Cristian Robu-Corcan

 

 

 

(România)

 

 

Nu te teme

(fragment de roman)

 

 

          – Viaţa pare că nu poate fi suportabilă decât dacă eşti fericit. Dar pe mine fericirea mă strânge de gât. Frumuseţea îmi taie respiraţia. Eu am crescut în splendoare şi cruzime. Teama m-a învăţat să alerg. Spaima mi-a dat puteri. Eu întotdeauna am avut împotriva cui să mă revolt… Prin mintea mea au trecut nestingheriţi fel de fel de monştri, dar nu m-am atins de femei străine, Alina, niciodată…

          – Mi-e ruşine, spuse încet Alina.

          Alexandru Saharov tuşi. Apoi făcu semn chelnerului să se apropie.

          – Două Martini cu gheaţă. Şi cafea.

          Alina îl privi lung.

          – Nu-ţi fie frică, îi spuse Alexandru Saharov. Nu te teme.

 

          Alina Dabija ajunsese la biroul lui Alexandru Saharov cu zece minute înainte ca Gianina Marcu, secretara avocatului, să descuie uşa. Privise un timp uşa veche, scorojită, şi geamurile de cristal încadrate de bare de bronz uşor înverzite. La etaj nu urca nimeni, clădirea părea că este pustie. Se întrebase: oare de ce un avocat de talia profesorului Saharov îşi are biroul într-o casă atât de veche, cu pereţi reci şi igrasioşi şi podele roase de umezeală? Un gândac negru se deplasa greu de-a lungul coridorului, făcând popasuri lungi. O senzaţie de frig o cuprinse imaginându-şi sunetul sec, scrâşnit, cu care gândacul puturos ar fi sfârşit sub o talpă fermă. Spre capătul holului, în dreptul unei ferestre prin care lumina se lăsa palidă, pânze de păianjen suprapuse, unite între ele printr-o ţesătură savantă şi deasă, se mişcau greoaie sub acţiunea unui curent de aer ce părea că vine de sus, de pe scări. Diploma, fetiţo, diploma, pe mine nu mă păcăleşte nimeni. Cu asta plecase în cap de acasă, cu vocea răguşită şi scârboasă a lui taică-su. Venise încet pe faleză, mergând în linişte, aproape fără să respire, prin aburii ceţoşi ce se ridicau din Dunăre. Ori vii cu diploma, ori pleci. Idiot, un idiot nefericit. De când era clasa a unsprezecea o ameninţa să-i aducă diploma. Un i-di-ot… Ar fi vrut să rupă pânza de păianjen, dar era prea sus… O astfel de dorinţă mai simţea când vedea coaja unei răni sau un comedon perfect copt, galben, aflat în preajma unei iminente explozii, şi mai ales cei aflaţi pe vârfurile nasurilor sau în colţurile gurilor o incitau grozav… O să-ţi aduc şi nenorocita de diplomă, dar ţine minte, ţine bine minte, mie-mi place să chiuretez, să scot rahatul din oameni, coptura, otrava… Gândacul negru se răsturnase pe spate. Un i-di-ot… Dădu să plece, dar se auzi uşa mare de la intrarea principală. O privise şi pe aceasta un timp derutată, ce dracu’ caut eu aici? În dreapta ei, la vreo doi metri de pământ, pe o bucată dreptunghiulară de marmură neagră, fasonată cu mare artă, scria cu auriu: Alexandru Saharov, avocat. Deschise uşa cu greutate, acompaniată de un scârţâit lugubru, şi înaintă şovăitoare, privind mirată, printr-o deschidere ce dădea într-o curte interioară, o stivă de lemne acoperită neglijent cu o bucată de polietilenă. Ce dracu’ caut eu aici? Câţiva porumbei sălbatici îşi luară zborul, strecurându-se cu abilitate prin deschizătură. Alina, tatăl tău îţi vrea binele, nu altceva… Of, mamă, ce tot spui… Se auziră nişte tocuri repezi şi casa parcă prinse viaţă. Oricum, gândi Alina, e liniştitor să percepi o prezenţă umană. Apoi începu să aibe emoţii, totul părea deodată aiurea, pentru ce venise în fond, venise să ce? Ce să spună? Tatăl tău e mai sever, dar îţi vrea binele… Of, mamă, eşti atât de naivă, de unde ştii tu care-i binele meu şi de unde ştie el care-i binele meu şi de unde ştiţi voi care-i binele vostru? Când secretara avocatului Alexandru Saharov deschidea uşa, bună ziua, mă numesc Gianina Marcu, Alina intră în panică. La ce i-o fi fost mintea, probabil că secretara o mai salutase o dată şi ea nu auzise. Vă rog să intraţi. O izbi deodată o senzaţie de căldură, în faţa ei se deschidea o altă lume, simţi că se sufocă, draperiile masive de catifea, biroul imens, bogat ornamentat, şi fotoliile gigantice de piele îmbătrânită păreau că absorb tot aerul. Eu am venit doar să mulţumesc, atât, să mulţumesc… Secretara avea nişte mâini delicate, albe, (privirea ţi se lipea instantaneu de ele), şi simţi că se linişteşte. Bâigui vreo două cuvinte, apoi auzi… luaţi loc, vă rog… mulţumi şi se gândi că trebuie să spună ceva, orice… Aş da jos pânzele alea de păianjen… Faţa secretarei era la fel de albă ca mâinile, de un alb perfect, imaculat. Acesta este un lucru pe care vă rog să nu-l faceţi, domnul Saharov s-ar supăra rău de tot, pânzele de păianjen sunt ale dumnealui. Vorbea serios secretara, chiar dacă zâmbea amabilă… Avea, aşa, ceva foarte drăguţ… Cum adică pânzele de păianjen erau ale lui? Cred că o să stau în picioare, spuse apoi, eu nu am venit decât să mulţumesc.

          „Vă rog să luaţi loc, totuşi, domnişoară, domnul Saharov poate să întârzie. Puteţi să-mi spuneţi Gianina… mama îmi spune Gianinia… de fapt, Gianinia trebuia să mă numesc, dar tata, nu ştiu… probabil a uitat sau, poate, afectat fiind de exuberanţa naşterii mele… nu ştiu, însă în certificatul de naştere s-a scris Gianina. Un unchi de-al meu, care l-a însoţit pe tata la Oficiul Stării Civile, a mărturisit că, de fapt, funcţionarul de acolo n-a fost de acord cu acest nume… ce nume e acesta, Gianinia?… Gianina e corect, tovarăşe, fii serios… Doriţi puţin ceai? Sau cafea? Aş vrea să vă simţiţi bine, domnul Saharov poate să întârzie…”

          „De ce-mi spuneţi mie toate acestea…?”

          Pur şi simplu îi scăpase, se înfuriase deodată, fără să-şi dea seama cum şi în ce fel s-a întâmplat, apoi i se făcu ruşine pentru răbufnirea aceea…

          „Iertaţi-mă…”

 

          – La capătul vieţii nu e nimic dacă n-ai făcut nimic. Serveşte puţin Martini… Dar e ceva care-ţi va judeca fără milă tot nimicul ăsta. Fratele meu, Pavel, spune că nu, nu vei fi judecat fără milă, ci cu milă, şi că mila va fi mai mare decât dreptatea. Serveşte, serveşte…

          – Domnule profesor, eu…

          – Ai citit cartea? Asta mă interesează.

