Corin Braga

 

 

 

Luiza visează că zboară

 

 

          Luiza Textoris era o fată cu nasul cârn şi ochi exoftalmici. Îi plăcea să doarmă, fiindcă în fiecare noapte un adevărat cinematograf i se deschidea în interiorul capului, pe dosul pleoapelor închise. Flashuri scurte şi puternice, filme lungi şi pline de peripeţii, visele ei desenau o altă lume, unde nu pătrundea lumina cenuşie de afară. Prietenul ei, Fulviu, o învăţase chiar o tehnică de a-şi lua sub control visele, de natură şamanică, spunea el: aceea de a-şi vizualiza în adormire corpul, palma unei mâini spre exemplu.

          În seara aceea, stând întinsă în pat în camera întunecată, Luiza asculta fâşâitul zăpezii care începuse să cadă încă de la prânz, alunecând tot mai grea, tot mai deasă, prin faţa ferestrei. Ţinea mâna dreaptă în faţa ochilor, încercând să-şi fixeze pe retină conturul ei diafan, aproape translucid, desenat din profil de lumina albăstruie de afară. Apoi închise pleoapele, propunându-şi să reproducă imaginea palmei pe filmul minţii. Luminiţe colorate îi jucau în spatele pleoapelor, ca nişte focuri de artificii încetinite. Liniştea devenise atotstăpânitoare. Luiza simţi că mâna îi cade moale pe piept, ca un evantai ce se strânge, iar dincolo de ea, la capătul patului, răsări de sub plapumă piciorul ei drept. În penumbră, semăna cu o ciupercă albă, cu striaţii albăstrii, tivite de lumina de neon de la felinarul din stradă.

          ”Parcă trebuia să-mi văd mâna, nu piciorul”, îngână Luiza, cu creierul aromit de somn. Fulgii de zăpadă cădeau leneşi pe gândurile ei tot mai împrăştiate, topindu-se o dată cu ele pe suprafaţa arzătoare a retinei, ce părea să se desfăşoare undeva în spatele piciorului albastru, într-un spaţiu fără adâncime.

          ”De fiecare dată când îmi văd picioarele, pot să zbor”, observă Luiza, aducându-şi aminte că învăţase în vise să îşi prelugească saltul peste vreo groapă sau baltă privind malul opus şi propunându-şi să nu îşi lase picioarele să atingă solul până nu ajunge acolo. Şi atunci balta continua să alunece pe sub picioarele ei, într-o plutire prelungită ce devenea zbor. ”Ce bine ar fi dacă aş reuşi să păstrez puterea de a zbura şi în realitate”, murmură Luiza legănată voluptuos de braţele somnului. ”La ora de educaţie fizică, la saltul în lungime la groapa de nisip. Să îmi privesc piciorul şi să mă concentrez să nu mai ating pământul. Oare, stai puţin, oare nu pot s-o fac chiar acum?”.

          În penumbră, pe ecranul retinei, pe sub piciorul ei albastru, defilau forme neclare. ”Ce-ar fi? Cum ar fi? Ar fi posibil? Să fie adevărat?”, se lumină Luiza, simţind cum fericirea îi urcă în piept precum lava pe coşul unui vulcan. ”Zbor! Pot să zbor!” Fără să îşi dea seama când se întâmplase aceasta, se ridicase levitând dintre cearşafuri, lăsase patul în urmă, alunecând peste papucii de casă, covorul uzat şi alte câteva obiecte împrăştiate prin cameră, iar acum ieşea plutind pe fereastră afară.

          ”Nu ar fi trebuit să las geamul deschis, e iarnă, voi răci!”, îi trecu un gând îngrijorat prin cap, dar îl uită repede când se pomeni în aerul pufos de fulgi de pe stradă. Felinarul de pe trotuarul de vizavi arăta ca un uriaş lampion chinezesc: o sferă albă din interiorul căreia lumina împingea pereţii să răbufnească spre exterior. Luiza se aplecă pe o parte, pentru a se încadra pe direcţia străzii, şi apoi îşi încordă plexul solar, pentru a urca şi a ieşi dintre zidurile caselor. Ocoli firele întinse între stâlpii de telegraf, apoi fantoma alburie a unui copac îmbrăcat în nea, şi ieşi sub cerul liber. Urcă printre fulgii de zăpadă, ce se învârteau prin văzduh ca nişte rozete cu o geometrie uriaşă, urcă, urcă în aerul proaspăt care îi frigea obrajii. De mult nu o mai încercase aşa o senzaţie de linişte şi eliberare.

