Constantin Severin

 

 

(România)

 

 

 

IMPROVIZAŢII PE CIFRAJ ARMONIC

 

Poeme alese

 

 

Din vol. Duminica realului, Ed. Junimea, 1984

 

 

Numele tău are auzul tăcerii

 

I

 

atingând ţărmul tău

mâna mea respiră

prin mii de frunze

 

II

 

aprinde cu vocea ta verde

puterea microscopică

spuma unei încordate treceri

între o lume şi alta

mare în care se repetă aurore şi rădăcini

până la cerurile însetate

de trupurile noastre

cu oasele întipărite

în curenţii formelor

curbe ale limbajului

dintre tăcere şi muguri

 

III

 

tandru tărâm cu copii înhumaţi în amfore

 

IV

 

numele tău are auzul tăcerii

astfel îmi amintesc

de curcubeul arcuit sub pământ

ce năruie fruntea părinţilor

într-o seară fără început

şi fără sfârşit

regat al ciulinilor

cu negre sfere muzicale

ce-ntorc spre tine

cuvinte  vegetale

 

V

 

vine toamna cu buzunarele pline de tutun

urşii adorm în zmeurişul

cald al alicelor

marea developează fotografia nisipului

aud spirala logaritmică-n cochilii

reîntoarcerea lucrurilor

în sângele tău treaz şi primitor

acea fragedă hartă

de albă auroră

pe care voi păşi fără teamă

cu genele negre de poduri

 

VI

 

câmp alb şi trenul

centrifugând lumina

ca-n vechile gravuri

 

VII

 

la fiecare atingere a ţărmului

puzderie de păsări se înalţă

ca o explozie fără sunet

ochiul lor devine glonţul

care îmi scapă mereu

şi nu mai ştiu

prin tunelul de aripi

de nu sunt trăit de altcineva

de altcineva de altcineva

 

VIII

 

legat de acest cer asemeni frunzelor înseşi

mă regăsesc tăcut şi senin

un trup de lumină linişte şi sevă

vibrând de muzică şi floare

sunt umbra dintre două simţuri

adjectivul din vântul vechilor aştri

cu litere erotizate de petalele rănilor

te iubesc sânge al nostru înmiit

polen al respiraţiei mele

departe de tine versul mi se frânge

de funia întoarcerii

mâna mea prin care curge măduva orei

coboară în focul tău de vocale celeste

aidoma cuiburilor ce apasă

iedera exactă

din liniile gândului

 

IX

 

cade  ziua clopot înalt

în nervii mestecenilor

cum domuri de sare

pe umerii scafandrilor

aici poţi visa un cântec

cu ochii deschişi

sau un oraş suspendat

într-un nor de pirită auriferă

un chibrit aprins deasupra cuvântului

melancolie în automobilul alb

şi poţi privi universul

printr-o singură idee

patria

 

 

 

Casă la Suceviţa

 

copiilor mei, Ioana şi Ciprian

 

priveşte soarele coborând

flanelă de aer şi tristeţe roşie

în cazanul de rufe

 

observă acoperişul de draniţă

hexagon fluid

înmiind micile explozii albe

din cutele vântului

 

în colajul fonetic

zumzetul culorii

 

mai jos cu două vocale

streaşina cu ornamente

cununi de alb negru şi roşu

irizaţii de somn figurativ

lină înşurubare în spaţiu

într-un de nimeni ştiut

hexagon al mirării

 

atinge oglinda pereţilor

pielea se-aprinde peliculă

de auroră şi memorie

pulverulentă

 

acum din bucătăria de vară

iese pe fereastră mâna

unei bătrâne pâlpâind stins

mărăciniş de riduri

minuscule hexagoane  ale timpului

rozmarin cuişoare cimbrişor

muşcată iasomie mentă

vârtejuri de aromate

brumarii respiri

 

mai aşteaptă o clipă o silabă o literă

bătrâna întinde flanela neagră

pe prispa cambrată în cer

sanie trasă de bucle linii

şi puncte luminoase

 

ultimul vers al edificiului

îl va scrie ochiul ariciului

 

***

 

eu jucătorul

de la capătul nopţii

născut pe gazonul de aer

al cântecului

cunosc vicleana

furişare a sunetului

până la cuiburile

luminoase ale vocalelor

 

umil alchimist în

textul vieţii

unde plaga materiei

e indescifrabilă

prin porii culorilor

am zărit

forma  nocturnă a cuvântului

 

era o seară densă

ca umbra unei grenade

în a doua duminică a realului

eu nu am cunoscut

adjectivul petalelor

mi-am lăsat mâna ca o pradă

deasupra danturii sintactice

a oraşului

toate frazele aveau un tremur

de floare

 

 

 

Pădurea de liliac

 

toată viaţa  m-am pregătit

pentru a vedea pădurea de liliac

din ţinutul natal

– pădurea de liliac adaugă

o cătuşă de rouă clarvăzătorilor-

 

blând poet visător al realului

teamă îmi era să nu orbesc

‘’orbii nu au patrie- gândeam-

doar un oraş de cărbune

o ţară se învaţă

pe linia de uimire a ochilor’’

 

teamă îmi era să nu orbesc

până într-o noapte a tuturor nopţilor

hublou prin care îţi priveşti

muşcătura astrală:

– cândva poeţii orbeau

în piscul oglinzilor

nu mai aveau ochi

dar vedeau cu trupul

prin respiraţia înaltă a rănilor

dacă nu mai aveau trup

vedeau cu cerul

de parcă inimă le era o stea

iar creier sintaxa cristalelor –

 

 

 

Din volumul Zid şi neutrino, editura Vlasie, 1994

 

 Zid şi neutrino. Poetul la New York

Motto: « În van voim a reintra-n natură. »

Mihai Eminescu

 

1

 

soarele învie într-o veghe chimică

pe scheletul de sare al mării

casele au o falsă autonomie

zahăr cubic în cutiile

negre ale ţipătului

obiectele te izolează

în detaliu

dar până la urmă descoperi ceaţa

inteligentă a trupelor de uscat

influenţa efectului bacovia

asupra tubului catodic

viteza performanţa şi dinamismul

zăpada cu buze amoniacale a industriei

cremă de ras gândurile

pe autostradă roţile

cu nări tragice

 

2

 

în aerul ozonat al uzinei electrice

într-o înserare a înserărilor

auzeam cu trupul

o idee legile

ondulau câmpii şi oraşe

cum o eclipsă aerul

negru negru

din domul păpădiei

întunericul măsura orice întâmplare

lângă bufniţa albă

 

3

 

bătrâne mai cântă

la saxofonul

de aur

când noaptea schimbă

adrese cu neliniştea

dezveleşte-mi din sânge

lumina auzului

dinţii strălucitori

ai rasei negre

 

