Constantin Severin

 

 

 

(România)

 

 

Străinul din Ada Kaleh

(fragmente)

 

 

Roman

 

 

Motto: ’’Dublă e naşterea celor ce mor, şi  dublă pieirea…’’ (Empedocles din Agrigent)

 

 

 (…)La Biblioteca Ştiinţifică, Nini e din nou singurul cititor  în sala de lectură, continuă să studieze, cu creionul în mână, o carte despre Boscovich publicată la Londra, în 1961, de Lancelot Law White. Pe ultima pagină a jurnalului său de lectură, dimineaţa asta şi-a notat, la cursurile de la Inter-University Centre, doar o frază rostită de Zdravko Mršić, ministrul Privatizării din Croaţia, We have land, people and democracy, we must invent the owners. Şi tu ai subiectul, personajele şi  tehnica narativă, Nini, trebuie să-ţi inventezi doar starea de graţie. Stăpâna scriiturii şi a lectorului.

        Nu înţelegea ce forţe nevăzute îl opreau să intre în vorbă cu sora Clarisse. De ce nu vrei să recunoşti, Nini, că uneori, în timpul reveriilor tale nocturne, te gândeai la ea ca la o posibilă iubită? Eşti prea flămând de trăiri situate atât în spectrul umanului cât şi al para-umanului, prea vrei să treci prin toate stările posibile, de la cele infernale la cele paradisiace. Şi fiindcă îţi doreşti asta, viaţa ta e o continuă comuniune cu demoni şi îngeri. Îşi amintea cât de firesc decursese, recent, întâlnirea şi dialogul cu o altă călugăriţă, când se afla singur  în compartimentul trenului care îl ducea de la Bucureşti la Dubrovnik. Deşi se simţea un păcătos, aştepta totuşi de mult timp să  întâlnească o călugăriţă plină de har, care să-şi deschidă cartea sufletului în faţa sa. O călugăriţă atinsă de aripa harului, îşi spunea, e o muziciană a iubirii. Iubire mistuitoare. Iubire lucrătoare. Iubire transformatoare. Iubire purificatoare. Iubire răstignitoare. Ea descoperă treptat libertatea ascultării, printr-o supunere ritmică, prin înăsprirea regulilor, singurătate şi cultul pătimirii. Îşi dăruieşte zi de zi trupul unei tulburătoare experienţe lăuntrice. Sufletul ei devine o misterioasă ţesătură de cruci lăuntrice şi timpul se deschide spre vârtejurile celeste ale lumii esenţelor. În acel univers de imagini diafane, dacă ar pătrunde un gând, Nini, ar părea un munte căzător.

        Vesna Čučić intră în sala de lectură, însoţită de un bărbat de vreo 65 de ani, corpolent dar agil, un chip cu o tentă crepusculară, cu ochii mari, de un verde-cenuşiu, nasul drept şi puternic, părul des şi  lung, grizonat, iar barba şi mustaţa în trei culori, alb, negru şi roşu, Sper să-ţi fac o surpriză  plăcută, domnul Orhan Hamdja este un  expert în  istoria secretă a Balcanilor.

           – Ştiam de câţiva ani că vei veni la noi, mă bucur să te cunosc şi în carne şi oase.

           – Interesant, eu am aflat abia acum câteva luni că voi merge la Dubrovnik, după ce am citit în presă numele câştigătorilor bursei Soros la Inter-University Centre.

        – Cartea pe care o vei scrie există deja dintotdeauna, într-un alt univers paralel, şi ea nu te lasă deloc să hălăduieşti, precum noul tău amic scoţian sau numeroşii gigolo din Dubrovnik (Te-a prins, Nini, recunoaşte că te-ai visat, uneori, în pielea lor!), află că e o carte care îţi va ţine destinul ca într-o menghină, şi numai ea a făcut să ne întâlnim azi, nu Vesna.

        – Dar eu nici nu ştiu despre ce carte vorbiţi, e drept că am un fel de jurnal, destul de fragmentar, al călătoriei mele aici, dar nu cred că  îl voi publica, mi-au apărut până acum doar cărţi de poezie, şi acum lucrez la alta, Oraşul Alchimic, care nu are nicio legătură cu ce mi se întâmplă aici.