          După un timp, hotărî că ar trebui să se întoarcă. Privi împrejur, pentru a se orienta, dar nu desluşea nimic la mai mult de câţiva metri distanţă. Fulgii apăreau deasupra ei din beznă, treceau prin cercul de lumină care o însoţea, apoi dispăreau din nou în noaptea de dedesubt. ”Încotro se coboară?”, se întrebă Luiza, dându-şi seama că pierduse simţului susului şi al josului. Îşi putea lua avânt în orice direcţie, despica aerul cu la fel de mare uşurinţă oriîncotro ar fi luat-o, şi de aceea nu mai ştia unde e pământul. ”Pământul e întotdeauna sub picioare”, chibzui ea. ”Ce bine că m-a învăţat Fulviu să-mi privesc picioarele. Sau mâinile? Unde îmi sunt mâinile?” Făcu mişcările care ar fi trebuit să-i aducă palmele în faţa ochilor, aplecă privirea în faţă, dar nu descoperi nimic, ca şi cum fulgii de zăpadă i-ar fi scufundat corpul într-o pată oarbă.

          ”Bine măcar că-mi văd piciorul”, răsuflă ea uşurată, când conturul albăstrui al degetelor şi al gleznei se desenă strălucind molcom prin avalanşa de omăt. Se concentră să alunece în jos, în direcţia trasată de piciorul ei gol, şi începu să taie o pârtie prin văzduhul de vată. După câtva timp, în întunericul pufos din faţă se contură un cerc vineţiu, ce se apropia tot mai mult. ”Aha, e pământul”, se felicită Luiza. ”Sau nu cumva e pata aceea de lumină pe care o vezi cu ochii închişi?”, i se insinuă un al doilea gând, uşor neliniştitor. Într-adevăr, forma tot mai fosforescentă spre care se îndrepta semăna cu urma pe care o lasă pupila atunci când îţi freci puternic pleoapele şi priveşti apoi în întunericul din tine. La atingerea cu suprafaţa iradiantă a sferei mov, fulgii de zăpadă se topeau sfârâind. Pe măsură ce se apropia de forma neclară, Luiza descoperi că era o movilă uriaşă, conică, găurită în mijloc parcă de un meteorit. Semăna cu gura unui vulcan în care mocneşte lava vişinie.

          ”Nu vreau să cobor aici”, îşi spuse fata, cu o tresărire. ”Nu pot să intru aşa dezbrăcată, fără costum de scafandru, în lavă”. Dar piciorul ei vineţiu, aureolat acum de pâlpâirea oranj de dedesubt, se îndrepta fără oprire spre ochiul de foc. ”Stai, opreşte, încetează!” se zbătu Luiza, încercând să devieze direcţia picioarului, dar acesta o trăgea în jos prins într-un vârtej gravitaţional. Fără să se poată împotrivi, Luiza văzu cum degetele, apoi laba piciorului şi glezna i se scufundă în pieliţa de gelatină incandescentă. Dar nu simţi nici o arsură, dimpotrivă, i se făcu frig în tot corpul, ca şi cum talpa i-ar fi pătruns într-un bloc de gheaţă.

          Lumina oranj se stinse, fulgii dispărură din văzduh, iar Luiza descoperi că se află în patul ei în cameră. Cu capul ridicat pe pernă, îşi contempla piciorul drept, ieşit de sub plapumă. ”Am îngheţat, constată ea. Oare de ce e aşa de frig în casă, s-a răcit deja soba? Sau am lăsat, doamne fereşte, fereastra deschisă!?” Întoarse privirea către geam şi descoperi că, într-adevăr, cele două batante erau larg deschise, cu perdeaua fluturând uşor între ele. De afară venea lumina albăstruie a stâlpului de neon, în jurul căruia dansau fulgi rotofei şi greoi.