4

 

căutând umbra de aur

a obiectelor ireale

trec prin oraşul trivial şi unic

– sex dimanche –

unde creierul e o cursă târzie

a simţurilor

pe stradă motocicliştii

fură bastoanele orbilor

pentru a trăi ludic

cobor într-un bar / văd prin flacăra

dublă a brichetei

îngerul poliritmic al muzicii

– sex / zero / sex / tutun –

soarele cibernetic nu are pete

nici îndrăgostiţii ochi

adânci

 

5

 

într-o singură mână se ţin

paharul şi funia

berăria de plastic

poate f i  întoarsă pe toate simţurile

fără a greşi în alegerea vitraliilor

macerate de elicea elicopterului

dar luaţi de mână oraşul

orb circular

într-un sat din

carpaţi

 

6

 

oh femeia chiar moartea

are memoria formelor rotunde

în beţia lunetei

marea decupează nebunia verde a

astronomilor

vântul epidermic al spaimei

vegetaţia maximă a solitudinii

viaţa e chirurgie

pe ochiul unui erou

pe stradă orbii observă

suprafaţa psihanalitică a lucrurilor

 

7

 

toată viaţa am călătorit

prin explozia nisipului

dintr-o clepsidră visată

şi acum mă vedeţi

cu o ţigară atât de singură

în colţul gurii

toată viaţa am călătorit

într-o uzină de machiat amintirile

şi acum mă trezesc

cu chipul leoarcă de verde

pe o pernă electrică

 

8

 

guvernatorul în blugi joacă golf

luna de treflă e pulsul nebunului

neliniştea are nouăzeci de etaje

şi disperarea se piaptănă

în baie

generalul călătoreşte

într-un marfar de adio

spectatorii urmăresc cu încetinitorul

glontele părăsind trupul preşedintelui

ferăstrăul stelei

lunecând din senzaţie în senzaţie

fără să-mi numere dolarii

doar marea mi se aşează la picioare

ca o prostituată naivă

 

9

 

copiii îmi desenează pe uşă

ciudatele pălării ale femeilor

sinucigaşe

în oglinda uscată de ţipăt

bate pendula propriei năluci

jetul de apă / un nufăr alb în cameră

zgârie norii memoria roşie a lunii

pe stradă singurătatea pornind

pistoane de automobil

ceasornicul subţiind mătasea oaselor

într-o clinică psihiatrică

zid şi neutrino

lumea adie prin sticlă

 

10

 

femeia cu ochii atât de intens co-

merciali descheindu-şi bluza

un destin care nu-i aparţine

zilele trecând aidoma

unor ciudate linii de forţă

vineri o pasăre ţopăie abstractă

în metrou

soldatul taie iarba picturilor naive

corina departe de ţară

timpul îmi întărâtă epiderma

ca o neînţeleasă monedă

getică

 

11

 

seara oraşul are nervii muzicii

întinşi la maximum

treci cum o frunză stingheră

în jetul real al iluziei

sub marile ziduri fericirea

e o primăvară scufundată

în lacuri sărate

dansatoarea sculptură cinetică

în relieful baroc al nopţii

clubul miliardarilor

fascinat de proiectoare

femei cu tenul de un alb filosofic

cuvintele sunt graţioase evantaie

pentru fox terrieri

 

12

 

bătrâna ieşind din parc

cu pleoapele fardate

de frică

în viscolul orbitor al reclamelor

emigranţii îşi piaptănă părul

de melancolie

nu e uşor să supravieţuieşti

prin imaginaţie

generalul învaţă comprimarea bruscă

a priveliştilor

tinerii pun baricade prezentului

dincolo de marile ziduri

caii despletind verdele insolit al câmpiei

 

13

 

gândeam cu simţurile într-o floare

uzinele scânteiau frig colorat

arcul electric haşura o albină

în laboratoare spectrale

o pietrificare de aer pur

era cuvântul

ochii nu îl măreau

în rana deschisă tuturor

zilelor zilelor zilelor

 

14

 

cânţi / nu ai o cetate

pe care s-o atingi

doar vâlvătaia golului: neutrino

şi alba rachetă de tenis

înflorind chipul fetiţei pierdute

într-un tunel de plexiglas

şi cânţi

de nu s-ar fi-ntâmplat / lumina

să ardă capilarele / tăcerii

în golul de magneţi / divina

davă n-ar fi pierit/ cu lăncierii

ce lumi ne lasă efigia / în gând

noi apăsăm moneda lor / pe rana

carbonului radioactiv / trecând

în ultima călătorie / spre luana

cânţi / dealul naşte o pajură de cristal

numită melancolie

cicliştii pedalează

sub lama argintie a vitezei

cânţi / nu ai o cetate

pe care s-o atingi

doar marea

şi iarba lunetei fumegând

în ochii îngheţaţi ai astronomilor

 

15

 

cânţi / zidul cu aripi

de cauciuc

sfâşie cerul / umărul gol

al dansatoarei cu părul

cât o mie de tei înfloriţi

şi cânţi

iubito m-a atins o stea / deodată

cu pielea ei de opiu / şi uitare

şi-am înţeles că noi / ce întâmplare

trăim într-o explozie / neterminată

nu simţi cum timpul se ridică

în urma păsării / ca un hublou

şi ne loveşte-n taină / un ecou

de lună-n ochi de / rândunică

ay zidul cu aripi de cauciuc

ramură de cenuşă în lacrima

copilului / cânţi

într-un târziu motocicliştii au chip

de nisip violet

asemenea muşcăturii negre

a vidului

dintre două case

 

16

 

cânţi / râde la volan

dansatoarea tatuată cu cărţi de joc

şi plaja neagră sângerează

de nopţi căzătoare

şi cânţi

te-nvăluie lumea / trist arlechin

cu o linişte mărindu-ţi / neliniştea

şi nu ştii de eşti tu / ori e ea

cu ochiul deschis / într-un crin

poate e pasărea / ce te străbate

cuantificând cu aripile-o / rază

când ţeava puştii / o veghează

ca un tunel de dincolo / de toate

cânţi / muzica înmugurind şerpii

sângele

pe buza muribundului

plaja orbind îndrăgostiţii

cu nopţi căzătoare

şi cânţi şi cânţi şi cânţi

sub chitara de lumină a farului

iar automobilul se opreşte

în mijlocul cântecului

şi dansatoarea îţi cade în braţe

aiurit o priveşti fără să ştii

cum sângele

îţi umple gura rece / palidă

garoafă

 

17

 

exerciţiul primejdiei

naşte lumi fosforescente

cum hainele emigranţilor

negri

ci eu am căutat în toate

ghitara cu logaritmi de aur

din veşnice trupuri eline

 

18

 

norul din spatele obiectelor

reflecta o seară

de culoarea ţipătului

un lanţ neatins de tortura

gândului ocrotea un nume

din mii de fragmente

– fosforescenţă a sării

pe piciorul clar al fântânii –

casa era o dimensiune

a mării

cu muchii auzite

de sunetul automatului

dar cum să mai scrii

fără să vezi oscilaţia

micrometrică a muzicii

pe cerul care îţi ascunde

ceva

într-o seară de culoarea ţipătului

cum să nu gândeşti că ai murit

cu ochii sub piciorul

clar al fântânii

 

