit de o doamnă cam de-o seamă cu dânsul, cine ştie cine…

În prima săptămână, V trecuse în fugă pe lângă maestrul Ciulei, terorizat de o eventuală întârziere („Mă spurcă doamna Mariana, mă face de căcat în public…”) şi înregistrase rapid, cu coada ochiului figura glorioasă a teatrului mondial, iar creierul procesase la fel de rapid informaţia („Ia te uită, maestrul Liviu Ciulei, mergând pe stradă ca orice… nemuritor? Păi, parcă…”)

Ajunsese la timp, doamna Mariana nu-l spurcase, ba chiar îi dăduse de înţeles că nu-i convine deloc că se întâlnesc încă prin baruri, dar ce să-i faci, fiica ei, studentă la Braşov, era în vacanţă acum şi venise să stea la dânsa. Pentru orice bărbat, cât ar fi el de tolomac, o asemenea alocuţiune este un semnal limpede că lucrurile merg pe un făgaş bun. Anul şcolar, de care nu-i mai despărţeau multe săptămâni, avea aşadar să înceapă (vorba ministrului Educaţiei cu prilejul unei vizite de lucru la Suceava) sub cele mai bune auspicii…

În a două săptămână, V trecu iarăşi în fugă pe lângă maestrul Liviu Ciulei (omul în carne şi oase, sau spiritul său?), de data aceasta chiar prin spatele clădirii Teatrului Naţional, ornat cu o benzinărie şi movile de gunoaie. Îi înregistră din nou apariţia şi involuntar, nici în ziua de astăzi nu-şi poate explica de ce, schiţă un gest mărunt cu capul, ca un salut timid. Desigur, nu mai avusese la dispoziţie câteva milisecunde în plus, să-şi dea seama ce urmări a avut pe chipul maestrului Ciulei gestul său. Şi oricum, nu existase premeditare, fusese doar un reflex pavlovian, reacţia unei conştiinţe exersate cât de cât prin biblioteci, la ciocnirea cu un geniu pe stradă.

Doamna Mariana fusese mai ispititoare ca niciodată, vulgaritatea ei devenise de-a dreptul excitantă, la modul insuportabil. Întorceau bărbaţii capetele să vadă care-i aia care acoperă muzica, slobozind chirăieli în cascade şi rafale de hohote, şi nu-şi mai puteau desprinde privirile din vortexul fatal al decolteului. Iar V aborda mina unuia care o are pe femeia din faţa lui la degetul mic şi nu mai ştie ce să facă să scape de ea. Era singura supoziţie care ar fi putut să-l înalțe în ochii lor.

În cea de-a treia săptămână se produse miracolul. Încetinind, V îşi însoţi gestul cu capul cu un sfios „Bună seara…” Iar maestrul Ciulei îi răspunse, pe cât de imprevizibil pe atât de simplu, din spatele unui zâmbet care-i întinerise chipul: „Bună seara!”

Era ca şi cum s-ar fi împiedicat lângă statuia lui I.L. Caragiale, iar nenea Iancu s-ar fi aplecat şi l-ar fi sprijinit cu o mână de bronz, să nu cadă. Ca şi cum ar fi făcut semn cu lanterna, într-o noapte, unei stele, iar aceea ar fi venit spre el. Ca şi cum ar fi sărutat-o pe doamna Mariana, iar doamna Mariana s-ar fi transformat brusc nu într-o prinţesă nesărutabilă, ci chiar în maestrul Ciulei.

– M-am întâlnit cu maestrul Liviu Ciulei, îi spuse de altfel Marianei, îndată ce se văzură, în oala sub presiune a unei cârciumi numite „Carambol”, sau poate „Caramel”, ori chiar „Carcalete”.

S-ar fi aşteptat ca doamna Mariana să-l întrebe bănuitoare „Cu cine?”, între două sorbituri de bere, iar el nu i-ar fi luat-o în nume de rău şi poate că nici nu i-ar fi explicat cine-i ăla, că nu-i plăcea să se dea mare cu oamenii cunoscuţi pe care-i întâlnea pe stradă. El îi spusese ce-i spusese doar pentru că apăsarea interioară a întâmplării era prea mare ca s-o ţină doar pentru sine, să nu-i dea drumul şuierând prin supapa comunicării verbale. I-ar fi explodat pieptul.

– Şi? Ce-a zis? făcu însă doamna Mariana.