          – Da… Eu, de fapt, vreau să vă mulţumesc…

          – Şi?

          – Domnule profesor, am în anumite momente senzaţia că vă bateţi joc de mine…

          – O, nu…

          – De fapt, că mă ironizaţi…

          Alexandru Saharov îşi aprinse o ţigară, privind-o în ochi pe Alina, pipăind şovăitor bricheta, făcând mici gesturi indecise (părea că ar dori să-şi strângă nodul de la cravată), şi fata remarcă în privirea lui dorinţa… Nu, nu dorinţa aceea, nu…

          – Pui cu bere şi cârnaţi vânătoreşti, spuse chelnerul, asta-i tot ce vă putem pregăti la ora aceasta.

 

          Gianina Marcu numerota nişte dosare şi din când în când plescăia, lipindu-şi tacticoasă buzele ca şi cum ar fi gustat din rujul roşu aplicat într-un strat gros până dincolo de contururile naturale ale gurii. Alina se aşezase pe fotoliu şi nici nu-şi dăduse seama când o făcuse, şi zâmbetul Gianinei, sau Gianiniei… Să chiuretezi? Să chiuretezi? Numai orori îţi ies din gură, dar ce zic eu, să-mi aduci diploma sau să pleci… Încercase să-i explice… măi, omule, de când nici nu apucasem să merg în picioare îmi tot ceri diploma, de când mă ştiu îţi aduc diplome… Alina, tatăl tău îţi vrea doar binele… Venind pe faleză, zărise pentru o clipă, privind prin ceaţă, un bărbat care se masturba într-o tufă de grozamă. Râdea cu ochii închişi, atingându-se din când în când de florile galbene, răzleţe, care veneau dintr-un copac pitic… ploua pe el cu minuscule petale…

          „Domnul Saharov va apărea din moment în moment. Mai întâi o să intre Damian, şoferul lui, o să spună săru’ mâna mânuşiţele mânuţele, apoi când o să plece o să spună sănătate la doamne domnişoare domniţe, şi de câte ori se află prea aproape de domnul Saharov tuşeşte sobru, îşi netezeşte hainele şi spune încet, de multe ori, mai mult pentru el… dom’ profesor dom’ profesor dom’ profesor… e simpatic Daminuţă, adică Damian, Daminuţă îi zic ai lui, cel puţin aşa mi-a povestit el… Chiar nu vreţi ceai? Nici cafea? Nimic, nimic, nimic?… Vedeţi cum e cu numele astea… Dacă ai lui îi spun Daminuţă, înseamnă că numele ăsta au vrut să i-l dea, dar în certificat a ajuns Damian.”

          „Eu am venit doar să mulţumesc…”

          Doamne, chiar nu putea să scape de replica asta stupidă… eu am venit doar să mulţumesc… mai bine spunea: eu am venit doar să mulţumesc, dar eu chiuretez, eu cu chiuretatul mă ocup… la dracu’, tâmpenii… Mirosea frumos secretara, folosea probabil un parfum discret, din acelea care apar şi dispar în răstimpuri, cu nota aceea aparentă, evazivă, însă hotărâtă când pune mâna pe tine… la dracu’, tâmpenii… tatăl tău, Alina, nu-ţi vrea decât binele, atât… Of, mamă… Secretara avea pe degetul arătător un inel în formă de fluture, chiar fluture era. O lucrătură fină, ca o plasă, din subţiri fire de argint, de diametrul unui fir de păr, îi alcătuia aripile.

          „E ceva cu numele astea, aşa, ca o treabă de destin… Ştiţi că pe domnul Saharov n-ar fi trebuit să-l cheme Saharov… Ştiţi, nici nu v-am întrebat…”

          „Îmi este profesor, da, profesor, fac Civilul cu dumnealui…”

          „Da, eram sigură… Mi-aţi spus cumva asta? Dar nu contează, sunteţi un om drăguţ… Spuneam că pe profesorul Saharov nu trebuia să-l cheme Saharov, ci Alexandru, vă daţi seama, Alexandru… Înţelegeţi? Trebuia să-l cheme Alexandru Alexandru… Ha, să nu mă spuneţi!”

          „Şi de unde atunci Saharov?”

          „Tatăl lui, cine altcineva…”

          Se auzi un bâzâit scurt, faxul, aşa face câteodată, şi Alina se hotărî să ceară o ţigară, cum să nu, cum să nu, avea o stare de nervozitate, inconfort… de multe ori tatăl ei o privea într-un mod ciudat, de sus şi oarecum critic, de parcă ar fi evaluat-o, iar maică-sa zâmbea jenată, v-am făcut, iubiţilor, muşchi la cuptor, cum vă place.

          „… tatăl lui a fost preot şi citea mult, foarte mult, Matei Saharov îl chema… Dar nu mă spuneţi, nu?… Şi citindu-l pe cuviosul arhimandrit Sofronie Saharov, şi iubindu-l, şi arătându-i un ataşament deosebit, ştiţi cum e la preoţi, s-a hotărât să-i ia numele… Dar să vă spun, ştiu pe de rost… nu mă spuneţi, da?… Cuviosul arhimandrit Sofronie, Mistica vederii lui Dumnezeu, Predoslovie: Domnul ne-a poruncit să nu facem înaintea oamenilor nici milostenie, nici post, nici alte fapte bune, socotind acest lucru drept o căutare făţarnică a slavei deşarte. Tatăl nostru cel din ceruri, care este într-ascuns şi vede într-ascuns, nu binevoieşte să primească asemenea fapte. Dar nu numai porunca lui Dumnezeu ne cere să ascundem voinţa noastră lăuntrică de ochii străini, ci şi instinctul duhovnicesc normal, ca un imperativ categoric, ne interzice să divulgăm taina sufletului. Rugăciunea de pocăinţă în faţa Celui Preaînalt este locul cel mai intim al duhului nostru. De aici vine dorinţa să ne ascundem ca nimeni să nu ne vadă, nimeni să nu ne audă, ca totul să rămână între Dumnezeu şi suflet. Aşa mi-am trăit primii zece ani ai pocăinţei mele înaintea lui Dumnezeu.”

 

          – Nu m-am aşteptat să vii să-mi mulţumeşti, spuse Alexandru Saharov. Nici nu m-am gândit la asta. Acum, că ai făcut-o, îmi vin fel de fel de idei. Dar să încetezi cu bănuiala aia stupidă, cum că mi-aş bate joc de tine…

          – Nu ştiu cum să spun, domnule profesor… Totul e atât de neaşteptat… da, asta e, neaşteptat…

 

          După îndelungi insistenţe ale secretarei, Alina hotărî să i se adreseze pe numele mic, Gianina.

          „Eu, în schimb, o să vă vorbesc cu dumneavoastră…”

          „Mă luaţi cumva de sus?”