19

 

seară în care trec ţăranii

cu limuzine uzate

de nostalgie

înaintând cu minutarul vitezei

în respiraţia

unui animal pe cale de dispariţie

 

20

 

bătrâne ţi-ai uitat

degetele într-o piatră

de umbră

vârful lor atinge

nuferi de stea

pe strada aprinsă

cum o limbă melancolică

de brichetă

 

21

 

mi-a fost dat să cânt

cu genunchii de sticlă pisată

pe marginea buzelor

 

22

 

un sunet cu o anumită

lungime de undă

poate distruge un cristal

aidoma cuvântului

în urechea galbenă

din fire de nisip

a nenăscuţilor

 

23

 

oraşul orologiu de piatră

fructe de zăpadă carbonică

uluind rădăcinile

– un orb trece strada

cu epiderma astronomică

în vârful nervilor –

oraşul orologiu de praf

ziare / săpun galben / squadra azzura

câmpia de cristale palide a geamurilor

geometria supravieţuirii

sub râul pustiu

al trupurilor îmbătrânite

oraşul orologiu de apă

şlefuind zidul / saxofonul / muşcătura neagră

până la dâra argintie a unui peşte

părăsind craniul

 

24

 

mi-a fost dat să aud

mi-a fost dat să văd

eclipsa

dintre muzică

şi ochiul nemărginit

al orbilor

too young i died

for the blindness

of life

 

25

 

blond jucător de iluzii astrale

sub ceaţa argintie a vitezei

m-ar putea sorbi luneta neagră a roţilor

ochii neutrinici plopii

maceraţi de ciment

în galaxia de idei sintetice

privesc prin ochelarii de protecţie

cuvântul

întrupat din miliardele de virgule

un vârtej de texte îmi pare oraşul

cu turnuri muzicale

« lumea azi nimic nu vede, ochiu-i

nimic nu cuprinde »

nu mai aud electricitatea amurgului

cum tulbură transparentele răni

din respiraţia cailor

– ce poate fi acea linişte

de goluri îngheţate

pe maneta acceleraţiei –

 

26

 

legile tehnologice

se învaţă în magazia de box

cu lovituri inconştiente

în plexul copilăriei

soarele poate fi privit

prin lupa diafană a durităţilor

prin gratiile fine ale femeilor

din ospicii de lux

 

27

 

text şi undă

necunoscutul îl îndură

cuvântul

 

28

 

pe scările rulante

ale supermagazinelor mişună

amatorii de dragoste blitz

copilul taie firele telefonice

spre fabrica de amoniac

poezia îndură viaţa

cu glas de cântec

dacă ne uită ora

piatra clima

sau ramul gotic

din atom în burgul

încuiat în dom

o regăsim tăcuţi

pe Diotima

 

29

 

cântă bătrâne în camera fără tavan

cu pereţi viorii

din piele de miel

să nu auzi

respiraţia morţilor

atât de aproape

de buza ce ne desprinde

din noi

 

30

 

sălbatica mea fericire

vocea unui tigru

într-o galbenă religie

moartea e un motiv de a cânta

mi-a trimis oglinda

să-mi reamintesc

bătrâna memorie

a păsării

roşie inimă zburătoare a hazardului

sălbatica mea

fericire

nisip subţire alb

pe lucruri

murdare

 

31

 

de-aş avea un crin de somn mai subţire

decât respiraţia păsării

sinucigaşe

 

32

 

jucătorul de biliard

scrutează poziţii ireversibile

în sala cu galbene turbioane

în părul aspru

al nebuniei

undeva trebuie să existe

un buton pentru pădurea de liliac

din ţinutul natal

 

33

 

oraşul de sticlă

are gândurile transparente

evenimentele se produc

prin afişaj electronic

apa verde a gravitaţiei

rugineşte în glastră

şi niciodată nu greşim

butoanele mătăsoase ale lacrimilor

din piaţa centrală a oraşului

a dispărut de o sută de ani

acel meteorit roşu

care se spune era o ţigancă

cu hainele arse de

dragoste

 

34

 

încearcă să mai cânţi

între pereţi verticali

acel galben vânt

în creierul meu

limbaj şi viaţă

aproximaţii infinite

ale fiinţei

sângele orb al sunetului

căutând o chitară

senzuală

 

35

 

motocicliştii cad

din spiţele propriului sânge

în mijlocul naturii

până când le cântă în trupuri

o pasăre cu respiraţia

negativă

ci în steaguri creşte neliniştea

înmulţită cu pătratul vitezei

luminii

 

36

 

seara răsună în camere

tangoul cristal galben

şi negru

pe care alunecă tinereţea

în partea cealaltă a

singurătăţii

copiii adorm cu dinţii strepeziţi

de-un fir de munte

şi automobile albe tac

asemenea unei ninsori

de sticlă şi oţel

pe gura prăpastiei

 

37

 

parcă din cifre

s-ar desprinde oameni

cu epiderma auzind

un craniu

tot mai îndepărtat

în negre văi de ziduri

ziduri şi ziduri şi ziduri

târziu mi-e dat

să-mi apăr piscul lacrimii

de ger

 

38

 

lămâi înfloriţi ard

liniştea din respiraţia sferică

a peştilor

soarele poartă brăţara

unei nopţi de

dragoste

 

pe via appia

minotaurii trec

de la viitor la trecut

 

39

 

mi-a căzut lumea peste degete

ghilotină imperială / un sculptor celebru

ambalează munţii în material plastic

– în adorare imagini numerice –

morala face nudism pe plajele

continentale / même la poésie

a quelque chose du dernier match

de cassius clay / bătrânul nu mai suportă

decât filmele în relief sculptura cinetică

şi ceaiul programat de computer / funcţie

de temperatura singurătăţii

ţara mea miezul de vis prin care cad  într-un vechi manuscris

mi-e inima cu o secundă  înaintea vieţii

politica e o dansatoare cu rochia din bancnote false

marile puteri funcţionează ireproşabil

« mon pays scalpé de sa jeunesse »

cărbune lună şi graţie / asemenea

unei gravuri vechi o privelişte perfectă

pătrunde în mine / lăsându-mi o moarte

trecătoare / un vânt de numere mari

întunecă rădăcinile zilei / gheara de cuarţ

a golului / tot ce trăiesc se petrece

în gând / într-o şoaptă de fier

om-manuscris / maşinile au simţul realităţii

doar moartea mă ştie sub viziera respiraţiei

copil / un vânt de numere mari îmi lasă

în privire muzica zidurile aurul

viteza performanţa şi dinamismul / viitorul

un cuvânt  în care au pierit toate întâmplările

mi-a căzut lumea peste degete

în inima mea bucuria

are auzul diafan al morţii

caut o casă  semănând cu vocea mamei

mi-a fost dat să aud

propria-mi carne încercuind

o pată roşie

propria-mi carne alb cuvânt

de măşti stratificate

deasupra cuvântului viitorul

surpându-se în imagini

atavice

râu de măşti limpezi

putrezind pe ziduri

cum pielea desprinsă a îngerilor

şi cânţi

mi-e târziu / de nemărginire

bate-n sufletul gol / steaua mării

pasărea bate-n ochi / visătorii

clopotele-mi bat peste fire

ziua îşi zvântă / puiul culorii

totul în jur / mi-e risipire

mi-e târziu de nemărginire

bate-n sufletul gol / steaua mării

cânţi / tramvaiele-n fier

îţi sudează neliniştea

quo vadis

 