– Nimic, ce să zică? se clătină el, luat pe neaşteptate. L-am salutat, mi-a dat bună seara şi-a trecut mai departe.

Care va să zică, doamna Mariana asta nici nu clipea când i se povestea că se poate trece la o distanţă de câţiva centimetri de maestrul Liviu Ciulei. Admirabilă femeie! Şi bărbatul simţi din nou dorinţa renăscându-i pe sub masă, dar până la începerea anului şcolar încă mai era ceva vreme.

Îi făcu o prezentare succintă a episodului.

– Du-te, băi, de-aci, că ăla nu era Ciulei, îl lămuri femeia.

– Cum să nu fie maestrul Ciulei? Dar cine?

– Oricine. Un moş care seamănă cu el, un cutare, un ics, un zero barat. Ciulei ăsta, cu care te dai mare grande ca să mi-o pui, mi se pare c-a şi murit. S-a dat la televizor.

– Bine, dar l-am văzut de-aproape, şi mi-a răspuns la salut!

Doamna Mariana îi suflă fumul în nas.

– Ciulei nici nu era-n ţară când a dat colţu’. Era undeva, gen America sau Germania, așa ceva.

– Ce să facă maestrul Ciulei în America? se miră bărbatul.

– Goblenuri. Mileuri. Lucru manual…

Cu asta, conversaţia culturală luă sfârşit.

 

*

 

Între timp, a început anul şcolar, fiica doamnei Mariana s-a întors la Braşov, iar ei au făcut sex pe canapeaua din garsoniera doamnei, o dată, după care au convenit că n-are rost să continue…

– Nu ne mai vedem de vreo trei luni. Dar nu mă mai pot opri să trec, în fiecare săptămână, cam la ora la care mă întâlneam cu doamna Mariana, prin spatele Teatrului Naţional. A devenit un fel de drog pentru mine, o psihoză.

– Şi?

– Şi de fiecare dată mă intersectez cu maestrul Liviu Ciulei şi cu doamna aceea, cam de-o seamă cu dânsul. Îl salut, îmi răspunde politicos “bună seara” şi trecem mai departe. Săptămâna următoare, iar.

– Dar eşti sigur că este maestrul Liviu Ciulei? Credeam c-a murit de câţiva ani…

V m-a privit şi pentru o clipă am avut senzaţia sâcâitoare că o priveşte pe doamna Mariana.

– Uite cum facem, mi-a zis, vino şi tu cu mine mâine, şi lămurim povestea asta o dată pentru totdeauna.

Am fost de acord. A doua zi ne-am întâlnit la arteziana de lângă Arhitectură. Nici măcar nu ne-am strâns mâinile, sub presiunea orei înaintate, ci am clipit doar, ca doi conspiratori într-un loc aglomerat. Am traversat în fugă Bulevardul Magheru, când nici nu se făcuse verde ca lumea, şi-am intrat pe Batiştei, pentru a coti la dreapta, prin spatele teatrului. Acolo, în dreptul benzinăriei, ne-am oprit. Voiam să părem doi inşi care s-au întâlnit întâmplător şi schimbă câteva cuvinte. Dat fiind că sceneta asta trebuia interpretată chiar lângă Teatrul Naţional, am simţit un oarecare trac.

Nici n-am avut prea mult de aşteptat.

– Uite-l! a exclamat V în şoaptă. Nu te uita direct!

Am întors capul ca din întâmplare şi într-adevăr, de după colţul dinspre Bulevardul Carol am văzut apropiindu-se o pereche. Bărbatul părea să fie nimeni altul decât maestrul Liviu Ciulei în persoană. L-am simţit pe V încordându-se lângă mine şi abia am reuşit, discret, să-l stăpânesc. Sărmanul avusese atâtea întâlniri din alergare cu maestrul Liviu Ciulei încât trupul său răspunsese acum automat impulsului ce-l îndemna ca şi de astă dată să treacă în fugă pe lângă el.

– Bună seara! am preluat eu iniţiativa, când perechea s-a apropiat.

– Bună seara…, a îngăimat din spatele meu şi V.

– Bună seara, ne-au replicat zâmbind cei doi bătrâni.