          Iar se enervase aiurea, Gianina o privea mirată, oarecum descumpănită… Simţi nevoia să se scuze din nou…

          „Iertaţi-mă, dar viaţa, se pare, este tocmai invers de cum am stabilit eu că este…”

          „Aşa se întâmplă, se spune că la Dumnezeu e întotdeauna altfel decât la noi… judecata Lui e întotdeauna alta decât a noastră…”

          Curva glăsuieşte cu înţelepciunea sfinţilor, exact asta îi trecu prin cap, cu toate că era evident, clar… Gianina nu era o curvă, dar şi ăsta era un alt gând care trecea liber prin mintea ei, venind de niciunde şi îndreptându-se spre… vorbeşti ca o curvă, ca o stricată, auzi, chiuretează, să aduci diploma, haimana… Taică-su, da, şi asta i-o spusese înainte de a pleca… Eu sunt curvă, tată? Eu sunt haimana, tată? Iar Gianina, culmea, nu avea pic de vulgaritate în priviri sau în gesturi sau în modul cum pronunţa cuvintele, în pofida faptului ca o tonă de ruj îi pavase buzele şi unghiile lungi i se arcuiau în jos… Şi chiar atunci intră Damian, săru’ mâna mânuşiţele mânuţele, iar Gianina îl întrebă repede ce face şi el răspunse tot atât de repede, muncim, domniţă Gianina, muncim cât om mai putea, cât ne ţin picioarele, ce să facem?… domnişoara este o studentă a domnului profesor, Damian… De ce tâmpitul ăsta vorbea la plural despre el însuşi?… săru’ mâna, domnişoară, săru’ mâna mânuşiţele mânuţele, noi n-avem şcoală, dar facem ce putem, muncim… Apoi intră Alexandru Saharov şi Alina, ferindu-şi privirea, nu apucă să salute, nici să facă vreun gest… eu nu am venit decât să mulţumesc, atât.

 

          – Să ştii că nu sunt atât de inocent pe cât par, spuse Alexandru Saharov.

          Alina Dabija se gândi dacă ar fi cazul să-l întrebe: ar trebui să mă tem de dumneavoastră, domnule profesor? Dar înlătură imediat gândul ăsta. La ce bun? Unde duc întrebările? De ce trebuie să întrebăm? Cine răspunde la întrebări? Ce om ştie care-i e stânga şi care-i e dreapta?

          – Ce vreţi să spuneţi cu asta, domnule profesor?

          – Într-un fel, te-am urmărit… Stai, nu mă înţelege greşit!

          – M-aţi urmărit?

          – Într-un fel, repet, într-un fel… Nu semnezi tu în revista „Huomo” cu numele Ajibad Anil? Şi în „Avalanşa” cu Lina Dab? Şi în „Replica” cu Alin Bija?

          – Aha, deci…

          – Nu, Alina, nu interpreta… Sunt abonat la „Huomo” şi „Replica” şi am câteva numere din „Avalanşa”… Nici nu mi-ar fi trecut prin minte dacă nu ai fi venit să-ţi dau şaptele ăla la Civil. Şi nici nu am fi avut această discuţie dacă n-ai fi venit astăzi să-mi mulţumeşti… A fost, ştii cum? Ca o străfulgerare… Uite, vreau să clarificăm ceva: eu nu m-am culcat niciodată cu o studentă. Poveştile care circulă pe seama mea le împrăştie Damian, şoferul meu, dar eu sunt cel care i le livrez. Dar asta nu înseamnă nimic, absolut nimic. Eu, câteodată, mă îmbăt… Ştii, trebuie să-ţi spun că eşti o femeie frumoasă şi că am înţeles ce mi-ai cerut… de fapt, nu-mi cereai mie, aveai socoteala ta cu viaţa, dar eu am făcut altceva, nu te-am refuzat, eu nu te-am refuzat, eu nu am refuzat o femeie atunci când…

          – Vă temeţi că, oricum ar fi, m-aş putea simţi, oarecum, refuzată… Ştiţi că sentimentul ăsta este irepresibil la o femeie, chiar dacă e în joc sensul filozofiei sau viaţa veşnică sau mai ştiu eu ce…

          – Alina…

 

          … şi privirea acestui Damian care vorbeşte la plural despre el însuşi. Profesorul se uită la ea doar o secundă, apoi, sobru, o invită la o cafea, era o invitaţie politicoasă, de faţă erau şi ceilalţi doi, deci nici o chestie dubioasă, şi ce mai putea fi dubios după ce intrase ca o idioată în biroul lui de la facultate şi-l luase tare cu sexul oral şi restul de tâmpenii… dom’ profesor dom’ profesor, făcea Damian… tare mult aş dori să ne mai vedem, domnişoară, gânguri secretara… Ieşiră pe uşă, Alexandru Saharov o privi pe ea, apoi pânzele de păianjen de pe hol, ştiu, ai simţit nevoia să le dai jos… dar doar atât, nu se apucase să spună ceva de genul: toate femeile care vin la mine simt asta… Şi în timp ce se deplasau cu maşina profesorului, Damian ăla spunea: România nu-i condusă de patrioţi, ăştia de la Bucureşti iau totul şi noi, pe lângă ei, ce mai rămâne, dacă mai rămâne, ar trebui o ordine, ceva, un rând pe care să-l respectăm între noi, românii… pot eu să fiu profesor şi dom’ profesor şofer? Nu, că e vorba de şcoală şi… uite, domnule, cum se bagă ăsta… Nu, România n-ajunge nicăieri!

          Ce porcărie, gândea Alina, cum am putut să…? Să-mi aduci diploma, haimana… Sictir, idiotule!

          Profesorul Saharov avea ceva care-ţi inspira siguranţă, da, asta era, se simţea în siguranţă, chiar dacă a te simţi în siguranţă în prezenţa unui bărbat nu reprezenta prea mult pentru ea. Ar fi preferat, mai degrabă, să se întâmple oroarea aia, să intre în normalitate, să iasă din încordarea istovitoare în care se găsea de ani de zile, să înceapă să moară odată, să scape de tensiunea de nedescris, de apăsarea existenţei, de acest dureros „a trăi”, de a face praf şi pulbere ceea ce sufletul sufletului ei îi spunea să apere cu preţul vieţii, să sugă pula, de fapt, s-o sugă şi să termine în sfârşit, să nu mai fie nimic de apărat, de salvat… un bărbat din blocul de vizavi îi striga fericit în fiecare dimineaţă: tot ai s-o sugi până la urmă, frumuşico, şi-o să-ţi placă, Albă-ca-Zăpada ce eşti… Bărbatul avea trei fetiţe superbe, trei gemene, blonde, buclate, păreau că sunt dintr-un film, iar mama lor părea atinsă de o misterioasă lumină a fericirii de câte ori, cu un adevărat ceremonial, le cobora pe scări cu gesturi ample, ambalate în rochiţe colorate, prevăzute cu pampoane imense, roşii.

 

          – Sunt oameni care explică totul. Pentru ei, totul e ştiinţă. Sunt cei care, de regulă, ocupă posturi importante. Totul, pentru ei, e psihologie, sociologie, psihanaliză… Sunt paznicii demenţi a tot ceea ce înseamnă sistem. Ei sunt chirurgii care fac apologia instrumentului. Un bisturiu tocit le strecoară mai multă nelinişte în suflet decât moartea unui om. Nimic nu poate fi neexplicat, aşa spun. Iar dacă ceva nu se poate explica nicicum, e clar că la mijloc e o înşelătorie… Alina, nu am multe să-ţi povestesc acum şi, cu atât mai puţin, să-ţi explic. Uite, e simplu…

          – Cât de simplu?