        – Totul e în legătură cu totul. E vorba de romanul Străinul din Ada Kaleh. Uneori cărţile îşi aleg atât personajele, cât şi autorii, cu mulţi ani înainte de a fi fost scrise. Cine studiază scrierile lui Boscovich, atât cele publicate, dar mai ales cele secrete, rămase în manuscrise şi aflate în Dubrovnik, la Societatea Regală din Londra sau în Biblioteca Vaticanului, reuşeşte să perceapă treptat realităţile din universurile paralele. Eu ştiam de câţiva ani buni, aşadar, şi cum te cheamă, şi cum arăţi, şi cum se va intitula cartea la care vei începe să scrii abia peste 20 de ani…

        – Sunteţi cumva un autor  SF? Dacă prin absurd aş accepta că aţi avea acces la acele universuri paralele, despre care Boscovich credea că se intersectează într-adevăr cu universul nostru, mi se pare de bun simţ să cred că imaginile pe care le percepeţi sunt de o infinitate şi o diversitate uluitoare, şi nu văd cum puteaţi să ajungeţi la mine, un punct necunoscut  în acel ocean fără limite.

        – Nu era deloc greu să ajung la tine, avem ceva comun. Insula Ada Kaleh. Amândoi suntem preocupaţi de povestea ei, cu un final tragic.

         Un frison rece îţi trece, Nini, prin tot corpul tău filiform, care te despică  în două, jumătatea dreaptă  nu ţi-o mai simţi, iar cea cu inima pare în flăcări, cuvântul Ada Kaleh e o secure căzută peste multitudinea de gânduri, crescute ca inelele unui stejar uriaş, care îl plasau pe interlocutorul tău în categoria amatorilor de fantasmagorii şi jocuri ieftine, de concepte şi trăiri. Gluma se îngroaşe, Nini, spahiul din faţa ta îţi citeşte cele mai intime măruntaie. Şi, pentru câteva clipe, îţi revine din nou în memorie Corina, din perioada studenţiei, te agăţi de imaginea ei ori de câte ori îţi fuge pământul de sub picioare, Astă-noapte am visat că m-a muşcat un câine. M-am trezit, dar lacrimile nu m-au mai lăsat să dorm. Ştiai că noaptea eşti mai lucid  ca de obicei? Atunci, în şoaptă, am repetat două cuvinte de care mi-e tare frică:  »Sunt îndrăgostită ». Se spune că  îndrăgostiţii sunt fericiţi. Eu sunt îndrăgostită şi plâng. În jur, numai lumină, soare şi flori, iar eu plâng. Plâng  pentru că totul e urât  fără  tine. O fetiţă cerşeşte dragostea unui băiat rău. E hotărâtă şi vrea cu orice preţ s-o capete. Va reuşi? Singurul lucru care i-a mai rămas e speranţa. Ştii cine e fetiţa? O mare mincinoasă, ce spune adevărul.

        – Ada Kaleh este într-adevăr una din obsesiile mele majore. Un mit al copilăriei. Sunt uimit şi bucuros, în acelaşi timp, că putem discuta pe această temă, aţi vizitat-o cumva?

        – Aveam acolo un prieten bun, Giovanni Esposito, originar din Napoli, obişnuiam să ne întâlnim, din când în când, la Dubrovnik sau  în  Ada Kaleh, şi să ne împrumutăm unul altuia incunabule, cărţi şi manuscrise rare. După scufundarea insulei a plecat în Australia. Ştiu că îl studiezi pe Roger Boscovich, poate te interesează amănuntul că, în timpul călătoriei sale prin Moldova, în 1762, celebrul gânditor croat s-a întâlnit, la Galaţi, tot pentru un schimb de incunabule, cu … Giovanni Esposito, prietenul meu magician şi alchimist. Şi dacă nu mă vei crede, îţi voi arăta câteva file nepublicate de Boscovich în jurnalul de călătorie, pe care l-ai copiat la Mănăstirea Franciscană, în care relatează şi  întrevederea cu Giovanni. Am xeroxat la biblioteca de la Royal Society din Londra şi 30 de scrisori expediate de acesta lui Boscovich, în perioada 1752-1770, m-a ajutat să le găsesc  Sir Anthony Epstein, preşedintele societăţii. Iar cuvintele lui Giovanni, spuse într-o seară la mine acasă, la o cafea turcească, Eu trăiesc sfârşitul lumii în  fiecare zi, altfel nu aş putea să supravieţuiesc sau să descopăr ceva esenţial, au devenit motoul meu. Te invit mâine seară la mine acasă, vom continua discuţia.

