Constantin Severin
(România)
IMPROVIZAŢII PE CIFRAJ ARMONIC
Poeme alese
Din vol. Duminica realului, Ed. Junimea, 1984
Numele tău are auzul tăcerii
I
atingând ţărmul tău
mâna mea respiră
prin mii de frunze
II
aprinde cu vocea ta verde
puterea microscopică
spuma unei încordate treceri
între o lume şi alta
mare în care se repetă aurore şi rădăcini
până la cerurile însetate
de trupurile noastre
cu oasele întipărite
în curenţii formelor
curbe ale limbajului
dintre tăcere şi muguri
III
tandru tărâm cu copii înhumaţi în amfore
IV
numele tău are auzul tăcerii
astfel îmi amintesc
de curcubeul arcuit sub pământ
ce năruie fruntea părinţilor
într-o seară fără început
şi fără sfârşit
regat al ciulinilor
cu negre sfere muzicale
ce-ntorc spre tine
cuvinte vegetale
V
vine toamna cu buzunarele pline de tutun
urşii adorm în zmeurişul
cald al alicelor
marea developează fotografia nisipului
aud spirala logaritmică-n cochilii
reîntoarcerea lucrurilor
în sângele tău treaz şi primitor
acea fragedă hartă
de albă auroră
pe care voi păşi fără teamă
cu genele negre de poduri
VI
câmp alb şi trenul
centrifugând lumina
ca-n vechile gravuri
VII
la fiecare atingere a ţărmului
puzderie de păsări se înalţă
ca o explozie fără sunet
ochiul lor devine glonţul
care îmi scapă mereu
şi nu mai ştiu
prin tunelul de aripi
de nu sunt trăit de altcineva
de altcineva de altcineva
VIII
legat de acest cer asemeni frunzelor înseşi
mă regăsesc tăcut şi senin
un trup de lumină linişte şi sevă
vibrând de muzică şi floare
sunt umbra dintre două simţuri
adjectivul din vântul vechilor aştri
cu litere erotizate de petalele rănilor
te iubesc sânge al nostru înmiit
polen al respiraţiei mele
departe de tine versul mi se frânge
de funia întoarcerii
mâna mea prin care curge măduva orei
coboară în focul tău de vocale celeste
aidoma cuiburilor ce apasă
iedera exactă
din liniile gândului
IX
cade ziua clopot înalt
în nervii mestecenilor
cum domuri de sare
pe umerii scafandrilor
aici poţi visa un cântec
cu ochii deschişi
sau un oraş suspendat
într-un nor de pirită auriferă
un chibrit aprins deasupra cuvântului
melancolie în automobilul alb
şi poţi privi universul
printr-o singură idee
patria
Casă la Suceviţa
copiilor mei, Ioana şi Ciprian
priveşte soarele coborând
flanelă de aer şi tristeţe roşie
în cazanul de rufe
observă acoperişul de draniţă
hexagon fluid
înmiind micile explozii albe
din cutele vântului
în colajul fonetic
zumzetul culorii
mai jos cu două vocale
streaşina cu ornamente
cununi de alb negru şi roşu
irizaţii de somn figurativ
lină înşurubare în spaţiu
într-un de nimeni ştiut
hexagon al mirării
atinge oglinda pereţilor
pielea se-aprinde peliculă
de auroră şi memorie
pulverulentă
acum din bucătăria de vară
iese pe fereastră mâna
unei bătrâne pâlpâind stins
mărăciniş de riduri
minuscule hexagoane ale timpului
rozmarin cuişoare cimbrişor
muşcată iasomie mentă
vârtejuri de aromate
brumarii respiri
mai aşteaptă o clipă o silabă o literă
bătrâna întinde flanela neagră
pe prispa cambrată în cer
sanie trasă de bucle linii
şi puncte luminoase
ultimul vers al edificiului
îl va scrie ochiul ariciului
***
eu jucătorul
de la capătul nopţii
născut pe gazonul de aer
al cântecului
cunosc vicleana
furişare a sunetului
până la cuiburile
luminoase ale vocalelor
umil alchimist în
textul vieţii
unde plaga materiei
e indescifrabilă
prin porii culorilor
am zărit
forma nocturnă a cuvântului
era o seară densă
ca umbra unei grenade
în a doua duminică a realului
eu nu am cunoscut
adjectivul petalelor