40

 

urmează-mă iubito

în oraşul galben

zid şi neutrino

unde seara vine cu puşca electronică a

jazzului

uragan şi hiacint

ecuator celest

în ochiul îndrăgostiţilor

dar unde-i oceanul

verde şi gol

oceanul sunetului

originar

 

41

 

zidurile amplifică

nervul optic al aurului

eroziunea festivităţilor

cursele hipice

şi deşeurile de uraniu

singurătatea înaintând

ca fisurile oxigenului

în piatră

 

42

 

zăpada ascunde

putrede canale

mucuri de ţigări

şi negre nări la pândă

tuburi de orgă în lăzi de gunoi

peisajul cu mască

retează

oameni

bine bine bine

 

43

 

pe orice vreme

se poate face nudism

cu gândurile

ochelarii de spectator ne cresc

direct din orbite

 

44

 

de mic copil am ştiut

zidul curajului

e un truc

o motocicletă-om

ce nu va ieşi

din propria-i sferă

umană

 

45

 

iubito foloseşte

cercul copacului

în chip de coroană regală

primăvară nebună

primăvară ca o regină

tinereţe ca o violă

cu nervi

strălucitori

 

46

 

lumina masca tuturor morţilor

 

47

 

dincolo de tăişul zecimal

al rotoarelor

cocorul putea fi linia ondulată

după naşterea unei stele

dar nervii mei

nu o zăreau

uneori moartea

e prea aproape

 

48

 

liberatea stelelor

firava iarbă

ar putea fi un arbore zecimal

oxigenul puterii

şi fierul polinezian

osmoza verde

a cuarţului

în ametistul creierului

libertate

a stelelor

iarbă rocă şi fiinţe umane

nor într-o groapă comună

de spaimă

 

49

 

nimeni cu cunoaşte privighetoarea

limbajul de gheaţă

al ochiului sacru

muzica dintr-o piatră albastră

ţipătul litiului

modul aztec de a face dragoste

dar ceva rămâne

din mirajul adevărului

un mod de a respire

 

50

 

ciudat parcă ne numără

frunzele în cădere

casele au forma

unui gând strident

în nimeni nu mai e nimeni

uneori săracii aud neantul în lucruri

mâinile orbilor nu mai contează

agilitatea lor de gratii

pure mângâind un cuvânt

care ne gândeşte

cu nostalgia zeilor

nenăscuţi

prea repede ne scufundăm

în peisajul de somn şi fier

cu degetele asurzite

de tăişul cranian al ordinatoarelor

într-o solitudine de heliu lichid

şi inimă pulverizată

în gura de vid a obiectelor

numai cuvântul ne mai poate salva

cuvântul ce-şi macină forma

cu intensitatea unei stele

respirându-şi propria catastrofă

cuvântul prin care se văd

coastele viorii ale copiilor

muncitorii secvenţiali

cu tenul întunecat aidoma

unor cifre statistice

bandajul mărfurilor

ascunzând canale

în putrefacţie

 

trăim cu aproximaţie

cu ochiul disecat

de viteză

uluiţi nu observăm

cum câinii de vânătoare se reîntorc

cu tăbliţe sumeriene la gât

 

cine eşti tu venind din plasa vremii

cu o creangă de mirt atingând

spaţiul nostru

ay somnul ridică oraşe

pe gheare paralitice

muzica lor adie din viitor

dar clopote cibernetice ning

albastrul surzeniei

 

51

 

în unda psihică a zidurilor

costumul de scafandru

al copilăriei

 

52

 

medicii

aşteptând lângă o lumină

ce-şi naşte forma

nimeni în jurul respiraţiei

ulmilor

doar sirenele de mătase ale somnului

oxidând copia grădinii de fier

gramofonul obosind într-un balet mecanic

şi ochii de marmură roşie

când moare cineva zidurile

se apropie de ceasul

gării

 

53

 

dacă deschid ochii

în camera goală

pereţi albi acoperind

pădurea roşie

unde un iepure alb

îmi arde palma întinsă

a singurătate

pereţi albi fărâmând

pereţi roşii

până când se umple clepsidra

cu nisipul furnicilor

roşii

 

54

 

muzica înmiind vidul holografic al sinelui

 

55

 

numai o pasăre de fier poate cânta

în copacul cu fibre de aur

dar cântecul ei şchioapătă

ca gheata fără sens a unui condamnat la moarte

numai cuvântul poate învia lucrurile

în baia cu pilitură de fier

a chipurilor noastre

o secţiune prin surda năruire a civilizaţiilor

în cortul de aur

 

56

 

oraşul declanşează

malaxoarele munţilor

dar vine un timp când vasul

se umple cu pietre vii

şi apa în formă de lotus

vibrează ca botul unui miel

atingându-le

bucură-te în piscul umbrelor secetei trupului

căci vine un timp când obiectele

îşi dezvăluie cosmicul simţ

al lui eros şi erosiunea formei

până la ultima secantă a zborului

şi totul devine lumina

ce nu-şi poate părăsi

 

steaua

 

 

Suceava, 1979-1982

 

 

 

Din vol. Improvizaţii pe cifraj armonic, Editura Axa, Botoşani, 1998

 

 

IMPROVIZAŢII PE CIFRAJ ARMONIC

 

In memoriam Igor Stravinski

 

ALLEGRO

 

1.

 

un început

decapitat ca gestul umbrei pe o hârtie neagră

 

o apropiere a sensului

de chipul Tău cu vene de poem japonez

– juxtapunere în abis –

îngăduie viaţa

 

intensă orice fuziune a memoriei

cu pasărea de foc

ce succede muţeniei

astfel salamandra şi nimbul gunoaielor

oraşul cu mănuşi de verbe cosmice

al cărui ţesut anihilează descrierea

clare turnuri şi frontiere

de carne viitoare

pot înnopta în lumina

împădurită-n larg

 

2.

 

cândva vom fi texte vii

într-un stomac orbitor de oraş scufundat

exact în cuvântul oraş

 

3.

 

ameninţat de limpezimea dinaintea amintirii

 

curând melancolia străvede traficul timpului

sub pielea văratică a merilor

 

perechi de îndrăgostiţi îşi curbează

formele fluidice

 

printre stamine şi linţolii de cerneală

 

dintr-o carte în cealaltă

fi-va o ascensiune de morţi

în porii deschişi ai hârtiei

 

de la o filă spre alta

trupul devine relieful unei priviri

ce te absoarbe

 

4.