          – Nu fi ironică… Şi mănâncă şi tu ceva, gustă măcar…

          – Nu mănânc. De regulă, nu mănânc. După ce mănânc mi-e rău. Răul vine din mijlocul pieptului şi numele lui este silă, dezgust… Vreau să vă mulţumesc încă o dată, într-un fel. Pe de altă parte, m-aţi lăsat în chinul ăsta continuuu, dar ceva în mine e viu…

          – Alina, când am avut străfulgerarea de care ţi-am vorbit, am citit cu atenţie textele semnate de tine şi, gândindu-mă şi la altceva care mă frământă de mult timp, mi-am zis: de ce nu!? Cum să-ţi spun? Nu degeaba am amintit de oamenii care explică totul, pentru că eu nu voi putea explica, raţiunea nu-şi prea găseşte locul aici… Ştii, oamenii trec prin multe, dar totul se scurge încet, în jos, în bezna amintirilor… să nu crezi că amintirile sunt luminoase… totul devine, la un moment dat, incert, nesigur, stările şi sentimentele se confundă, sau suportă mutaţii, sau capătă alte semnificaţii, încât nu mai ştii câtă realitate trecută mai cuprind ele… prezentul e altfel, trebuie pipăit. De aceea, oamenii nu rămân în conştiinţă decât cu un trecut care lasă urme până în prezent… o cicatrice, de pildă. Nu te mira, nu, o cicatrice e mai puternică decât războiul care a provocat-o… Când rămâi câteodată singur, doar tu şi energiile impersonale ale naturii, când nimeni nu te poate vedea ca să spună asta, ca să ştii că încă mai exişti, nu-ţi mai rămâne decât să te pipăi, să-ţi pipăi cicatricele, semnele timpului, materia în care a săpat vremea… În fine, două lucruri mă caracterizează: o cicatrice şi un vis. Visul îl am de 20 de ani. Se repetă în fiecare noapte, deci e ca o cicatrice. E drept, nu poate fi pipăit, dar, trăit în fiecare zi, e pe tot atât de adânc ca o cicatrice.

 

          Visul.

          O nuntă pe malul unei ape.

          Visul în alt vis.

          Nunta de pe malul apei o visează un băiat de doisprezece ani, întins la rădăcina unui copac, alături de un câine mort, cu colţii rânjiţi. Figura băiatului nu se vede. Dar prin faţa lui, pe undeva pe nări, odată cu respiraţia ritmică, intră Alexandru Saharov. Aerul inspirat de băiatul a cărui faţă nu se vede îl conduce în jos, pe ceea ce ar trebui să fie laringele, cu toate că nu se observă chiar aşa. Totul pare ca un negativ şters, dar nu este alb-negru, ci violent colorat într-o armonie de negăsit în realitate. Apoi interiorul băiatului se deschide ca un văzduh, ca un cer pe care-l vezi în toate părţile, ca şi cum nu ar exista stânga şi dreapta, sus şi jos, înainte şi înapoi. Ca şi cum nu ai avea ochi şi ceafă, ci ochi peste tot, sau un fel de ochi, căci nu se simt ca atare. Deodată, în timp ce Alexandru Saharov se chinuie să-şi amintească faţa băiatului care visează, apare o inimă enormă, mai mare decât cerul care o cuprinde şi cuprinsă, totuşi, în cerul infinit prin care privirea prinde a călători fără oprire, tot mai departe, percepând totul cu o claritate înspăimântătoare. De jur împrejurul inimii se adună un alt fel de văzduh, întunecat, format parcă din nori rarefiaţi, dar denşi în acelaşi timp, cu pete puternic pigmentate, ca fumul gros, industrial, pe cerul senin. Alexandru Saharov trece mai întâi prin norii aceia negri ce împresoară inima din interiorul băiatului care visează şi simte frică, o teamă în care, zăbovind prea mult, ar putea să moară, apoi… (şi toate astea le face cu mintea, da, nu cu ochii, trebuie spusă asta, ochii privesc în altă parte)… apoi intră încet în inimă, unde se deschide un alt cer, incomparabil cu primul, de un infinit – dacă se poate spune aşa – mai mare decât primul infinit, un infinit perfect în care miliarde de universuri, sau poate o infinitate de universuri, într-o împletitură de nedesfăcut, fac textura unui întuneric altfel decât se înţelege în mod normal prin întuneric, un întuneric în care nu este beznă şi care nu are frica în el, dar prin care nu se vede absolut nimic, pentru că ochii nu cunosc un astfel de întuneric, şi care transmite minţii că este interminabil, iar la capătul acestui interminabil – dacă se poate spune „capăt” – este Mila, Dragostea şi Dreptatea…

 

          – De dreptate trebuie să ne fie frică, Alina, de dreptate…

          Alina sorbi din paharul de Martini, fărâmiţă în dinţi un cub de gheaţă, privi atentă cum profesorul Saharov frământa în mâini un cârnat vânătoresc, ca pe o bucată plastilină…

          Mai era şi chelnerul care ştergea pahare, privindu-i…

          – Eu sunt atentă, domnule profesor…

          Alexandru Saharov nu auzea…

 

          … aici are loc nunta.

          Apa este chiar întunericul de nepătruns. O masă lungă, care se prelungeşte dincolo de cât privirea poate cuprinde, pare a fi „malul”, de fapt o zonă de demarcaţie, subtilă, în care nimic din ceea ce ţine de infinitele universuri materiale nu mai poate avea pregnanţă, dar nici ceva de dincolo de întuneric nu răzbate. Apa e ca un zid de plumb, cu toate că se simte însufleţită de un fel de mişcare interioară. De o parte şi de alta a mesei stau şi aşteaptă oameni de toate soiurile şi din toate timpurile, şi nu-i nici un loc liber la masă. Stau cu capetele plecate în jos, iar senzaţia este că în acele priviri fixe e mai multă vinovăţie decât supunere. Toţi oamenii îşi ţin mâinile pe masă, cu palmele orientate în sus. Apa-întuneric pare ca un capăt al infinitelor universuri existente şi, în acelaşi timp, dă impresia unei mărimi pe care mintea omenească nu o poate concepe. Din când în când se aude: „Adevărata viaţă nu ne este dată”. Vocea se aude cu claritate şi este evident că vine de undeva de la masă. Sentimentul că nimeni nu poate vorbi în acel loc este atât de puternic încât te cutremuri să auzi, totuşi, un glas care spune: „Adevărata viaţă nu ne este dată”…

 

          – Iar eu, Alina, îl caut pe Pavel, fratele meu, îl caut disperat şi el nu se vede. În locul acela din care teama este scoasă afară, mie îmi este frică. De fiecare dată, sunt convins că numai Pavel mă poate salva, adică mă poate ţine acolo, pentru că, de undeva de afară, din norii negri strânşi în jurul inimii băiatului, se aud lătrături, şi urlete, ţipetele unor frustrări mari, dorinţa unei răzbunări care vizează chiar fiinţa. E ca şi cum ai începe să mori încontinuu, fără deznodământ, o moarte care nu se mai termină şi nici nu se va termina vreodată…

          Chelnerul scăpă un pahar pe jos, paharul se sparse, zgomotul se auzi puternic.