mi-am lăsat mâna ca o pradă
deasupra danturii sintactice
a oraşului
toate frazele aveau un tremur
de floare
Pădurea de liliac
toată viaţa m-am pregătit
pentru a vedea pădurea de liliac
din ţinutul natal
– pădurea de liliac adaugă
o cătuşă de rouă clarvăzătorilor-
blând poet visător al realului
teamă îmi era să nu orbesc
‘’orbii nu au patrie- gândeam-
doar un oraş de cărbune
o ţară se învaţă
pe linia de uimire a ochilor’’
teamă îmi era să nu orbesc
până într-o noapte a tuturor nopţilor
hublou prin care îţi priveşti
muşcătura astrală:
– cândva poeţii orbeau
în piscul oglinzilor
nu mai aveau ochi
dar vedeau cu trupul
prin respiraţia înaltă a rănilor
dacă nu mai aveau trup
vedeau cu cerul
de parcă inimă le era o stea
iar creier sintaxa cristalelor –
Din volumul Zid şi neutrino, editura Vlasie, 1994
Zid şi neutrino. Poetul la New York
Motto: « În van voim a reintra-n natură. »
Mihai Eminescu
1
soarele învie într-o veghe chimică
pe scheletul de sare al mării
casele au o falsă autonomie
zahăr cubic în cutiile
negre ale ţipătului
obiectele te izolează
în detaliu
dar până la urmă descoperi ceaţa
inteligentă a trupelor de uscat
influenţa efectului bacovia
asupra tubului catodic
viteza performanţa şi dinamismul
zăpada cu buze amoniacale a industriei
cremă de ras gândurile
pe autostradă roţile
cu nări tragice
2
în aerul ozonat al uzinei electrice
într-o înserare a înserărilor
auzeam cu trupul
o idee legile
ondulau câmpii şi oraşe
cum o eclipsă aerul
negru negru
din domul păpădiei
întunericul măsura orice întâmplare
lângă bufniţa albă
3
bătrâne mai cântă
la saxofonul
de aur
când noaptea schimbă
adrese cu neliniştea
dezveleşte-mi din sânge
lumina auzului
dinţii strălucitori
ai rasei negre
4
căutând umbra de aur
a obiectelor ireale
trec prin oraşul trivial şi unic
– sex dimanche –
unde creierul e o cursă târzie
a simţurilor
pe stradă motocicliştii
fură bastoanele orbilor
pentru a trăi ludic
cobor într-un bar / văd prin flacăra
dublă a brichetei
îngerul poliritmic al muzicii
– sex / zero / sex / tutun –
soarele cibernetic nu are pete
nici îndrăgostiţii ochi
adânci
5
într-o singură mână se ţin
paharul şi funia
berăria de plastic
poate f i întoarsă pe toate simţurile
fără a greşi în alegerea vitraliilor
macerate de elicea elicopterului
dar luaţi de mână oraşul
orb circular
într-un sat din
carpaţi
6
oh femeia chiar moartea
are memoria formelor rotunde
în beţia lunetei
marea decupează nebunia verde a
astronomilor
vântul epidermic al spaimei
vegetaţia maximă a solitudinii
viaţa e chirurgie
pe ochiul unui erou
pe stradă orbii observă
suprafaţa psihanalitică a lucrurilor
7
toată viaţa am călătorit
prin explozia nisipului
dintr-o clepsidră visată
şi acum mă vedeţi
cu o ţigară atât de singură
în colţul gurii
toată viaţa am călătorit
într-o uzină de machiat amintirile
şi acum mă trezesc
cu chipul leoarcă de verde
pe o pernă electrică
8
guvernatorul în blugi joacă golf
luna de treflă e pulsul nebunului
neliniştea are nouăzeci de etaje
şi disperarea se piaptănă
în baie
generalul călătoreşte
într-un marfar de adio
spectatorii urmăresc cu încetinitorul
glontele părăsind trupul preşedintelui
ferăstrăul stelei
lunecând din senzaţie în senzaţie
fără să-mi numere dolarii
doar marea mi se aşează la picioare
ca o prostituată naivă
9
copiii îmi desenează pe uşă
ciudatele pălării ale femeilor
sinucigaşe
în oglinda uscată de ţipăt
bate pendula propriei năluci
jetul de apă / un nufăr alb în cameră
zgârie norii memoria roşie a lunii
pe stradă singurătatea pornind