 

era corpul unei priviri

un idiom al nemişcării

o pată de gravitaţie

în literele răcoroase ale zidului

o virgulă cimentată în lumina

verde-olive

 

eram trecătorul cu mers negru

urmărit de acea imagine sub narcoză

 

emanaţie a absenţei

 

ce se cere împlinită

ca un perete

unde nervii imaginează

înspăimântătorul  d i s e g n o   i n t e r n o

dintre eu şi tu

 

5.

 

apuc un banjo cu lemnul lustruit

de înţelesul de raze al fiinţei

şi treptat mă revăd printre comete muzicale

sunt unicul meu prezent

repet şi ecoul lichefiază luna şi cuvintele

ieri sunt viitor

repetă imaginea mea de dincolo

şi degetele ireale ating orizontul fremătător al lumii

 

există o tornadă între eu şi tu

prin care mă caut cu floarea păsărea paradisului în mână

printre chipuri întunecate din trecut

ce-mi trec prin sânge cu viteza luminii

în timp ce trupurile decapitate

dansează hula pe partea cealaltă a timpului

 

eu sunt memoria negativă a cerului

aş vrea să plâng dar plânsul cade mototolit

în haloul dintre doi  îngeri

aş vrea să ţip dar cuvintele au sensuri de foc

ce se surpă dincolo de cuvinte

aş vrea să te-ating dar mâna îmi alunecă

pe suprafaţa convexă a timpului

ieri sunt pe cale să sfâşii o mie de lotuşi

din bucata mea de viitor

rostogolită pe străzile aprinse de havaiene electrice

soldatul stă pe o geamandură veche în loc de scaun

în baraca spălătoresei cu coapse ciupite de muşte

lumina solidificată crapă pereţii

din scânduri murdare

în timp ce-i mângâie sânii moi ca nişte păpuşi de cârpă

până când obiectele lucrate la traforaj

frânghiile aruncate pe coconi de mătase

anemonele artificiale şi ciorapii negri

pătaţi cu motorină

clarinetul putrezind pe grămada de ziare vechi

se contopesc cu un rag-time

pentru 11 instrumente

 

e târziu şi liliecii traversează

“structura netă şi lapidară a motivelor

linearismul uscat şi tăios

al interjecţiilor alămurilor

incisivitatea explozivă a ritmurilor

dispoziţia asimetrică a măsurilor

şi frecventele deplasări ale accentelor

elipsele discursive

asprele opoziţii timbrale”

 

apuc un banjo cu pielea lustruită

 

6.

 

soldat mărşăluind pe străzi cu obloanele trase

din nimeni în nimeni sprijinindu-ţi plecările

într-o ceaţă sonoră ce te desface de lucruri

 

scrii cu toată cerneala corpului evenimente

putrezind deja sub doza letală de viitor

acoperă cu pătura de campanie

frumoasele cadavre ale

suferinţei verbale

 

bei o apă

ce te desparte

de gură

 

tu nu eşti o manevră de propoziţii

gramaticale

comandată

 

ANDANTE

 

1.

 

tot ce cauţi se caută deodată cu tine

până când drumurile se jupoaie

în cascade tăcute

pe faţa lunară a fiinţei

 

tot ce vezi se vede deodată cu tine

până când ploaia de ochi haşurează

musculoasele sensuri

cu o atât de reavănă orbire

 

tot ce auzi se aude deodată cu tine

până când un vârtej de urechi

îţi scufundă capul

tumefiat de tăcere

 

tot ce atingi se pipăie deodată cu tine

până când pielea în febrilă concentrare tactilă

înveşmântă înţelesul cuvintelor

cu plăgi luminiscente

 

tot ce miroşi se inhalează deodată cu tine

până când o pădure de liliac

îţi explodează în nările

atente

 

2.

 

trăsnet de mai

fată  în cada plină

cu roua pădurii de liliac

 

3.

 

nu mai pot atinge muşchii argintii

ai verbului a fi

– salt alb ca un trăsnet de vară

cu o unică silabă –

şi numele Tău îmi coagulează mâinile

într-o pagină fără contur

acum şi dincolo şi numai

 

mi-ai dăruit un cal

cuvânt cu maxilare alungite

tatuaj cinetic al colinelor

dar trupul lui şi-a risipit

vocalele eterice şi calde

 

vedeam un zid de A la răsărit

şi norii rotind spumoase străzi

 

4.

 

din liniile de univers ale strigătului

înnoptate-n flăcări invizibile peste oraş

te răsuceşti spre ceaţa mătăsoasă

ivită din spinarea unui cal

 

şi ţi-e de rouă jumătatea stângă

ce se prelinge-n ţara inocentă

cu suitoare-arhitecturi

din numele îndrăgostiţilor

 

din liniile strigătului se încheagă

mulajul chipului  reverberat

pe străzile-nspumate de ecouri

 

şi-n umbra roşiatică a podului

ay umbra calcaroasă

ce-ţi strânge făptura

 

5.

 

ea era o imagine în transă

era cuvântul şi radiografia muţeniei

masca pe care-o umple visul

nimeni în nimeni în nimeni

 

era atât de frumoasă

cu trupul haşurat de gândurile universului

ca un poem ce îşi curbează timpul

în devenirea sensului

 

era un infern de inocenţe

şi-i auzeam chipul cum îşi descarcă umbra

în miriadele

de bliţuri senzitive ale mâinilor

 

o mângâiere era un act cosmic

şi era nimicul

şi totuşi şi totuşi

sunetul epidermei devora toată urâţenia zidurilor

 

6.

 

îmbrăţişând-o seara

patul cu liliac alb

curgea-n nori

 

7.

 

acesta-i locul meu

imensa-ntindere a unui nume

terasă cu umbra crăpată

în dreptul inimii

 

aici sunt visat de plasma sonoră

cu mâinile retezate de vis

liniile destinului plutesc în pagina transpirată

de-o permanentă privire jupuită de ochi

 

nu e nimic de făcut

mişcările sunt închise în axiomele cobailor

cuvintele exală trenuri volatile

spre-o gară cu plecări suspendate

 

8.

 

uzat de vechile privelişti

pământul galben atomizat de texte

tremură perdea fluidă în cameră

repetând foşnetul frunzelor toamna

 

gura ta pulsar caligrafiat în clar-obscurul

melodios

vocala infinită din numele

ce îţi desprinde corpul de auroră

 

nu mai există prezent doar urma unei treceri

cometa ce deschide muchiile lucrurilor

într-un ocean de traiectorii istorice

 

cum poţi opri metastaza iluziei

boala care îţi umflă privirea şi mâinile

oraşul strivind direcţii ascunse în sângele copiilor

 

numai auzindu-ţi paşii printre imagini

încerc întreruperea cursului realităţii

prin construcţii  în limbaj

oricum imaginaţia nu e un zid

prin poroasele cuvinte pătrund

graţioasele tije ale vanelor pneumatice

petalele cu parfum abstract ale ventilatoarelor

curcubeul uleiului

magicul râu al materiei

marile câmpii de calcul

aerul betonat de zgomote abur vibraţii

 

inima nu are culoarea naturii

 

 

 

III. MENUET –TRIO

 

1.