          – E foarte bun acest Martini, spuse încet Alina, gândindu-se apoi că nici nu putea spune altceva decât o tâmpenie… să-mi aduci diploma, haimana, auzi ca prin vis…

 

          … toţi ochii din privirile plecate sunt pe zidul de plumb, într-o aşteptare atât de grea încât ar putea strivi totul. Şi Pavel nu-i nicăieri. Când şi când, Alexandru Saharov aude frânturi din rugăciunile lui Pavel, care vin parcă din afară: „Dumnezeule, ascultă rugăciunea mea, pleacă urechea Ta la graiurile gurii mele”, „Ostenit-am întru suspinul meu”, „Dumnezeu este ajutorul meu şi voi nădăjdui întru Dânsul”. Zidul de plumb rămâne neclintit în hotărârea lui, dar, deodată, ceva prinde sens, acea aşteptare grea nu poate fi decât un tăcut şi îndelung plâns… „Sub semnul unui minus ne începem căinţa”, se aude… Plânsul se accentuează, pare a creşte în intensitate cam în felul în care perpetua moarte de afară nu are sfârşit. Şi Alexandru Saharov întreabă întruna: „Unde e Pavel?”, şi nimeni nu răspunde, doar plânsul se înalţă, da, ăsta e cuvântul, se înalţă, el se naşte din el însuşi, în fiecare moment, propagându-se în valuri, şi valurile bat cu putere în neclintitul zid de plumb, apoi o voce, la care auzul se înfioară, articulează puternic: „Plânsul a trecut hotarul”. Un fir subţire, foarte subţire, străbate zidul de plumb, un fir de lumină, o lumină necunoscută… „Unde e Pavel?”, întreabă Alexandru Saharov… şi luminează masa nesfârşită, dar chipurile oamenilor nu se văd încă. Iar apa-întuneric nu vrea să se dea la o parte… „Unde e Pavel?”, întreabă Alexandru Saharov… lumina străpunge zidul de plumb din ce în ce mai puternic, plânsul se ridică tot mai sus, minuscula gaură, cât vârful unui ac, se lăţeşte, lătrăturile de afară se înteţesc, masa se luminează tot mai mult… „Unde e Pavel?”, întreabă Alexandru, şi e ca un plâns şi întrebarea asta… frunţile oamenilor de la masă se dezvelesc, e ca o dezvelire totul, ca o descoperire, ca o desfăşare, apoi se văd bărbiile, pomeţii, care prind a străluci, şi oasele, galben-portocalii, care adună lumină în ele, ceva incandescent, de metal topit în furnal… „Unde e Pavel?”, întreabă Alexandru Saharov. Numai ochii nu se văd încă, dar lumina creşte în intensitate, nu mai poate fi oprită, şi Alexandru Saharov ştie, deodată, că atunci când va vedea strălucind ochii celor de la masă îl va vedea şi pe Pavel şi se va ascunde sub umbra lui.

 

          Chelnerul aduna de pe jos cioburile împrăştiate şi Alina simţi nevoia de a fi cinică sau, poate, doar ironică, e modul meu de a mă apăra, îi explicase odată maică-sii.

          – Dar unde este nunta, domnule profesor? întrebă, după care regretă instantaneu.

          – Lumina peste feţele oamenilor de la masă este nunta, spuse Alexandru Saharov, fără a da nici cea mai mică atenţie ironiei. Eu nu apuc să-i prind niciodată sfârşitul, pentru că nu apuc să văd niciodată ochii oamenilor de la masă. Mă rog… mă întorc, ies din inima băiatului, străbat norii negri care vor să mă sfâşie, ies prin nările copilului de doisprezece ani, văd cadavrul câinelui cu colţii rânjiţi… Nu pot în ruptul capului, după ce mă trezesc, să-mi amintesc chipul băiatului, dar ştiu că el se ridică, la un moment dat, de la rădăcina copacului, iar eu îi spun că stă lângă un câine mort. El chiar îmi vorbeşte, zâmbeşte şi îmi şopteşte uşor că, într-adevăr, câinele e mort, dar are colţi frumoşi, albi, lucioşi.

          – Dar Pavel? Unde e Pavel, fratele dumneavoastră, întrebaţi mai tot timpul…

          – A, Pavel, da, uitasem… Nu pot identifica exact momentul, dar cineva îmi spune, câteodată chiar în timp ce mă trezesc, în starea aceea dintre somn şi veghe, când rămâi captiv cu o parte din tine visului şi cu o altă parte începi să distingi realitatea cu simţurile în alertă… Îmi spune: Pavel stă în faţa Creatorului, până la capăt, dezgolit în însăşi natura lui, şi nu e nimic în el ascuns de la ochii Lui.

 

          Damian conducea cam smucit, părea nervos, aşteptase vreo două ore în maşină… domniţa merge acasă ?… se vedea că se abţine să nu înjure. Lua virajele strâns, şi Alina observă că, din când în când, cu o singură căutătură directă şi sigură, o privea fix prin oglinda retrovizoare, apoi, deodată, se lăsa cu tot corpul într-o parte sau alta, după sensul în care manevra volanul, ca şi cum ar fi depus un efort supraomenesc, în timp ce profesorul Saharov zâmbea ironic… Damian munceşte acum, Alina. În dreptul falezei, maşina se opri brusc la un Stop, o secundă, dar o secundă atât de lungă încât, printre mormăielile lui Damian… e periculos, foarte periculos, se înmulţesc maşinile…, Alina apucă să-l vadă pe bărbatul care se masturba în tufa de grozamă. Era descheiat la cămaşă, destins, cu un zâmbet larg ce-i alimenta o voioşie ce părea dementă în aglomeraţia încrâncenată din jurul Stop-ului. Un grup de elevi, dirijat de o profesoară energică, care coordona mişcarea detaşamentului cu gesturi ample, încerca să străpungă nucleul de oameni formaţi în jurul trecerii de pietoni… la stânga, Damian, la stânga, se auzi vocea profesorului. Alina întrebă unde mergeau, ce urma să facă…

          Pe bulevardul Carol, Damian opri în dreptul unei vile.

          – Vin imediat, Alina, doar un minut, spuse profesorul Saharov.

          Alexandru Saharov coborî greu, respirând sacadat. Alina mai auzi: mi-au tăiat copacul, nenorociţii

          – Dom’ profesor e supărat, domnişoară, îi explică Damian. Era aici un copac care-i plăcea lu’ dom’ profesor. Făcea ca un fel de puf şi cred că de aia l-au tăiat, dar era frumos, domnişoară…

          Alina îl observă cum o priveşte atent prin oglinda retrovizoare… ce ochi de animal are, parcă îi e frică de ceva, gândi ea, observând, în acelaşi timp, cu coada ochiului cum profesorul Saharov venea încruntat, lăsându-se şovăitor pe treptele vilei, cu o servietă în mână. I se păru o clipă bătrân, prea bătrân, cum era de fapt, dar când îi întâlni privirea simţi vitalitatea aceea deosebită pe care nu o putea defini, un fel de forţă blândă care te intimida şi te făcea, în acelaşi timp, să te simţi în siguranţă.