Atunci se petrecu ceva extraordinar. De la un metru mi-am dat seama că bărbatul din faţă seamănă foarte bine cu maestrul Liviu Ciulei la apogeul carierei sale artistice, însă în nici un caz nu este dânsul. Avea trăsăturile nobile ale maestrului, sprâncenele stufoase, părul, pomeţii, fruntea, ochii, avea tot. Ş cu toate astea nu era el. Mergea uşor aplecat, sprijinindu-se de braţul femeii din dreapta, încât am avut tot timpul să-l urmăresc şi să prelucrez informaţiile. Era destulă lumină ca să nu mă înşel. Şi-acum, dacă tot eram din ce în ce mai sigur, îmi dădeam seama că nici glasul nu era al maestrului Liviu Ciulei.

Perechea s-a dus în treaba ei, pe una dintre străduţe. Am rămas cu V care mi s-a agăţat încrezător de reverele hainei.

– Ei? Ce mai spui acum?

Chipul său era foarte aproape de chipul meu. Am remarcat că mâncase omletă la prânz. L-am privit în ochi. Avea pupilele atât de mari încât m-am prăbuşit câteva clipe prin ele, în adâncul lui. În întunericul acelei grote i-am simţit pe maestrul Ciulei, pe doamna Mariana, pe mine însumi şi pe V însuşi, dar şi pe mulţi alţii cu care nu avusesem onoarea, foindu-se ca să-şi găsească locul, stânjenindu-se deja unii pe ceilalţi, aşa că am ieşit iute la suprafaţă.

Am avut o secundă pentru toate astea şi încă o secundă ca să-mi formulez răspunsul. Ce însemna dacă l-aş fi lămurit că acela nu e maestrul Ciulei? Ce însemna adevărul acesta pentru el? Ce însemna, la urma urmei, pentru mine? Un pas înainte către o lume mai bună? L-aş fi scos dintr-o reverie (periculoasă? inofensivă?) ca să-i canalizez eforturile şi imaginaţia către o alta? Sau l-aş fi adus la realitate, pentru ce? Dacă un lucru atât de derizoriu cum era acela că o dată pe săptămână îl salută pe maestrul Liviu Ciulei, iar acesta, deși dus dintre noi (mi se pare că undeva gen Germania, America, așa ceva) îi răspunde, dacă acest fapt, zic, îi umplea viaţa, îl făcea atât de fericit pentru trei-patru secunde, aveam eu oare obligaţia de-a-i arăta cum stau lucrurile cu adevărat? Era imaginaţia lui dăunătoare societăţii?

Evaluând îngrozit cantitatea de întrebări la care ar fi trebuit să răspund dacă i-aş fi arătat calea cea dreaptă, am spus fără să clipesc:

– Bravo, băi, eşti prieten cu maestrul Ciulei şi nouă nu ne-ai spus nimic…

Nu făcusem decât să-l apăr de impactul cu un adevăr care nu-i trebuia. Adevăruri sunt foarte multe pe lumea asta şi unele dăunează grav sănătăţii. Feriţi-vă de adevăruri, vă spun vouă, şi veţi fi liberi ca păsările cerului…

 

 

NOI, ZEII

 

Pentru a patra oară, în ultimii cinci ani, Afro mă cheamă din concediu, la “o afacere ce nu suportă amânare”. Nu poate fi decât încă una din fanteziile ei, gestionate cu tot atâta delicatețe câtă ar dovedi un bătrân fierar șchiop într-o parfumerie de lux (să mă ierte moș Hefaistos).

“Haide, băiete, pornește degrabă, săgețile-ți strânge,

Fii inspirat pentru mine, iar plata-ți va fi pe măsură…”

“Care-i adresa?”, i-o retez. Pălăvrăgeala în metru antic i se pare de un extraordinar bun gust. Ar fi putut învăța măcar că în relațiile publice limbajul a evoluat mult, iar conservatorismul nu rotunjește contul bancar anemic. Agenția ei matrimonială nu ne-a adus decât nervi.

Îmi întinde un bilețel: “Angelica Malu, Gazelei 11, sector 5, București”. Ai zice că sunt factorul care duce pensiile. “Și cealaltă… persoană?” (sunt destul de hârșit în meserie ca să ştiu că în zilele noastre dragostea nu mai ține seama, pe lângă vârstă și portofel, nici de sexul protagoniștilor).

“La Soare-răsare trăiește acela, bărbat în putere

Departe, spre lacuri, în Pantelimon…”

Ca să-i iasă ritmul, silabiseşte “Pan-te-li-mon”. Mă duc să-mi aleg săgețile. Cele cu miere pentru dragostea dulce. Cele cu venin pentru iubirea pătimașă, cu lacrimi și vânătăi.