 

bătrânul îşi bea cafeaua la automatul bibliotecii

lăsând apoi să-l spintece din propria-i depărtare

intimitatea cuantică a filelor

 

împrăştie scrumul ţigării într-o propoziţie siderală

e un mesaj ce va fi fost să fie

ori nefiindu-l este

cum să-i desprinzi vocalele centrifuge

din filigranul informateriei

 

– maşina de scris şi umbra

mototolită a vocii

sumbra inocenţă din curbura cuvântului viaţă

într-un amurg evoluând în putrede fructe –

 

mâinile cu pielea rulată pe ecranul sfârşitului

îi înserează radioactiv în evenimente

singure ca larva imaginii în spaţiul negru

singur cu respiraţia-i de predicat morbid

 

veni-ne-va trupul dintr-o limbă moartă

o miliardime de literă

poate întoarce visul în descompunere

pe partea cealaltă

 

mâine de altădată

 

2.

 

cu o clipă fără timp

tu salvezi

îndepărtarea de tu

 

3.

 

plouă peste parbrizul anti-şoc

pe acoperişuri statistice

şi-n scuipătorile pentru sânge ale imaginaţiei

 

plouă cu o rafală de pierderi

către mine

 

pleoapele roşii mi se desfac

în oarbe-ntâmplări ce nu au căderea

de-a fi

 

plouă peste pistele cu certitudini interşanjabile

şi-n poemul cu centură de siguranţă

asfixiat de cerneala maternă

 

– memoria se pliază pe ea însăşi –

 

alerg sub narcoza unui vers mişcat

de modulaţiile fătului alungit

în nebuloasa fiinţei

 

plouă şi nu am căderea

şi nu am căderea

de-a fi

 

4.

 

alergi şi te scufunzi cu strada

în reavăna spumă a gesturilor ei

e primăvară şi-i înverzeşte vocea

ori umbra ei de dincolo

mai reală ca ţipătul

 

5.

 

părăseam stadionul municipal

prin a trupurilor aglutinantă urzeală

– mătase şi cenuşă răcoroasă –

tocmai gândind cum m-am rătăcit

şi prin tine şi-n jurul fiinţei tale

 

atunci am văzut un mort

înlăuntrul unui tocmai obraz

a cărui catedrală intra în poem

un mort cu vaste peisaje

în cenuşia pielii derivă

 

şi tocmai tu coborai o scară de lemn aromat

 

6.

 

eu m-am întâlnit cu lumea

într-un tu fără limite

 

7.

 

toamna cuvântul lumină se deformează

şi fumegă

în manuscrise galactice oraşe

cu mulţimi afazice

 

– tangaj în luciul unui măr –

 

prăjitorul de vinete cristalizează un abur

cu mii de învelişuri

ovoidale

prin care mâini străine-şi lichefiază

ţesutul originar

pe balustrada cuvântului toamnă

 

trupul tău în cadrul ferestrei din bucătărie

vibrează cum pelicula nocturnă

de febră a

nevăzutului

 

toamna armonia morţii e vie

 

8.

 

fluture aprins de

scânteia tramvaiului

petale ţâşnind din memoria aripii

 

9.

 

visul tău de a dura o casă

într-o tornadă de texte

când malaxoarele macină peisaje de febră şi aur

– sintaxă şi năruire

repetând foşnetul frunzelor toamna –

 

iarba nu mai îndură ficţiunea cubului

în oraşul cu baruri cinematografe şi săruri ferice

fericirea e o mască a muzicii

verticală stereofonie de sânge şi spirit

o pagină deschisă între oricând

şi jumătatea de clepsidră din craniul marionetelor

 

automobilele trec nici un prieten

singurătatea închide nopţile tuturor trecătorilor

cum o picătură de sânge

raza secundei

muzica sex diafan al timpului

înnoptează în plasa de puncte

variabile a raţiunii

– calde amprente într-o reîntoarcere –

dansează dansează paşii accelerează

freamătul invizibilului

 

cuvintele sunt negre leziuni

în sunetul pur

repetând foşnetul frunzelor toamna

 

zadarnic priveşti înapoi prin tulnice

cu fruntea imprimată în fazele lunii

nici un prieten doar pasageri

în turnul cinetic suspendat într-un nor de insomnii aurifere

vulturi la puterea numărului de aur

cetăţi de aur reclame de aur

trandafiri de aur şi totuşi pâinea de aur

cu gust de cenuşă

 

 

 

PRESTO

 

1.

 

azi nu mai scriu

peniţa dilată brusc

cerul alb dintre litere

 

e prima noapte de primăvară

un jazz-band de îngeri iluminează

dimensiuni în care mă trezesc

ca-ntr-un somn de obiecte paralizat în pagină

 

ce caut între aceste planete

fonetice ale morţii

eu poate tu astfel numai

cu trupul dinaintea naşterii înviat

de inima repulsivă

 

– ca şi cum aş transcrie măruntaie de zei

care mă citesc –

 

e prima noapte de primăvară

o febră mută

şi suferinţa precede semnificaţia

 

e prima noapte un vid de litere

m-apropie la o propoziţie

de pietre

 

2.

 

aştepţi în cel mai pur refugiu

o casă coagulând liniile chipului

cu orizontul

într-un fraged desen plutitor

printre coloane minoice

 

poate cândva

vei respira în afara camerei de tortură

a timpului cu viaţa

atârnând de simfonia psalmilor

 

vei copia cu sângele relieful

tandru al fiinţei

printre coloane minoice

 

aici ţi-e făptura

ruptă-n fâşii de mirare

doar de avide priviri cu puls de ţigară

 

cicatrizate brusc în ochii irizaţi

de-atâtea vieţi posibile

printre coloane minoice

 

încotro să privim spre a ne vedea

privirea

 

3.

 

când sus

 

în urma ta se curbau

înalte peisaje

de ceruri şi ape

 

sărbătoarea primăverii

ilumina

respiraţia invizibilului

 

trupul fulgera noi forme şi sensuri

ctitorind oraşe moi

cu ziduri din senzaţii luminoase

într-o perfectă gramatică a îngerilor

 

fragmente de străzi se-nvolburau

în conul trecerii

şi inima destrăma tot mai rar

cusăturile în abis ale serii

 

sus când

 

4.

 

a fi mulajul acestui poem

 

5.

 

dansa cineva în haloul

luminiscent

ce ideograme cinetice întruchipau mâinile şi

coapsele cristalizând o muţenie şiroind de voci

 

muzica tocea muchiile

dintre corpuri şi cuvinte

ochii din creierul extraplat al umbrei

în care cădeam îmbrăţişaţi  în savuroasă dispariţie

 

dansa cineva  în haloul de octave

mişcările-i fluide ca hârtia de biblie

extrăgeau din somnul comun

un peisaj cu urme de globule albe şi roşii

 

albe şi roşii

 

6.