          – Dar cu ce treburi, domnişoară studentă? întrebă Damian. Să mă iertaţi dacă… spuneam şi eu…

          – Eu nu am venit decât să chiuretez, răspunse zâmbind Alina. Să mulţumesc…

          Sclipirea din ochii lui Damian se schimbă, faţa îi era străbătută de umbre… mă urăşte, animalul, gândi ea.

          – Iar noi muncim, domniţă, replică automat Damian, muncim cât ne-o ţine picioarele, ce să facem… Cât ne ajută Dumnezeu, trăim. Când şi-o lua ochii de la noi, gata, nu ştiu ce-o să facem… muncim, domniţă, muncim…

          Profesorul Saharov deschise servieta… astea sunt, Alina, aici e tot, pagină cu pagină, sunt cam amestecate, dar nu contează, nu asta este important, tu nu trebuie decât să le faci să sune bine, cum am vorbit. Alina luă servieta… La un moment dat, când erau în restaurant, profesorul Saharov îi spusese că nu-i o simplă rugăminte, este important, foarte important, şi o să-i plătească oricât cere, avea nevoie de asta, dorea ca toate paginile acelea împrăştiate să aibă un început şi un sfârşit, să capete coerenţă, să iasă ca o carte, iar ea îl întrebase de unde vine nevoia asta, ce sens poate avea literaturizarea unui jurnal, care, în fond, nu transpunea filozofic sau liric o viaţă, ci doar o consemna, şi poate nici nu era vorba de un jurnal, poate erau doar nişte însemnări reci, sau, pur şi simplu, transcrieri stângace, sau poate aveau o anume valoare de document, chestie de istorie până la urmă… de unde ştii, Alina? Păi aşa bănuia, în fine… Dar, până la urmă, de ce ea, de ce să se ocupe ea de treaba asta? Existau scriitori – nu-i aşa, domnule profesor? -, redactori… Apoi doar o privise, lung, şi totul părea că încremenise în privirea aceea, bine, spusese ea, şi chiar în momentul ăla trăsese pe gât paharul cu Martini.

          – Damian, s-o conduci pe domnişoara Dabija acasă, apoi poţi merge unde vrei, astăzi nu ies.

          – Am înţeles, dom’ profesor, am înţeles, aşa fac, aştept să mă sunaţi, dom’ profesor…

 

          Când intră în scara blocului, cu servieta în mână, Alina auzi un sâsâit amuzat, apoi un fluierat. Se întoarse şi privirea i se izbi de un balcon pe care-l cunoştea destul de bine, dar care, acum, total inundat de plante agăţătoare, unele înflorite în delicate explozii de roşu şi galben, părea cu totul nou. Bărbatul care o avertiza zilnic… tot ai s-o sugi tu, frumuşico, Albă ca Zăpada… o privea amuzat, ba chiar fericit oarecum, deoarece, agăţat de braţul lui, se balansa, fredonând o melodie cu Piticot, una dintre gemene. Bărbatul râdea. Alina, ca niciodată, îl privi foarte atentă şi observă o dantură impecabilă, de un alb porţelanat care contrasta plăcut şi surprinzător cu părul negru, des, pieptănat pe spate, ce-i acoperea vârfurile urechilor. Bărbatul îşi ţuguia spre ea buzele cărnoase, apoi, demonstrativ, îşi vâra degetul mijlociu prin deschizătura gurii, simulând cu voluptate penetrarea orală, apoi ridicând, într-un gest total de a oferi, o banană decojită din care… hap… înfuleca fetiţa.

          – Cine papă banana? întreba bărbatul, privind-o iscoditor pe Alina.

          – Miruna papă banana, răspundea fetiţa, repezindu-se şi retezând încă un fragment din fruct.

          – Miruna papă banana, se alinta bărbatul, jucând rolul absolut al tatălui topit după fiică. Dar Alba ca Zăpada nu papă banana? Nu papă şi ea puţin?

          – Şi Alba ca Zăpada papă, exclama fetiţa, şi hap.

          Pe hol era întuneric, dar Alina urcă ghidându-se după balustrada de care lovea în răstimpuri servieta doldora de foile ce trebuiau puse în ordine, ca o carte.

 

          Mă numesc Alina Dabija.

          Pe tatăl meu îl cheamă Dabija Valentin.

          Mamei i se spune Cuţa, dar doar de către surorile ei de la ţară. Rudele noastre din oraş îi spun Anca. Şi, de fapt, pe ea o cheamă Ancuţa, aşa consemnează certificatul de naştere – după cum spune bunicul meu dinspre tată. Dabija Ancuţa. Iar tata îi spune, acum, femeie. Femeie, aşează-te pe genunchiul drept al bărbatului tău. Nu i-a spus întotdeauna aşa, desigur. Când aveam vreo patru, cinci ani, îi spunea clanţă. Ascunsă între două păpuşi oribile, cu un ursuleţ de pluş, fără urechi, în braţe, auzeam prin uşa întredeschisă a dormitorului părinţilor mei: hai, clanţă, ia dolofanul la smocotit, dă-i peste bot obraznicului. Mai târziu, când împlineam paisprezece ani şi mă plimbam prin casă cu buletinul de identitate abia obţinut, am auzit din bucătărie, printre gemetele mamei mele, următoarele: strânge-o mai de jos, curvoaico, mai de jos, aşa, uşor, încă o dată. Treaba cu curvoaica a durat vreo câţiva ani. De multe ori, de câte ori suna telefonul şi tata era cel căutat, distingeam clar glasul lui dogit: fac bine, bine, cu curvoaica acasă, tu ce faci? Apoi a fost şpirveta. Se întâmpla mai ales când mergeam în concedii, la mare. După ce veneam de la plajă, intram pe rând la duş, eu prima, ei doi împreună, apoi pe mine mă trimiteau pe balcon, unde trebuia, musai, să beau un pahar gigantic de suc de portocale cu morcovi, pentru sănătate, nu pentru altceva, iar eu cu greu puteam îngurgita o asemenea cantitate, pentru că uram lichidele, îmi venea să vomit de cum le vedeam. Însă, în acest timp, din cameră, de dincolo de ferestrele obturate cu draperii grele, răzbăteau sunetele ascuţite ale unor palme repezite de cine ştie cine pe cine ştie ce şi glasul răstit – într-un fel artistic, trebuie să recunosc – al tatălui meu: eşti spirvetă, daaaa?, eşti şpirvetă, ia de aici, ţine-o s-o duci, şpirvetă, zi că te doare, zi odată că te plesnesc, şpirvetă, na dacă ai vrut bani, zi că te doare, aşa, zi că nu mai poţi.