pistoane de automobil
ceasornicul subţiind mătasea oaselor
într-o clinică psihiatrică
zid şi neutrino
lumea adie prin sticlă
10
femeia cu ochii atât de intens co-
merciali descheindu-şi bluza
un destin care nu-i aparţine
zilele trecând aidoma
unor ciudate linii de forţă
vineri o pasăre ţopăie abstractă
în metrou
soldatul taie iarba picturilor naive
corina departe de ţară
timpul îmi întărâtă epiderma
ca o neînţeleasă monedă
getică
11
seara oraşul are nervii muzicii
întinşi la maximum
treci cum o frunză stingheră
în jetul real al iluziei
sub marile ziduri fericirea
e o primăvară scufundată
în lacuri sărate
dansatoarea sculptură cinetică
în relieful baroc al nopţii
clubul miliardarilor
fascinat de proiectoare
femei cu tenul de un alb filosofic
cuvintele sunt graţioase evantaie
pentru fox terrieri
12
bătrâna ieşind din parc
cu pleoapele fardate
de frică
în viscolul orbitor al reclamelor
emigranţii îşi piaptănă părul
de melancolie
nu e uşor să supravieţuieşti
prin imaginaţie
generalul învaţă comprimarea bruscă
a priveliştilor
tinerii pun baricade prezentului
dincolo de marile ziduri
caii despletind verdele insolit al câmpiei
13
gândeam cu simţurile într-o floare
uzinele scânteiau frig colorat
arcul electric haşura o albină
în laboratoare spectrale
o pietrificare de aer pur
era cuvântul
ochii nu îl măreau
în rana deschisă tuturor
zilelor zilelor zilelor
14
cânţi / nu ai o cetate
pe care s-o atingi
doar vâlvătaia golului: neutrino
şi alba rachetă de tenis
înflorind chipul fetiţei pierdute
într-un tunel de plexiglas
şi cânţi
de nu s-ar fi-ntâmplat / lumina
să ardă capilarele / tăcerii
în golul de magneţi / divina
davă n-ar fi pierit/ cu lăncierii
ce lumi ne lasă efigia / în gând
noi apăsăm moneda lor / pe rana
carbonului radioactiv / trecând
în ultima călătorie / spre luana
cânţi / dealul naşte o pajură de cristal
numită melancolie
cicliştii pedalează
sub lama argintie a vitezei
cânţi / nu ai o cetate
pe care s-o atingi
doar marea
şi iarba lunetei fumegând
în ochii îngheţaţi ai astronomilor
15
cânţi / zidul cu aripi
de cauciuc
sfâşie cerul / umărul gol
al dansatoarei cu părul
cât o mie de tei înfloriţi
şi cânţi
iubito m-a atins o stea / deodată
cu pielea ei de opiu / şi uitare
şi-am înţeles că noi / ce întâmplare
trăim într-o explozie / neterminată
nu simţi cum timpul se ridică
în urma păsării / ca un hublou
şi ne loveşte-n taină / un ecou
de lună-n ochi de / rândunică
ay zidul cu aripi de cauciuc
ramură de cenuşă în lacrima
copilului / cânţi
într-un târziu motocicliştii au chip
de nisip violet
asemenea muşcăturii negre
a vidului
dintre două case
16
cânţi / râde la volan
dansatoarea tatuată cu cărţi de joc
şi plaja neagră sângerează
de nopţi căzătoare
şi cânţi
te-nvăluie lumea / trist arlechin
cu o linişte mărindu-ţi / neliniştea
şi nu ştii de eşti tu / ori e ea
cu ochiul deschis / într-un crin
poate e pasărea / ce te străbate
cuantificând cu aripile-o / rază
când ţeava puştii / o veghează
ca un tunel de dincolo / de toate
cânţi / muzica înmugurind şerpii
sângele
pe buza muribundului
plaja orbind îndrăgostiţii
cu nopţi căzătoare
şi cânţi şi cânţi şi cânţi
sub chitara de lumină a farului
iar automobilul se opreşte
în mijlocul cântecului
şi dansatoarea îţi cade în braţe
aiurit o priveşti fără să ştii
cum sângele
îţi umple gura rece / palidă
garoafă
17
exerciţiul primejdiei
naşte lumi fosforescente
cum hainele emigranţilor
negri
ci eu am căutat în toate
ghitara cu logaritmi de aur
din veşnice trupuri eline
18
norul din spatele obiectelor