 

*

 

Da, e mama, dar câți nu zic asta despre Afro? În clanul nostru, flirtul e și el “o afacere ce nu suportă amânare”. Sexul, despre care nu se vorbește mult, este de departe sportul preferat, iar bunicul e campion absolut. Datorită lui, am un popor de unchi și mătuși, care încearcă să mă prostească să le lucrez pe gratis. În ce-l priveşte, bunica Hera este un monument al toleranței.

Zeus… Cu Leto a făcut-o pe Artemis. Iar cu Artemis, propria lui fiică, i-a avut pe maică-mea – Afrodita și pe Apollo. Cu Danae – pe Perseu, cel care a făcut din Meduza o specie pe cale de dispariție. Cu Climene l-a avut pe Atlas, fiu al clasei muncitoare. Cu Maia, pe șmecherul de Hermes. Europa i l-a dăruit pe Minos, iar Mnemosina nu mai puțin de nouă muze. Moș Zeus i l-a mai făcut nimfei Calisto pe Arcos. Când a aflat Hera s-a lăsat cu fulgere și cutremure. Calisto și Arcos au fost prefăcuți în urși, iar Artemis, de la care am deprins tirul cu arcul, i-a săgetat la iuțeală, căci la altceva nu se pricepe. Ca să dreagă busuiocul, Zeus i-a urcat pe bolta cerului: Ursele.

Apoi: cu Doris l-a avut pe Scamandru. Cu Penelopa, pe Pan. Cu Demetra, pe Persefona. Cu Leda, pe gemenii Castor și Pollux și pe Elena. Cu Laodamia, pe Sarpedon. Cu Egina, pe Eac. În fine, cu Alcmena, a pus – ca să zic așa, bazele celebrului pachet de mușchi, băiat de băiat, Heracles, care-i scoate pe toți din încurcătură, cu pumnul. Nu poți evita, în zilele noastre, agresivitatea socială (cum ar spune savanta familiei – Atena) doar cu subtilități zeești. Nici măcar Zeus nu se apără doar cu scutul lui ridicol, din pielea caprei Amaltea.

 

*

 

Pantelimonul e mai greu cu tramvaiul 14 decât cu Pegasul. Trotuarele gem de cârciumile lui Dyonisos (progenitură a lui Zeus cu Semele) și bacante, care mă îmbie la prețuri mici, ignorând studiile-mi universitare. Doar în mitologia ieftină străzile sunt înțesate cu tarabe pentru ambrozie și nectar. Aici vorbim de hamburgeri, hot dogs, pizza.

Avem o familie cu un libidou de groază, visul oricărui psihiatru. Cu Hera, ca să intrăm puțin și în legitimitate, Zeus i-a avut pe Ebe, Hefaistos, Grațiile și desigur pe taică-meu, Ares – un scandalagiu remarcabil. Pentru că maică-mea, Afrodita, s-a uitat o dată galeș după Adonis, Ares a asmuțit un mistreț asupra lui și i-a deteriorat frumusețea.

Cel mai normal pare să fie totuși moș Hefaistos, așa șchiop și senil. El măcar își face meseria și, spre deosebire de noi, e plin de comenzi. Lui Zeus i-a meșterit sceptrul. Lui Heracles un scut. Helios are de la el ditamai carul de foc. Poseidon – ce-i lipsea bătrânului marinar bețiv? – un trident. Lui Ahile o platoșă, cam scurtă la călcâie.

Hefaistos mi-e un fel de tată vitreg, de vreme ce bunicul i-a dat-o pe mama, după ce l-a ologit. Taică-meu bun, Ares, l-a pus pe blegul de Alectrion să stea de șase, când îi dădea târcoale Afroditei. Moș Hef i-a prins pe porumbei, i-a făcut de două parale, iar Ares, turbat, l-a schimbat pe Alectrion în cocoș, să cucurigească în zori.

Pantelimon. Un cămin de nefamiliști stă să cadă. Dinspre ghenă trăznește o duhoare ca la intrarea în împărăția lui Hades. Exact atmosfera în care-mi place să aprind văpaia mistuitoare a dragostei. Ar trebui să cer dublarea salariului.

Sun. Un slăbănog, numai coșuri, crescut cu bere și conserve, apare. “Neluțu Stroe?” zic. El crede că sunt de la administrație, cu întreținerea. Îi servesc momeala: o domnișoară de familie bună te-a văzut la discotecă (”Ce discotecă?” face suspicios), anyway – fata te-a plăcut, oftează după matale (auzind asta, lui i se umflă bicepșii de cabanos), poate să te vadă mâine seară, Neluțu Stroe? După câteva fițe, acceptă. Plec fără să fi stricat nicio săgeată pe fesele lui extraplate.