        Apartamentul lui Orhan Hamdja se află la parterul unei clădiri din secolul al XVI-lea, în zona de nord-est a oraşului medieval, pe străduţa Zlatarska, aproape de Mănăstirea Dominicană (un adevărat bastion, de forma unui patrulater, acoperiş de ţiglă roşie  în două ape, curte interioară cu palmieri, un turn înalt, alcătuit din trei secţiuni) şi de vechiul port. Tot un turn cu trei niveluri, un univers borgesian (alcătuit mai ales din cărţi, incunabule şi manuscrise rare, dar şi din arme turceşti, alămuri, tăvi de argint cu motive orientale, covoare de rugăciune, narghilele, şalvari, cingători, vechi prăjitoare de cafea, ibrice, diverse ediţii rare din Coran, sobe portative cu mangal), este şi locuinţa  în care intri acum Nini, cu două scări interioare din lemn de culoare roşiatică, una ducând la etaj şi cealaltă la subsol, parcă te afli într-o zarişte de zeci de mii de file, prin care lumina se desface în cozi ireale de păun, înscrustate cu caractere din toate limbile esenţiale, recunoşti vechi tomuri interzise, pe care nici nu visai să  le atingi vreodată, Codex Lugubrum, Arte d’amare, Cronica del paradiso, Religione cristiana liberata dalle ombre, Abusos introducidos en la disciplina de la iglesia y potestad de los principes en su corrección, Historia politica del pontificado romano, Compendio de la historia de la inquisicion extractado de los mejores autores, Encyclopédie progressive, ou collection de traités sur l’histoire, l’état actuel et les progrès des connaissances humaines avec un manuel encyclopédique, Turris Babel, Istruzioni secrete della compagnia di Gesù, con importanti aggiunte, Compendium Diabolicum, Vida escandalosa dos papas, Il codice della fortuna, Dio, l’uomo e le lettere, pensieri d’un esule italiano, Horae apocalypticae; le profezie di Daniele e l’apocalisse di S Giovanni apostolo, Vie voluptueuse des capucins et des nonnes, Cabala Speculum, Zur Geschichte des vaticanischen Concils, Rome souterraine. Biblioteca sa e în acelaşi timp o oază de mirosuri, de senzaţii olfactive dominate în special de o combinaţie de arome de fân uscat, peste care se suprapune o boare de oţet, cu adieri de vanilie. Nici urmă de miros de mucegai sau de praf, de putreziciuni sau şoareci. Dimpotrivă, totul pare o veritabilă enciclopedie de arome plăcute, deloc astringente, ci blânde, catifelate şi luminoase, care îţi crează o surprinzătoare senzaţie tactilă în nările atente, un buchet ameţitor, în care recunoşti parfumul de iarbă uscată, de plăcinte de dovleac din copilărie, de pere coapte, de lumânări în biserică, de struguri striviţi de melcul de teasc, de răşini de brazi montani, de cuplu înlănţuit, de cai albi în galop, de liliac, violete şi  levănţică, de nou născut, de casa bunicilor de la ţară. O insulă de arome extrem de vie, de pură, de bogată, autosuficientă şi completă, aproape imposibil de captat în cuvinte.

       – Multe din ele au fost aduse aici, din Ada Kaleh, de prietenul meu, Giovanni Esposito, timp de mai mulţi ani, înainte de scufundarea ei. Făceau parte dintr-o uriaşă bibliotecă secretă, construită de generalul austriac Friedrich Ambros conte Veterani, în interiorul tunelului care leagă insula de malul sârbesc, dar cărţile au început să fie aduse mai târziu, după 1717, din ordinul  lui Eugeniu de Savoia, cel care a înălţat şi forturi la extremităţi, legate cu drumuri subterane, o magazie de alimente, depozite de muniţii. Aproape toate erau lucrări interzise anterior de Inchiziţie, ulterior şi de Vatican, atât de numeroase încât nu mai puteau să fie dosite în biblioteca imperială din Viena. A fost dusă acolo şi o colecţie impresionantă de cărţi rare de alchimie, provenind atât din biblioteca împăratului, cât şi din cea personală a bunului meu amic, care a primit însărcinarea să se ocupe de păstrarea acestei comori. Şi bineînţeles că şi-a adus cu el, în subteranele insulei-palimpsest, şi laboratorul său alchimic, un loc al comuniunii cu absolutul. Am intrat şi eu, la începutul anilor ’60, în Biblioteca Babel subterană, cu un singur bibliotecar timp de aproape trei sute de ani, Giovanni, printr-o trapă ascunsă  în moschee, rafturile cu cărţi erau aşezate sub forma unor hexagoane, încât totul părea un ’’fagure’’imens de cărţi şi de vase alchimice, un univers alternativ, în care mă simţeam de parcă pluteam în creierul unui zeu. Nu ştiu de ce, în prima noapte în care am dormit acolo, lângă un scriptorium, l-am visat pe Dali, îmbrăcat în feline ceasuri transparente şi subţiri, fotografiindu-se cu o muscă pe mustaţa dublă, parcă desprindea cu degete febrile pielea Dunării, sub care aştepta ghemuit câinele meu din copilărie …