reflecta o seară
de culoarea ţipătului
un lanţ neatins de tortura
gândului ocrotea un nume
din mii de fragmente
– fosforescenţă a sării
pe piciorul clar al fântânii –
casa era o dimensiune
a mării
cu muchii auzite
de sunetul automatului
dar cum să mai scrii
fără să vezi oscilaţia
micrometrică a muzicii
pe cerul care îţi ascunde
ceva
într-o seară de culoarea ţipătului
cum să nu gândeşti că ai murit
cu ochii sub piciorul
clar al fântânii
19
seară în care trec ţăranii
cu limuzine uzate
de nostalgie
înaintând cu minutarul vitezei
în respiraţia
unui animal pe cale de dispariţie
20
bătrâne ţi-ai uitat
degetele într-o piatră
de umbră
vârful lor atinge
nuferi de stea
pe strada aprinsă
cum o limbă melancolică
de brichetă
21
mi-a fost dat să cânt
cu genunchii de sticlă pisată
pe marginea buzelor
22
un sunet cu o anumită
lungime de undă
poate distruge un cristal
aidoma cuvântului
în urechea galbenă
din fire de nisip
a nenăscuţilor
23
oraşul orologiu de piatră
fructe de zăpadă carbonică
uluind rădăcinile
– un orb trece strada
cu epiderma astronomică
în vârful nervilor –
oraşul orologiu de praf
ziare / săpun galben / squadra azzura
câmpia de cristale palide a geamurilor
geometria supravieţuirii
sub râul pustiu
al trupurilor îmbătrânite
oraşul orologiu de apă
şlefuind zidul / saxofonul / muşcătura neagră
până la dâra argintie a unui peşte
părăsind craniul
24
mi-a fost dat să aud
mi-a fost dat să văd
eclipsa
dintre muzică
şi ochiul nemărginit
al orbilor
too young i died
for the blindness
of life
25
blond jucător de iluzii astrale
sub ceaţa argintie a vitezei
m-ar putea sorbi luneta neagră a roţilor
ochii neutrinici plopii
maceraţi de ciment
în galaxia de idei sintetice
privesc prin ochelarii de protecţie
cuvântul
întrupat din miliardele de virgule
un vârtej de texte îmi pare oraşul
cu turnuri muzicale
« lumea azi nimic nu vede, ochiu-i
nimic nu cuprinde »
nu mai aud electricitatea amurgului
cum tulbură transparentele răni
din respiraţia cailor
– ce poate fi acea linişte
de goluri îngheţate
pe maneta acceleraţiei –
26
legile tehnologice
se învaţă în magazia de box
cu lovituri inconştiente
în plexul copilăriei
soarele poate fi privit
prin lupa diafană a durităţilor
prin gratiile fine ale femeilor
din ospicii de lux
27
text şi undă
necunoscutul îl îndură
cuvântul
28
pe scările rulante
ale supermagazinelor mişună
amatorii de dragoste blitz
copilul taie firele telefonice
spre fabrica de amoniac
poezia îndură viaţa
cu glas de cântec
dacă ne uită ora
piatra clima
sau ramul gotic
din atom în burgul
încuiat în dom
o regăsim tăcuţi
pe Diotima
29
cântă bătrâne în camera fără tavan
cu pereţi viorii
din piele de miel
să nu auzi
respiraţia morţilor
atât de aproape
de buza ce ne desprinde
din noi
30
sălbatica mea fericire
vocea unui tigru
într-o galbenă religie
moartea e un motiv de a cânta
mi-a trimis oglinda
să-mi reamintesc
bătrâna memorie
a păsării
roşie inimă zburătoare a hazardului
sălbatica mea
fericire
nisip subţire alb
pe lucruri
murdare
31
de-aş avea un crin de somn mai subţire
decât respiraţia păsării
sinucigaşe
32
jucătorul de biliard
scrutează poziţii ireversibile
în sala cu galbene turbioane
în părul aspru
al nebuniei
undeva trebuie să existe
un buton pentru pădurea de liliac
din ţinutul natal
33
oraşul de sticlă
are gândurile transparente
evenimentele se produc
prin afişaj electronic
apa verde a gravitaţiei
rugineşte în glastră
şi niciodată nu greşim
butoanele mătăsoase ale lacrimilor
din piaţa centrală a oraşului