          ”Să închid repede!” îşi spuse Luiza şi aruncă energic plapuma la o parte, dând să se scoale. În loc însă ca trupul să i se ridice în şezut, se pomeni că rămâne culcată pe spate şi piciorul drept i se îndreaptă singur spre fereastră. ”Ce e asta? Nu m-am trezit încă? Vreau să mă trezesc!” Simţea că alunecă uşor din pat, în urma piciorului ei vânăt. ”Nu vreau să zbor, vreau să mă trezesc!” scrâşni fata, prinzându-se cu mâinile de barele de metal de la căpătâiul patului.

          Atunci se întâmplă ceva ciudat. Pe măsura ce Luiza se simţea trasă în două direcţii, camera începu să se alungească, ca o cutie de chibrituri ce se deschide. Peretele de vizavi, pe care se afla uşa şi un dulap, prinse să se îndepărteze, alungind o dată cu el zidurile laterale. Fereastra de pe peretele din dreapta se căscă asemeni unei răni monstruoase în tencuială, iar tablourile de pe zidul din stânga porniră înainte urmând mişcarea cuielor de care erau atârnate. Covorul persan de pe parchet rezistă o vreme la întindere, ţinut pe loc de un colţ al patului, apoi se sfâşie şi se smulse de sub piciorul de metal şi se îndepărtă fâşâind pe podea. Papucii de casă ai Luizei fură luaţi de mişcare, apoi se rostogoliră de pe covor şi eşuară ca două epave pe luciul parchetului.

          Ce era mai îngrozitor era însă faptul că picioarele Luizei începuseră să se lungească şi ele, îndreptându-se spre uşa tot mai îndepărtată. Ţinându-se încăpăţânată cu braţele de căpătâiul patului, Luiza nu simţea nici o durere şi nici nu vedea ce se întâmplă cu membrele ei, deoarece erau acoperite de la flurierul piciorului în sus de cămaşa albă de noapte. Privea doar cum pânza brodată se întinde prin aer, urmărind conturul de cerneală al piciorului ei drept.

          Într-un târziu, dilatarea camerei încetă. Peretele opus de-abia se mai zărea în depărtare, uşa şi dulapul deveniseră mici şi întreaga încăpere căpătase un ecou de cavernă. Aerul era tot îngheţat, dar se încărcase cu o umezeală de pivniţă. Luiza, care rămăsese întinsă pe spate, îşi vedea picioarele acoperite de cămaşa de noapte întinzindu-se peste podea până în partea opusă a camerei. Stătea întinsă ca o bară de metal sprijinită doar de un suport, patul. Dădu drumul barelor de metal şi încercă să îşi mişte piciorul. Departe, după poala cămăşii de noapte, glezna i se îndoi în dreapta şi în stânga, iar degetele îi fluturară dezmorţite pipâind aerul din partea cealaltă a încăperii. Da, aşa cum îşi imaginase, atmosfera grea de umezeală nu venea dinspre fereastra deschisă, din iarna de afară, ci dinspre uşa camerei, ce dădea spre pivniţă. ”Chiar spre pivniţă? Nu spre camera de zi?!”, îi flutură Luizei un gând, dar nu zăbovi asupra lui, deoarece în depărtare, fără putinţă de tăgadă, uşa se zărea larg deschisă ca o gură de întuneric.

          Nu! Uşa aceea trebuia ţinută închisă, fiindcă cine ştie ce ar fi putut intra prin ea. În pivniţă mişunau şobolani şi gândaci zburători, i-ar fi năpădit camera. Încordându-se, Luiza bâjbâi cu degetele piciorului prin aer, încercând să atingă placajul uşii şi să o trântească în canatul ei. Nu o despărţeau decât câteva palme de supraţa de lemn, dar dilatarea casei încetase şi, oricât se străduia, nu reuşea să-şi mai alungească piciorul.

          Apoi se opri din efort, fiindcă în întunericul prinsese să pâlpâie o luminiţă îndepărtată. Părea că cineva ar fi urcat, pe o scară lungă ce venea către cameră, purtând în mâini o lumânare cu flacără nesigură şi tremurătoare. De fapt, îşi dădu seama Luiza, uşa nici nu se deschidea spre pivniţă, ci spre o altă încăpere, fără forme, fără mobile şi obiecte, pe care nu şi-o putea imagina. Dreptunghiul uşii era o gaură tăiată într-o pată uriaşă de întuneric. Dacă cineva din altă cameră a casei ar fi vrut să intre la ea, ar fi pătruns normal pe uşă, fără să păţească sau să observe ceva neobişnuit. Dar cel care ar fi vrut să iasă, ea, Luiza, spre exemplu, ar fi pătruns prin perete spre o cu totul altă încăpere, dintr-o cu totul altă casă.