 

căutam sensuri noi prin izgonirea păsării de foc

în câmpul închipuirii dilatat

dincolo de ghemul umbrei mele

blindajul realului era aproape perfect

 

nu mai ştiam nimic despre mine

când deodată cu degetele smulse

din mâinile imaginare

i-am atins netimpul fierbinte şi gol

 

era o făptură din puncte

cu un abis în partea stângă

captivă-ntre pereţii unei muzici

de mătăsoase ceasuri interne

 

trecea cu chipul iradiat de roua nevăzută

a unei străzi fără spaţiu şi timp

unde  ziua e o hemoragie nocturnă a sensurilor

iluminând o inimă negativă

 

era hubloul prin care se priveau

două lumi curentate de vis

încet formele se desprindeau din lucruri

plutind în orizontul unui gând etanş

 

7.

 

chipul tău

brusc răsucit în ultimul gând

al unei frunze

 

8.

 

era târziu în noapte şi prea târziu în lume

şi trecători întârziaţi te năruiau cu trandafiri târzii

în cerul atavic cu îngeri friabili

înfoiate porumbiţe şi troleibuze

 

era târziu şi-n urmă-ţi trupu-ntârzia

vegheat de codane cu iuţi reliefuri

ce taie ceaţa albăstrie pe care-o văd orbii

în ghemul metafizic al străzilor

 

era târziu în adânc de târziu

iar bucuria o tristă problemă de limbaj

şi-ntr-un târziu de tine însuţi te pierdeai

 

9.

 

“muzica mi s-a înfăţişat adesea în vis

dar n-am putut s-o notez

decât o singură dată

era pe când scriam povestea soldatului

rezultatul m-a surprins şi m-a fermecat

 

am întrevăzut nu numai muzica

dar şi pe executant

era o tânără ţigancă

la o margine de drum

ea ţinea un copil pe genunchi

şi cânta din vioară ca să-l înveselească

 

motivul pe care îl repeta fără întrerupere

era cântat cu toată lungimea arcuşului

muzica îl încânta pe copil

care aplauda cu mânuţele

 

ea mă încânta şi pe mine

am avut bucuria să o pot reţine

şi am integrat acest motiv în micul concert”

 

10.

 

când m-am văzut ultima oară

stam singur cu ţigara  întoarsă ca un electrod

către inimă

 

faţa îmi era o paletă de vechi limbaje crăpate

cu o albastră eczemă a luminii

în curba profilului

 

şi nu mai puteam coborî

scara în spirală lustruită de febra trecutelor doamne

apoi mi-au bătut în cuie ferestrele

 

11.

 

o nouă eclipsă  în densa claritate

coagulează un orizont

de obiecte figurale

 

orchestra continuă să traseze

diafane ţesuturi sonore

în reţeaua filtrată de magie şi linişte

uşor petruşka poate fi prins

în levitaţia unei nebuloase mişcări

 

“ca şi cum ar fi ars încetul cu încetul

toate elementele muzicii sale

dezvăluindu-i adevăratul schelet

ritmul”

 

a devenit un puls de imagini pe o faţă nevăzută

sub care se prăbuşeşte orbita de aur

piatra în carne

gândul în Dumnezeu

 

amplificare a spaţiului

prin transparenţă

uneori umbra umbra umbra

nu mai imită imită imită

 

 

Suceava, 1995

 

 

 

Din vol. Axolotul, editura Maşina de scris, Bucureşti, 1998

 

AXOLOTUL

 

DUPĂ LUMINĂ FOCUL

a solo nijuin renku –

 

primul fluture

crater în erupţie

ori sevele-n crâng

izvor de munte arzând

doi stânjenei înfloriţi

focul penelor

iluminează cana

ultimului ceai

cartea şi lumânarea

trec dincolo de real

lună de iarnă

o flacăra de polei

peste lucruri vechi

din adâncul oglinzii

redă-mă tu zăpezii

în absenţa ta

la lumina ochilor

molii dansează

jetul unei simfonii

înaintând în ceară

scarabeu sacru

numai devorându-se

poate străluci

trecerea gândurilor

prin sticla lampei doare

oraş cu doi sori

într-un astru subteran

dispare spaţiul

cum soarbe curcubeul

lumina îngerilor

întorcând roata

printre spiţe i-am visat

o clipă chipul

tăcerea frunzei cade

peste umerii fierbinţi

poartă cu soare

în jarul castanelor

tresare luna

toamna formele zboară

în lumea celuilalt eu

muzicantul orb

încălzindu-şi mâinile

lalele roşii

ca să pot cânta aştept

ora absentă-n cadran

din nou acasă

trandafirul sălbatic

strânge ghitara

vântul de mai dilată

după lumină focul

 

 

 

AXOLOTUL

a solo nijuin renku –

 

vânt peste valuri

în sânge sarea mării

caută malul

nori de toamnă risipiţi

de viola d’amore

privind cu nesaţ

cochilii spiralate

printre plopii goi

căi dedublate într-un

pătrat negru pe fond alb

timp încremenit

între cuvânt şi umbră

o salamandră

în galbene inele

ţi-aş prinde părul roşu

prin ceaţa groasă

întâlnind axolotul

cu chipul dragei

departe de noi plutim

printre gravori neştiuţi

în portul străin

anemone de mare

scufundă cerul

din clopotul părăsit

greierii îşi fac sălaş

ceara lichidă

acoperă cărţile

metamorfozei

crisalide fumurii

răsar dintre vocale

din forma larvei

extrag încet conturul

absenţei tale

în palmă simt vârtejul

numelui tău îngheţat

ţipăt troienit

albatroşi cu mirt în cioc

fragmentând luna

schimbate-s ultimele

locuinţe pe apă

crâng de mesteceni

dintr-o fiinţă în alta

trece muzica

doar sunetul timpului

poate încolţi iarba

printre flori de prun

clepsidra curge în sus

până se stinge

în păduri de liliac

focul devorând focul

 

 

 

CĂLCÂND HUSA GHITAREI

– a solo nijuin renku –

 

prin hubloul mat

intră năluca toamnei

dintr-un vechi haiku

putreda poartă dintre

lumi elicea o taie

departe iazul

luciul brumei pe case

îngână morţii

doar pasărea măiastră

peste cartea din tibet

toţi ochii scrutând

lista înecaţilor

la un computer

m-aproprii cu genele

de talpa ta fierbinte

oase de mamut

oglindind crizantema

cu care te-ating

valuri ştirbind inscripţii

din rame groase de plumb

stropii îngheaţă

pe cortul ţiganilor

în mii de semne

pe coarda si arcuşul

cu geru-n rezonanţă

ascultând în nori

pleoscăitul tăcerii

o rândunică

simt aripi nevăzute

pe locul unde dormea

privind-o şi-n vis

caut constelaţia

ce ne uneşte

armonia sferelor

arde-n măceşul din păr

corola lumii

cântecul ciocârliei

întâlnind luna

stradă cu oameni absenţi

călcând husa ghitarei

nimeni nu vine

pendulul ros de carii

se sparge-n bucăţi

un fir de iarbă trece

prin haina părăsită

găuri fumegând

pe tigrul de hârtie

primul ghiocel

sub carul nopţii de mai

podul devine urlet

 