a dispărut de o sută de ani
acel meteorit roşu
care se spune era o ţigancă
cu hainele arse de
dragoste
34
încearcă să mai cânţi
între pereţi verticali
acel galben vânt
în creierul meu
limbaj şi viaţă
aproximaţii infinite
ale fiinţei
sângele orb al sunetului
căutând o chitară
senzuală
35
motocicliştii cad
din spiţele propriului sânge
în mijlocul naturii
până când le cântă în trupuri
o pasăre cu respiraţia
negativă
ci în steaguri creşte neliniştea
înmulţită cu pătratul vitezei
luminii
36
seara răsună în camere
tangoul cristal galben
şi negru
pe care alunecă tinereţea
în partea cealaltă a
singurătăţii
copiii adorm cu dinţii strepeziţi
de-un fir de munte
şi automobile albe tac
asemenea unei ninsori
de sticlă şi oţel
pe gura prăpastiei
37
parcă din cifre
s-ar desprinde oameni
cu epiderma auzind
un craniu
tot mai îndepărtat
în negre văi de ziduri
ziduri şi ziduri şi ziduri
târziu mi-e dat
să-mi apăr piscul lacrimii
de ger
38
lămâi înfloriţi ard
liniştea din respiraţia sferică
a peştilor
soarele poartă brăţara
unei nopţi de
dragoste
pe via appia
minotaurii trec
de la viitor la trecut
39
mi-a căzut lumea peste degete
ghilotină imperială / un sculptor celebru
ambalează munţii în material plastic
– în adorare imagini numerice –
morala face nudism pe plajele
continentale / même la poésie
a quelque chose du dernier match
de cassius clay / bătrânul nu mai suportă
decât filmele în relief sculptura cinetică
şi ceaiul programat de computer / funcţie
de temperatura singurătăţii
ţara mea miezul de vis prin care cad într-un vechi manuscris
mi-e inima cu o secundă înaintea vieţii
politica e o dansatoare cu rochia din bancnote false
marile puteri funcţionează ireproşabil
« mon pays scalpé de sa jeunesse »
cărbune lună şi graţie / asemenea
unei gravuri vechi o privelişte perfectă
pătrunde în mine / lăsându-mi o moarte
trecătoare / un vânt de numere mari
întunecă rădăcinile zilei / gheara de cuarţ
a golului / tot ce trăiesc se petrece
în gând / într-o şoaptă de fier
om-manuscris / maşinile au simţul realităţii
doar moartea mă ştie sub viziera respiraţiei
copil / un vânt de numere mari îmi lasă
în privire muzica zidurile aurul
viteza performanţa şi dinamismul / viitorul
un cuvânt în care au pierit toate întâmplările
mi-a căzut lumea peste degete
în inima mea bucuria
are auzul diafan al morţii
caut o casă semănând cu vocea mamei
mi-a fost dat să aud
propria-mi carne încercuind
o pată roşie
propria-mi carne alb cuvânt
de măşti stratificate
deasupra cuvântului viitorul
surpându-se în imagini
atavice
râu de măşti limpezi
putrezind pe ziduri
cum pielea desprinsă a îngerilor
şi cânţi
mi-e târziu / de nemărginire
bate-n sufletul gol / steaua mării
pasărea bate-n ochi / visătorii
clopotele-mi bat peste fire
ziua îşi zvântă / puiul culorii
totul în jur / mi-e risipire
mi-e târziu de nemărginire
bate-n sufletul gol / steaua mării
cânţi / tramvaiele-n fier
îţi sudează neliniştea
quo vadis
40
urmează-mă iubito
în oraşul galben
zid şi neutrino
unde seara vine cu puşca electronică a
jazzului
uragan şi hiacint
ecuator celest
în ochiul îndrăgostiţilor
dar unde-i oceanul
verde şi gol
oceanul sunetului
originar
41
zidurile amplifică
nervul optic al aurului
eroziunea festivităţilor
cursele hipice
şi deşeurile de uraniu
singurătatea înaintând
ca fisurile oxigenului
în piatră
42
zăpada ascunde
putrede canale
mucuri de ţigări
şi negre nări la pândă
tuburi de orgă în lăzi de gunoi
peisajul cu mască
retează
oameni
bine bine bine
43
pe orice vreme
se poate face nudism
cu gândurile