      – Încep să înţeleg acum mai bine de ce simt o atracţie neobişnuită pentru Ada Kaleh, de ce eul meu  intră, adeseori, în rezonanţă cu imaginea ei din copilărie. Poate că eul este tot o insulă exotică scufundată, cu tot cu Biblioteca Babel. Insula liliputană cu parfum de mimoze şi liliac, măgăruşi încărcaţi cu portocale, trandafiri din care se făcea o dulceaţă delicioasă, frunze de tutun de cea mai bună calitate, anemone, orhidee, levănţică, măslini din care se înfruptau zeii, căsuţe din piatră sau din lut, în care vedeai uneori pe fereastra îngustă o femeie cu părul negru ca smoala, lucrând la vreun război de ţesut miniatural, a devenit pe nesimţite talismanul meu. Înţeleg de ce frecvenţa gândirii mele intra adeseori în vibraţie cu cea a insulei, de ce resimţeam cu acuitate trupul ei, emanaţia locului, un spaţiu  în care se pierd cele şapte piei ale timpului, de ce devenea treptat insula-oglindă, care mă modela după propriul ei chip, mă ghida atunci când eram dezorientat, ameţit, buimăcit, şi mă locuia alteori în întregime. Simt că insula-mandala îmi modifică şi acum, în timp ce vorbesc, senzaţiile şi sentimentele, cu arhitectura ei  invizibilă  îmi coboară melancolia în suflet. E un fel de atractor straniu, care îmi provoacă, de fiecare dată când mă gândesc la ea, turbulenţe ale gândirii şi sensibilităţii. Pe insula Ada Kaleh nu exista timp, ci numai durată. Durata e privire interioară, comuniune, muzică. E timpul fuzionat cu spiritul, cu Biblioteca Babel. Acum se  pare că, pentru cei mai mulţi dintre noi, timpul nu mai poate fuziona cu spiritul, de aceea trăim într-o lume-zombi, cu oameni lipsiţi de conştiinţă şi de comuniunea cu sacrul. Acum înţeleg mai uşor acest dor metafizic greu de descris, dorul de un loc în care, totuşi, nu m-am născut. Din nefericire, insula copilăriei mele are două chipuri suprapuse, unul senin şi tulburător de frumos, irizat de lumină şi pace, cu arome paradisiace, şi altul înfricoşător, ţintuit de o întunecată suferinţă. Probabil aceste trăiri sunt mult mai intense printre intelectualii care s-au născut şi au trăit în  Ada Kaleh, precum amicii mei, Omer Kadri, Constantin Juan sau Mustafa Uzeir. Unii dintre ei, precum cel din urmă, cred din tot sufletul că insula va reapărea, cândva, printr-un miracol, din apele Dunării, şi viaţa va renaşte, iar locuitorii ei, risipiţi  în lume, îşi vor respecta jurământul străvechi, de a-şi găsi odihna veşnică acolo, uite aici, în caietul meu de însemnări cuvintele lui, pe care le-am copiat din  manuscrisul cărţii sale, ’’Ada Kaleh sau Paradisul Pierdut’’: Eu, Uzeir Mustafa, fiul lui Fenzi şi Fatma, născut la 15 iunie 1936 pe această insulă şi crescut aici, consider că este de datoria mea să las cele scrise în urmă, să se ştie cu adevărat tot ce se poate şti despre această insulă, de la începuturi şi până în zilele noastre, rugându-mă lui Allah, Atotputernicul nostru Stăpân, dimpreună cu toţi insularii ce mai supravieţuiesc, să se înfăptuiască acea minune, ca insula Ada-Kaleh să renască din nou, ca Pasărea Phoenix, din propria-i cenuşă, revenind din adâncuri mai frumoasă ca oricând, încât să ne regăsim liniştea la sânul ei …

       – Eşti un norocos, o astfel de legătură metafizică cu Ada Kaleh este cea mai bună cale de acces la puterile neştiute ale sufletului. Să ştii că  nu e lipsită de consistenţă viziunea lui Mustafa Uzeir, gândul este creaţie şi, ataşat unor emoţii puternice, precum cele descrise anterior, ar putea readuce insula la lumină. Dar cred că acest lucru ar putea fi posibil numai dacă ar exista  800-1.000 de persoane captivate de un asemenea vis.