 

 

DINCOLO DE LABIRINT

– a solo nijuin renku –

 

zadarnic priveşti

păducelul sălbatic

un do de piatră

taina florilor albe

dilată munţii în zori

în aerul pur

tăcute se oglindesc

undele formei

cum soarbe universuri

un sfânt la ora de ceai

marea agită

aureola lunii

şi gânduri moarte

toamna buza-i reflectă

o altă-mbrăţişare

frunze – alunecând

dincolo de labirint

pe coapsa verde

ştiu de ce închid ochii

când am rătăcit calea

orbii ascultă

bubuitul luminii

în catedrală

aşez tuburi de orgă

pe mormântul lui johann

vântul îngheţat

grădina circulară

se schimbă-n sunet

jarul nu mai conţine

muzica sacră-a lunii

pe masa de scris

afrodita de tomis

biruie golul

trecerea mai departe

sfidează orice exil

singur îţi gravez

ideograma sărut

pe bobul de grâu

scara spălată-n sânge

ţi-o voi arunca de sus

pe grinda de lemn

spicele au putrezit

în mâini de îngeri

peste cadran bonsaiul

înverzind minutarul

din flori de salcâm

piticul îşi zideşte

casa plângerii

parfumul primăverii

frăgezind strigătele

 

 

 

SCARĂ ÎN SPIRALĂ

a solo nijuin renku –

 

cu flori de vişin

ideograma haru

o scrie un orb

fix o privesc prin golul

dintre două petale

cum se dedubla

în primăvăratice

trupuri de rouă

pielea capătă semne

ciudate pe strada ta

oraş îngheţat

patinatorii urcă

pe luciul lunii

fulgii ocolesc în parc

doar două umbre de jar

flama brichetei

amplifică tremurul

buzelor noastre

tramvaiele se ciocnesc

cu fluturi mari de noapte

cu o pensetă

în structura paginii

prind un cap de mort

ce oglindă perfectă

cartea legată-n argint

într-un mesteacăn

cântecul mierlei strânge

lumina în snopi

câteva spice plutesc

spre cercul nuferilor

gura rotundă

i se străvede-n ceaţa

gării sordide

numai c-o frunză i-ating

spaţiul cald dintre glezne

mângâi cuvântul

m o o n din dicţionarul

muiat de toamnă

copil desculţ ocolind

cuib de vrăbii dus de vânt

scară-n spirală

norii imaginează

aripi fără trup

oare cine a vopsit

treptele spre casa mea

sub grinda albă

florile de tei tresar

o libelulă

pereche de orbi călcând

ideograma haru

 

 

 

POEM DE JAZZ

– a solo nijuin renku –

 

gură de metrou

mulţimi în norii iernii

şi-un ceas atomic

primii fulgi acoperă

sacul de box din curte

poemul de jazz

oraşul se strecoară-n

gama de aur

enorme printre lacrimi

casele văruite

un alb simfonic

din sute de fulgere

frunze pe lună

“ea doarme astfel trează

din somn când se trezeşte”

motocicleta

ce-i duce înlănţuiţi

curbează ora

hipodrom fără curse

de cai singurătatea

străzi transpirate

în mănuşa vitezei

nu-i timp de mâine

şapte porumbei ciocnesc

rozeta catedralei

noaptea polenul

migrează-n trupuri de sfinţi

şi-n vechi viori

irizate de lună

penele ciocârliei

planor ocolind

caruselul părăsit

vârtej de linişti

doar crengi înmiresmate

adie nu sunt şoapte

fiecare trup

secretă propriul său timp

două abisuri

întunecate şine

pulsează sub tramvaie

galben saxofon

spre cerul super-galben

în sunet eu sunt

concertul erotiza

cuiburi noi de rândunici

pământul reavăn

înflorind printre vişini

dincolo de zid

în umbra pianului

pâinea de primăvară

 

 

 

FRAGII SĂLBATICI

– a solo nijuin renku –

 

ţâşnind dintre maci

o rândunică-mi taie

cărţile de joc

un grăunte de polen

pluteşte-n biserică

crengi înfăşurând

o scară de frânghie

lemn de lumină

din şaptezeci şi două

de nume sacre turnul

luna ori frunza

salt reverberând hăul

din stânca firii

doar două siluete

în altarul de brumă

mesteceni toamna

muşchii feţei îi tresar

prin somn spre mine

în vene diafane

sânge foşnind de fiinţe

picături roşii

pe lampa de pergament

lămâiul negru

din vechi ogive desprind

axul secret al razei

pereche dansând

fulgii în zbor îşi menţin

forma şi ritmul

luna înflorind cupluri

în oglinda de gheaţă

oraş întrupat

din oasele sfinţilor

fragii sălbatici

în tăciuni nu pot găsi

pivotul flăcărilor

o clipă ziua

şi noaptea îţi respiră

profilul aprins

desfac noduri de unde

în părul tău auriu

cărţi după cărţi

ţi-acoperă faţa

roasă de o nemărginită frază

prin hârtia velină

simt briza primăverii

şapte ghiocei

pe chitara fierbinte

cânt pentru tine

în albul florii de mai

caut corul înstelat

 

 

 

TURNUL ASTROLOGILOR

– ryogin nijuin renku –

 

Şerban Codrin & Constantin Severin

 

zi pe sfârşite

zăpada iluminând

singurătatea                            ş.c.

în pridvorul îngheţat

un corb pândeşte umbra    c.s.

împuşcătură

bufniţă speriată

în clopotniţă                            ş.c.

fotografia tatei

mai vibrează pe cruce       c.s.

munţii din lună

cu nimic nu tulbură

crizantemele                            ş.c.

numai un pat de frunze

sub stânca unde-o aştept    c.s.

stăm împreună

se scutură stejarii                      ş.c.

şi arţarii-n gol

stele căzătoare prin

aburii ceştii de ceai             c.s.

străinul văzând

cana de pământ soarbe              ş.c.

apa cu pumnul

“to be or not…” se-ntreabă

cu pumnalul în mână          c.s.

teatru de vară

uitat pe scenă râde

craniul lui yorick                  c.s.

c-o noapte mai devreme

luna pârguie orzul           ş.c.

păsări inversând

minutarul din turnul              c.s.

astrologilor

din clipa despărţirii

a trecut un mileniu          ş.c.

vârf de mesteacăn

desenându-ţi piciorul            c.s.

dincolo de timp

atârnă o sabie

la capătul firului              ş.c.

sfârtecat de roţi

între lanuri de tutun               c.s.

oraşul galben

aceleaşi brazde hrănesc

şi râma şi-mpăraţii            ş.c.

dintre flori de prun

răsare întunecat

prezicătorul                             c.s.

noaptea de mai mi-aduce

în gând cartea genezei             ş.c.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

http://constantinseverin.ro/

 

Articles similaires

Tags

Partager