ochelarii de spectator ne cresc
direct din orbite
44
de mic copil am ştiut
zidul curajului
e un truc
o motocicletă-om
ce nu va ieşi
din propria-i sferă
umană
45
iubito foloseşte
cercul copacului
în chip de coroană regală
primăvară nebună
primăvară ca o regină
tinereţe ca o violă
cu nervi
strălucitori
46
lumina masca tuturor morţilor
47
dincolo de tăişul zecimal
al rotoarelor
cocorul putea fi linia ondulată
după naşterea unei stele
dar nervii mei
nu o zăreau
uneori moartea
e prea aproape
48
liberatea stelelor
firava iarbă
ar putea fi un arbore zecimal
oxigenul puterii
şi fierul polinezian
osmoza verde
a cuarţului
în ametistul creierului
libertate
a stelelor
iarbă rocă şi fiinţe umane
nor într-o groapă comună
de spaimă
49
nimeni cu cunoaşte privighetoarea
limbajul de gheaţă
al ochiului sacru
muzica dintr-o piatră albastră
ţipătul litiului
modul aztec de a face dragoste
dar ceva rămâne
din mirajul adevărului
un mod de a respire
50
ciudat parcă ne numără
frunzele în cădere
casele au forma
unui gând strident
în nimeni nu mai e nimeni
uneori săracii aud neantul în lucruri
mâinile orbilor nu mai contează
agilitatea lor de gratii
pure mângâind un cuvânt
care ne gândeşte
cu nostalgia zeilor
nenăscuţi
prea repede ne scufundăm
în peisajul de somn şi fier
cu degetele asurzite
de tăişul cranian al ordinatoarelor
într-o solitudine de heliu lichid
şi inimă pulverizată
în gura de vid a obiectelor
numai cuvântul ne mai poate salva
cuvântul ce-şi macină forma
cu intensitatea unei stele
respirându-şi propria catastrofă
cuvântul prin care se văd
coastele viorii ale copiilor
muncitorii secvenţiali
cu tenul întunecat aidoma
unor cifre statistice
bandajul mărfurilor
ascunzând canale
în putrefacţie
trăim cu aproximaţie
cu ochiul disecat
de viteză
uluiţi nu observăm
cum câinii de vânătoare se reîntorc
cu tăbliţe sumeriene la gât
cine eşti tu venind din plasa vremii
cu o creangă de mirt atingând
spaţiul nostru
ay somnul ridică oraşe
pe gheare paralitice
muzica lor adie din viitor
dar clopote cibernetice ning
albastrul surzeniei
51
în unda psihică a zidurilor
costumul de scafandru
al copilăriei
52
medicii
aşteptând lângă o lumină
ce-şi naşte forma
nimeni în jurul respiraţiei
ulmilor
doar sirenele de mătase ale somnului
oxidând copia grădinii de fier
gramofonul obosind într-un balet mecanic
şi ochii de marmură roşie
când moare cineva zidurile
se apropie de ceasul
gării
53
dacă deschid ochii
în camera goală
pereţi albi acoperind
pădurea roşie
unde un iepure alb
îmi arde palma întinsă
a singurătate
pereţi albi fărâmând
pereţi roşii
până când se umple clepsidra
cu nisipul furnicilor
roşii
54
muzica înmiind vidul holografic al sinelui
55
numai o pasăre de fier poate cânta
în copacul cu fibre de aur
dar cântecul ei şchioapătă
ca gheata fără sens a unui condamnat la moarte
numai cuvântul poate învia lucrurile
în baia cu pilitură de fier
a chipurilor noastre
o secţiune prin surda năruire a civilizaţiilor
în cortul de aur
56
oraşul declanşează
malaxoarele munţilor
dar vine un timp când vasul
se umple cu pietre vii
şi apa în formă de lotus
vibrează ca botul unui miel
atingându-le
bucură-te în piscul umbrelor secetei trupului
căci vine un timp când obiectele
îşi dezvăluie cosmicul simţ
al lui eros şi erosiunea formei
până la ultima secantă a zborului
şi totul devine lumina
ce nu-şi poate părăsi
steaua
Suceava, 1979-1982
Din vol. Improvizaţii pe cifraj armonic, Editura Axa, Botoşani, 1998
IMPROVIZAŢII PE CIFRAJ ARMONIC
In memoriam Igor Stravinski
ALLEGRO
1.