       – Poate după ce va fi publicat romanul meu … Cum a putut să rămână acea bibliotecă neştiută de nimeni, din moment ce străinul din  Ada Kaleh era obligat oricum să iasă la suprafaţă, din când  în când? Mai  mult, acum îmi dau seama că, în mai 1962, când am fost cu părinţii pe insulă, e posibil ca ei să  fi stat de vorbă cu el, pe o terasă, la o cafea. Îmi amintesc chiar, că  mama mea a primit de la el un dar neobişnuit, un caiet  A4 cu coperţi din piele de culoare vişinie, pe care nu a vrut niciodată  să  mi-l arate şi mie. Nu auzeam ce discutau, eu jucam şotron cu nişte copii turci. Giovanni nu părea să aibă mai mult de 40 de ani, chipul său palid contrasta cu părul negru, ondulat, acoperit cu o tichie albastră, iar ochii verzi, cu sprâncene groase, aveau străluciri de smarald.

       – Nu urca  pe insulă decât de vreo două-trei ori pe an, când se amesteca cu numeroşii turişti sosiţi acolo, nu avea relaţii cu  localnicii, obişnuia să iasă mai des prin trapa de pe malul sârbesc, ca să se aprovizioneze, sau să călătorească  în alte locuri. În ultimii ani făcuse rost, de la Viena, şi de un sistem performant de etanşare, ca să fie protejată preţioasa bibliotecă, după ce insula avea să fie scufundată.

        Orhan îi oferă lui Nini o cafea la nisip, într-o ceaşcă de porţelan, având desenată moscheea de pe fosta insulă, încadrată de inscripţia Societatea Musulmana, iar el îşi aprinde o narghilea din alamă, cu tutun negru, tratat cu mare grijă. Un miros plăcut şi proaspăt de tutun fin, cu irizaţii de caise bine coapte şi pepene galben, înlocuieşte treptat aromele complexe ale bibliotecii, de parcă o zână nevăzută atinge clapele unui pian olfactiv.

       – Îmi place să amestec tutunul cu miere de albine şi fructe uscate, e o reţetă mai nouă. De obicei fumez singur, parcă simt atunci clipocitul timpului. Aşa ajung uneori în inima tăcerii, de unde universurile se văd altfel. O, fericita tăcere, că totdeauna cu tăcerea ascultăm şi învăţăm orice ar fi de învăţat şi pururea din fântâna tăcerii cuvântul înţelepciunii a izvorât, spunea Dimitrie Cantemir în ’’Istoria ieroglifică’’, o carte pe care o admir din tinereţe. Interesantă viziunea ta despre fuziunea dintre timp şi spirit, cred că ai dreptate, dar nu trebuie uitată niciodată forma, în ecuaţia asta. Poate că  însăşi enigma spiritului constă în simfonia, încă inaudibilă, dintre formă şi timp.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

 

Constantin Severin (n. 8 02 1952 Baia de Arama) poet, publicist și artist plastic român. A urmat cursurile Facultății de Chimie și Inginerie Chimică la Institutul Politehnic Iași între 1972-1977, apoi a lucrat ca inginer chimist la Combinatul de Celuloză și Hîrtie între 1977-1991. Studii post-universitare de Economie și democrație (Croația, 1991, bursă Soros) și Societate și cultură (Suedia, 1993, bursă finanțată de guvernul Suediei). Studii libere de artă.

A activat ca jurnalist între 1991-2004 la România liberă,Flacăra, Monitorul de Suceava și Obiectiv-Vocea Sucevei. A colaborat la BBC și Europa Liberă între 1992-1996.  În prezent lucrează la Biblioteca Bucovinei I. G. Sbiera din Suceava. Artist vizual, membru al grupului European Artists e.V, Velbert, Germania, și scriitor, membru al Uniunii Scriitorilor din România. A publicat peste 800 de articole (culturăpolitică internă și internatională, cronici de artă, eseuri, interviuri, etc).

Articles similaires

Tags

Partager