 

*

 

Din nou pe stradă, în canicula Infernului. Sunt singurul superlicențiat din familie, psihiatru, consilier matrimonial, planning, și singurul care muncește pe rupte. Meritam o vacanță pe Olimp (2918 metri) sau măcar în Câmpiile Elisee. Ori să aranjez cu Asclepios de-un medical.

Acum însă, bat orașul, după domnișoara Angelica Malu, Gazelei 11. Astfel de succese repurtează agenția Afroditei. Când i-a cuplat pe Paris și Elena s-a dărâmat cetatea. Pe Argira și Selen i-a făcut ape în care cine se scaldă nu-și mai amintește de cei dragi. Pe Arsinoe a schimbat-o într-o piatră fiindcă nu s-a îndrăgostit de ciobanul Arceofan. În fine, pe holteiul Pygmalion a reușit să-l lipească. De-o statuie.

Gazelei 11. Doi copii joacă table pe bordură, în arșiță. Pantheonul ceferiștilor pensionați și-al romilor cuminți.

Ca să închei totuși cu mama (fără complexe oedipiene), propriile ei experiențe erotice nu sunt, cel puțin din punct de vedere științific, mai reușite, deși interesante: s-a ținut cu moșneagul Anchise, cu care l-a făcut pe Enea. Da, acel Enea… Cu Dyonisos l-a conceput pe Priap, dezechilibrând femeile normale. Iar cu Hermes l-a avut pe Hermafrodit. Fără comentarii…

 

*

 

Casă bătrânească, într-o rână, iederă și viță îmbrățișate. După ușa scorojită, iscodesc sprâncene de fată oacheșă. “Domnișara Malu? Angelica Malu?” “Da’ cine-o caută?”. Nu mai am putere, căldura… “Sunt Eros”. Sprâncenele fug în penumbră. “Angelica, vino, fată, că te caută Eros Ramazzotti!”

Din râsetele cu ecou răsare Angelica, unica fiică a lui Nea Malu, un semizeu al șmenarilor din sectorul 5, pasionat de metoda “Maradona” și spiritul pur al karate-ului. O fată cu două capete peste mine, optzeci de kilograme. Aduce puțin cu Hera (iertare, bunico!), mai tânără cu niște milenii, când îi dădea târcoale singura ei feblețe extraconjugală, păstorul Endimion, condamnat de Zeus la un somn de 30 de ani.

“Ce-i, măi nene?” zice. Îi povestesc despre Neluțu Stroe din Pan-te-li-mon. “Măi, dacă te spun lu’ tata te-ndoaie” se zborșește, dând să trântească ușa. Îi pompez două săgeți de aur-miere în preaplinul pieptului și încă una de rezervă, mai jos, acolo unde trebuie. Leșină în hol, suspinând: “Neluțu Stroe…”

E șase fără un sfert și Helios tot mai gonește în de carul de foc montat de moș Hef, cel ce-a meșterit și prima femeie din lumea aceasta, pe Pandora, sursa tuturor ispitelor noastre, ale mele și ale dumitale, cititorule. E vremea să mă întorc la Psiche a mea, care-a stârnit chiar și invidia propriei mele mame. O sun pe Afro pe mobil, să-i spun cum am rezolvat “afacerea ce nu suporta amânare” – finanțată probabil în secret chiar de Nea Malu, cu profit din șmenurile acestei veri lungi și fierbinți.

Afro nu-mi răspunde, căci nu și-a plătit facturile de două luni…

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Dănuţ Ungureanu, născut în 1958, este inginer energetician diplomat şi a terminat cursurile de Jurnalism European Tall Tree Consultancy/Olanda. Membru al Uniunii Scriitorilor din România. A fost de asemenea primul preşedinte al Societăţii Române de Science Fiction şi Fantastic.

 

A publicat un roman şi trei volume personale de povestiri. De asemenea, a publicat circa o sută de alte povestiri şi schiţe în volume colective, reviste şi almanahuri. A scris numeroase scenarii de televiziune şi de radio, piese de teatru.

 

Dănuţ Ungureanu este editor general al unei agenţii de consultanţă şi comunicare, precum şi coordonator media al unei organizaţii de cooperare şi dezvoltare intercomunitară.

Articles similaires

Tags

Partager