          Dar cel mai greu m-am obişnuit cu palmele. Zgomotele se suportă mai greu decât cuvintele. Cuvintele se transformă instantaneu în imagini. Infimul timp în care se petrece acest proces este, paradoxal, suficient de lung încât să poţi interveni asupra imaginii. Vreau să spun că, plecând de la cuvinte, imaginea iese întodeauna cum vrem noi. Pe marginea imaginii, apoi, brodăm sentimente. Sentimentele ne animă şi ne generează stări. Stările se transformă iarăşi în cuvinte şi totul pare a se condensa într-un ritm controlabil, cu toate că, de fapt, nu controlăm nimic. A fi analitic nu presupune altceva decât a interveni asupra imaginii. În fine… mă sperie zgomotele, cum spuneam. Mai ales unele zgomote. Palmele pe care le aminteam. Fiinţa se înfioară când aude zgomote. Am învăţat, cu timpul, să disting între diferitele naturi care animă zgomotele generate de palme. În spatele lor stă dorinţa. Acţiunea mecanică se intuieşte printr-o privire retrospectivă, pornind de la zgomotul produs, înapoi, spre explozia fizică alimentată de pasiune. O plesnitură seacă, parcă doborâtă în zbor, urmată de un icnet sugrumat, indică faptul că palma tatălui meu a pornit din scurt, de undeva din zona şoldului, s-a lipit de fesa dreaptă a mamei mele, a strâns, înăbuşind zgomotul, şi a rămas acolo lipită. O plesnitură sonoră, cu accente umede, relevă faptul că palma tatălui meu a venit rapid de undeva din lateral şi s-a izbit mai mult de coapsa mamei mele decât de fesă. E ca un şuierat, ca o iuţeală a fiinţei care încearcă să se comprime între două bătăi de inimă. Plescăiturile – eu le spun „clipoceli” – se disting printr-o fină sugestie de mângâiere in extremis, de parcă două corpuri uriaşe, gelatinoase, se atrag între ele graţie unei gravitaţii teribile, accelerează pe măsură ce se apropie unul de altul, apoi frânează brusc şi nesperat în chiar ultimul moment, încât nu se izbesc unul de altul, ci doar se ating cu extremităţile propulsate de o uriaşă inerţie. Pare a fi întâlnirea dintre două mase de carne supuse forţei centrifuge. Apoi sunetul sec, asemănător celui pe care-l face carnea macră aruncată pe o masă cu suprafaţa dură, lucioasă şi lipsită de asperităţi… Şuierăturile întrerupte de saliva scăpată de sub control…

          Tatăl meu nu e un om rău. E pur şi simplu doar prost. Nu că n-ar fi înzestrat cu deşteptăciunea aceea pe care oamenii o numesc, cu convingere, inteligenţă. Are din plin aşa ceva şi a tot dovedit-o reuşind să fie director de la 28 de ani la 57.

          Mama găteşte bine. Cu pasiune. Puii, raţele, bucăţelele de gulaş, ficăţeii sau pipotele, toate sunt atinse cu dragoste, cu mistică gastronomică. Deschiderea cuptorului pentru evaluarea stadiului unei lucrări – cum ar fi, de pildă, perpelirea a trei porumbei exemplari, amorsaţi în mijlocul unor felii zebrate de pătlăgea vânătă – se transformă, dintr-o treabă de rutină, într-un ritual misterios, desfăşurat în aburi tenebroşi care o înfăşoara pe mama dându-i o alură de preoteasă păgână. Sau muşchiul la cuptor, care necesită o supraveghere severă, o aşteptare înfrigurată… (cum merge, femeie?, se aude vocea tatei)… întreruptă, din când în când, de scurte şi fugare gesturi ilicite, cum ar fi… am uitat să spun că părinţii mei gătesc împreună, chiar dacă tata doar asistă de pe scaun, sau sprijinit de frigider… ciupitul unui şold al mamei, urmat de câteva chicoteli repezi, o piedică… în calea uitării, spune tata… şi, important, trebuie să amintesc aici că, odată, rezultatul unei asemenea zburdălnicii casnice – la piedică mă refer – s-a soldat cu un impact devastator între nasul mamei mele şi colţul unui scaun din fier forjat. Nino, nino, nino, bucătăria transformată în măcelărie, spital, retur, bine că a evitat o deviaţie de sept – a spus doctorul… vezi că mai trebuia suc de roşii la plachie, femeie!, a concluzionat tata şi s-au îmbrăţişat în privirile inexpresive ale crapului scos din cuptor. Dar totul trece dacă e tratat cu voioşie…

          … apropo, o scena care s-a petrecut de mai multe ori: printre aburii pufoşi care vin, de data asta, din baia lăsată deschisă, se vede tata, cu un prosop strâns pe şolduri, un radio-tranzistor pe un scaun, un căţeluş albastru plutind în cadă, mama pe marginea căzii… mă cheamă tata, mă duc, îi văd privirea jucăuşă, ştiu că e pus pe şotii, mama zâmbeşte doar cu fruntea, misterioasă, pare că mai are puţin şi izbucneşte într-un râs ucigător… tata îmi spune: totoşel, mai ţii tu minte când făceai căcuţă pe tine şi te schimba tăticuţu? Mai ţii tu minte când tăticuţu trăgea de pamperşei?Tati, tati, făceai tu, şi când odată dădea tăticuţu cu degetul pe la funduleţul îngeraşului, să te ţii… Combinatul chimic de la Brăila, nea Vasile Moroiul dezgropat după 7 ani, Cernobâl… E vie, e vie, e vie… Mama izbucnea într-un râs care dura aproximativ o oră şi care se termina printr-un plonjon în cadă, peste căţeluşul albastru. Eu tăceam, dar ei, presupunând mai ştiu eu ce, veneau imediat după mine şi-mi aduceau o tavă plină ochi de „negrese”, o prăjitură ca mraniţa cufundată sistematic, cu înverşunare, în sos de ciocolată amară. S-o pape toată îngeraşul şi să vezi ce băşinele trage fetiţa, ca la Sevastopol

          Adevărul este următorul: mama este foarte frumoasă, iar tata este un bărbat înalt, cu o privire adâncă, interesantă, şi un tors atletic.

          Părinţii mei, în fond, se iubesc. Mama încasează palme şi cuvinte de triaj-gară pentru că-i place, iar tata i le dă pentru că o iubeşte şi crede că, astfel, trăieşte modern. Sunt sănătoşi tun, domnule, şi mă bucur pentru ei… A, uitasem, odată, în timp ce luasem Patericul de la început, direct de la Antonie cel Mare, i-am spus tatălui meu: vezi că şi prea multa sănătate trupească e pricină de păcatCăcat cu perjă, mi-a zis tata, lasă cărţile de hodorogi şi adu diploma aia odată că-i jale cu tine, nu altceva

          Eu nu înţeleg cum se iubesc oamenii, cum îşi apropie corpurile unele de altele… o să le înveţi tu pe toate, mi-a spus rânjind bunicul din partea tatălui, ăla care-i tot trage cu „consemnarea la certificat”… şi nu înţeleg cum de sunt toţi oamenii atât de convinşi că fac exact ceea ce trebuie, că ce fac ei este extraordinar, sau perfect, sau îndreptăţit, sau cum vreţi să-i spuneţi…

          Când prima gelatină scârboasă se va urca pe mine, căznindu-se transpirată să-şi bage… şarpele la văgăună, aşa spune bunica dinspre mama… atunci o să strig tare, oh şi ah, mi amor, în urletele de fericire ale oamenilor… normali la cap, cum spune o mătuşă de-a mea, soră cu tata… apoi o să ies în pielea goală pe balcon şi o să urlu spre toate cele patru zări: DIRECT PRIN MINE ÎNSĂMI!