          ”Ahhhh! ţipă Luiza cuprinsă de panică. Ce uşa naibii e asta?! Stai, tu, care eşti dincolo, nu veni, nu intra aici!”

          Luminiţa însă se apropiase şi Luiza simţi un lung fior pe şira spinării. ”Cine e acolo? Cine eşti?” o întrebă pe fiinţa în haine negre care umpluse tocul uşii, ţinând o lumânare pâlpâind în mâini. Acoperea flacăra cu palma dreaptă, dar vâlvătaia jucăuşă îi dansa pe piept, pe dantela înflorată a rochiei, şi îi contura în portocaliu, de jos în sus, trăsăturile feţei. Luiza nu îşi putu dezlipi privirea de pe figura imobilă a femeii proaspăt venite, până când o recunoscu treptat pe Emma Textoris.

          – Bunică! izbucni Luiza, cu un spasm de bucurie şi uşurare.

          Strigătul îi străbătu ca un fier înroşit auzul şi destrămă aerul greu al camerei. Peste obiecte trecu o suflare care le schimbă înfăţişarea. Întunericul nopţii fu sfâşiat de lumina albă a dimineţii, iar încăperea intră într-o mişcare rapidă de contracţie. Ca traşi de un arc, pereţii alunecară înapoi către peretele unde se afla patul Luizei, aducând cu ei înapoi tablourile şi celelalte mobile. Covorul înaintă vertiginos şi se împotmoli în picioarele patului, nemaireuşind să intre sub ele. Emma Textoris însăşi, îmbrăcată într-un halat de casă negru, se smulse din uşă şi, mai repede decât aceasta, se apropie în fugă de Luiza, al cărei ţipăt continua să reverbereze, tot mai scăzut, între zidurile în micşorare. O prinse în braţe şi îi strânse capul pe sâni.

          – Nu-ţi fie teamă, sunt cu tine. Nu a fost decât un vis.

          – Bunico, spuse Luiza, ridicând ochii spre faţa luminoasă a bătrânei, ai grijă de dumneata, nu vreau să ţi se întâmple ceva rău.

 

 

Fragment din romanul Luiza Textoris, Editura Polirom, Iaşi, 2012

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

 

 

Corin Braga este profesor de literatură comparată şi decanul Facultăţii de Litere din Cluj. Este directorul Centrului de Cercetare a Imaginarului, directorul Caietelor Echinox, coordonator al colecţiei Mundus Imaginalis la Editura Dacia şi al colecţiei Phantasma la Editura Tracus Arte.. Membru al Asociaţiei de Literatură Generală şi Comparată din România şi al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat volumele: Noctambulii, roman, Dacia, 1992; Nichita Stănescu – Orizontul imaginar, Imago, 1993 şi Dacia, 2002; Hidra, roman, Imago, 1996; Lucian Blaga – Geneza lumilor imaginare, Institutul European, 1998; Oniria – jurnal de vise (1985-1995), Paralela 45, 1999; 10 studii de arhetipologie, Dacia, 1999; Le Paradis interdit au Moyen Âge. 1. La quête manquée de l’Eden oriental, Paris, L’Harmattan, 2004; De la arhetip la anarhetip, Polirom, 2006; La quête manquée de l’Avalon occidentale. Le Paradis interdit au Moyen Age – 2, Paris, L’Harmattan, 2006; Concepte şi metode în cercetarea imaginarului (coord.), Polirom, 2007; Du paradis perdu à l’antiutopie aux XVIe-XVIIe siècles, Classiques Garnier, Paris, 2010; Psihobiografii, Polirom, Iaşi, 2011; Les antiutopies classiques, Classiques Garnier, Paris, 2012; Luiza Textoris, roman, Polirom, 2012.

Articles similaires

Tags

Partager