 

          (Damian dă cu piciorul în uşă. Un ecler se striveşte prins între uşă şi faţa Marinelei, care tocmai lingea pasională crema de vanilie scursă pe margini. Marinela se sperie şi plânge. Taci în pizda mă-ti’, urlă Damian. Următoarele uşi sunt pulverizate de picioarele lui Damian. Da’ ce-i, Daminuţă?, întreabă plângând Marinela, încercând, în acelaşi timp, să recupereze resturile de ecler împrăştiate pe capotul ei de zenana înflorată. Taci, Neluţo, taci, că te bag în oală şi te fierb ca pe găini, taci… Marinela plânge şi adună bucăţele de caramel pe care le introduce repede în gură, mărunţindu-le între doi molari zdraveni. Nu înţelegi?, urlă Damian. Curva asta o să ne pună capac, o să murim cu toţii de foame, asta venită acum, Alina, care chiu…, curet…, chiurte…, în pizda mă-si’, e mort profesoru’ după ea, o să-l leşine de bani şi gata, Neluţo, rămânem pe drumuri, haloimis eclere şi cola, proasto… Marinela îi dă dreptate, cu toate că nu ştie cine e Alina şi ce tot are Daminuţă cu ea şi ce treabă are profesorul aici… dar tu munceşti, Daminuţă, nu, eşti cel mai bun şofer, nu? Daminuţă ridică braţele deasupra capului, ca şi cum ar ţine între ele un topor, dar Marinela, ştergându-şi lacrimile cu dosul palmei, este deja în căutarea unui alt ecler, o să ne ajute Dumnezeu, Daminuţă, o să vezi tu că nu ne lasă El… Daminuţă vrea să-i crape capul… îţi crăp capul, proasto… Totul scapă de sub control, mobilele încep să zboare… Marinela se târăşte până la o măsuţă lipită de un fotoliu, recuperează cele 12 eclere rămase intacte între două coli de hârtie de ambalat… urlete… o să-ţi bag eclerele pe cur, Neluţo

          E trei dimineaţa şi Damian se trezeşte brusc. Nu mai ştie dacă a visat urât sau a auzit ceva… Marinela stă în fund, smiocăindu-se pe întuneric. Din nas îi ies bolboci.

          – Ce faci, proasto? întrebă Damian.

          – Beau puţină cola şi mă rog la Dumnezeu, Daminuţă… O să vezi tu că o să ne ajute, Dumnezeu e bun. Nu vrei şi tu o gură de cola?

          Şi chiar în acel moment, din curtea interioară a blocului, se auzi lătratul viguros al unui câine… şi ziceai că le-ai pus otravă?… palma lui Damian ţâşni ca din catapultă, descrise vertiginos un arc de cerc şi strivi un alt ecler de nasul Marinelei, un ecler care tocmai fusese transportat cu infinită răbdare şi atenţie dintr-un castron vârât sub pat, de la dos, cum spune mama lui Daminuţă…

          A doua zi, întâlnindu-se în faţa Primăriei cu Marinică Fusea, cel dat afară de mahărul de la Cadastru, Damian nu spuse decât atât: două palme i-am dat lu’ Neluţa, atât, două palme şi basta… România n-ajunge nicăieri, se duce de râpă.)

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

http://mariancoman.wordpress.com/tag/cristian-robu-corcan/

 

CURRICULUM VITAE

 

Cristian Robu-Corcan s-a născut la 7 mai 1971 în Brăila, România.


Cărţi publicate: O noapte în Parnas, editura Macarie, 2003 (proză scurtă) – recomandare coperta a IV-a: Ştefan Ion Ghilimescu; Gravură în mi bemol, editura Humanitas, 2006 (roman) – recomandare coperta a IV-a: Dan C. Mihăilescu, Cătălin D. Constantin, Când vine vremea gâştelor sălbatice, editura Tritonic, 2008 (roman).

 

Apariţii în publicaţii culturale: proză – Luceafărul, Literatorul, Europa, Limes, Tomis, Familia, Bucovina literară, Porto Franco, Tiuk, Ziua literară; articole de cultură antropologică – Cultura; eseu – România literară; rubrică permanentă de recenzie de carte în Obiectiv Cultural; a realizat interviuri cu Mircea Mihăieş, Radu Paraschivescu, Vladimir Tismăneanu, Norman Manea, Radu Aldulescu, Romulus Rusan în Obiectiv Cultural.

 

Referinţe critice:

 

O noapte în Parnas: Raluca Dună („Cu toţii ne gândim la Parnas”) în Luceafărul, Nr.7 – 2004; Liviu Grăsoiu („Debuturi”) în Luceafărul, Nr.17 – 2004.

 

Gravură în mi bemol: Cosmin Borza („Viaţa şi opiniile lui Hugo”) în Vatra, Nr.11 – 2007; Bianca Burţa Cernat („Fantasme decadente şi un ştreang de mătase”) în Observator Cultural, Nr.343 – 2006; Cosmin Ciotloş („Fur Hugo”) în România literară, Nr.27 – 2006; Mihail Vakulovski („Exerciţii pentru simbolistica trăirilor lui Cristian Robu-Corcan”) în Tiuk – primăvară 2007, Flux – Ediţia de Vineri- 29 februarie 2008; Marius Miheţ („Tablou muzical neterminat”) în Familia, Nr.6 – 2006, Paul Cernat („Proză lirică fur Elise”) în Dilemateca, Nr.6 – 2006; Aurel M. Buricea („Un prozator adevărat”), Monitorul, 16 aprilie 2007.

 

Când vine vremea gâştelor sălbatice: Miki Vieru („Închiderea cercului în neorealismul magic”) în revista Tomis, septembrie 2008, Mircea Pricăjan („Portrete”) în Familia, Nr.11-12 – 2008, Mihail Vakulovski  în Tiuk, toamnă 2008, Dumitru Anghel în Florile Dunării, Nr.3 – 2008.

 

Traduceri: Gravira u es-molu (titlu original: Gravură în mi bemol), editura Vega Media, Serbia, 2009, traducere de Daniela Popov Jovanovic.

 

Antologii: Prezent în antologiile Din vadurile Chiralinei, editura Ex Libris, 2005 şi Tiuk – Antologie de proză Klu, Asociaţia Oberliht, 2010.

 

Premii:

Premiul „Mihai Eminescu” pentru volumul „O noapte în Parnas” la Festivalul Internaţional „Mihai Eminescu – Voievodul Poeziei Româneşti”, Târgovişte – 2004.

Premiul „Cea mai bună carte a anului” al revistei Tiuk pentru romanul „Când vine vremea gâştelor sălbatice” – 2008.

Premiul „H.P.Bengescu” pentru proză, acordat de Societatea Scriitorilor „C.Negri” – 2010.

Articles similaires

Tags

Partager