un început
decapitat ca gestul umbrei pe o hârtie neagră
o apropiere a sensului
de chipul Tău cu vene de poem japonez
– juxtapunere în abis –
îngăduie viaţa
intensă orice fuziune a memoriei
cu pasărea de foc
ce succede muţeniei
astfel salamandra şi nimbul gunoaielor
oraşul cu mănuşi de verbe cosmice
al cărui ţesut anihilează descrierea
clare turnuri şi frontiere
de carne viitoare
pot înnopta în lumina
împădurită-n larg
2.
cândva vom fi texte vii
într-un stomac orbitor de oraş scufundat
exact în cuvântul oraş
3.
ameninţat de limpezimea dinaintea amintirii
curând melancolia străvede traficul timpului
sub pielea văratică a merilor
perechi de îndrăgostiţi îşi curbează
formele fluidice
printre stamine şi linţolii de cerneală
dintr-o carte în cealaltă
fi-va o ascensiune de morţi
în porii deschişi ai hârtiei
de la o filă spre alta
trupul devine relieful unei priviri
ce te absoarbe
4.
era corpul unei priviri
un idiom al nemişcării
o pată de gravitaţie
în literele răcoroase ale zidului
o virgulă cimentată în lumina
verde-olive
eram trecătorul cu mers negru
urmărit de acea imagine sub narcoză
emanaţie a absenţei
ce se cere împlinită
ca un perete
unde nervii imaginează
înspăimântătorul d i s e g n o i n t e r n o
dintre eu şi tu
5.
apuc un banjo cu lemnul lustruit
de înţelesul de raze al fiinţei
şi treptat mă revăd printre comete muzicale
sunt unicul meu prezent
repet şi ecoul lichefiază luna şi cuvintele
ieri sunt viitor
repetă imaginea mea de dincolo
şi degetele ireale ating orizontul fremătător al lumii
există o tornadă între eu şi tu
prin care mă caut cu floarea păsărea paradisului în mână
printre chipuri întunecate din trecut
ce-mi trec prin sânge cu viteza luminii
în timp ce trupurile decapitate
dansează hula pe partea cealaltă a timpului
eu sunt memoria negativă a cerului
aş vrea să plâng dar plânsul cade mototolit
în haloul dintre doi îngeri
aş vrea să ţip dar cuvintele au sensuri de foc
ce se surpă dincolo de cuvinte
aş vrea să te-ating dar mâna îmi alunecă
pe suprafaţa convexă a timpului
ieri sunt pe cale să sfâşii o mie de lotuşi
din bucata mea de viitor
rostogolită pe străzile aprinse de havaiene electrice
soldatul stă pe o geamandură veche în loc de scaun
în baraca spălătoresei cu coapse ciupite de muşte
lumina solidificată crapă pereţii
din scânduri murdare
în timp ce-i mângâie sânii moi ca nişte păpuşi de cârpă
până când obiectele lucrate la traforaj
frânghiile aruncate pe coconi de mătase
anemonele artificiale şi ciorapii negri
pătaţi cu motorină
clarinetul putrezind pe grămada de ziare vechi
se contopesc cu un rag-time
pentru 11 instrumente
e târziu şi liliecii traversează
“structura netă şi lapidară a motivelor
linearismul uscat şi tăios
al interjecţiilor alămurilor
incisivitatea explozivă a ritmurilor
dispoziţia asimetrică a măsurilor
şi frecventele deplasări ale accentelor
elipsele discursive
asprele opoziţii timbrale”
apuc un banjo cu pielea lustruită
6.
soldat mărşăluind pe străzi cu obloanele trase
din nimeni în nimeni sprijinindu-ţi plecările
într-o ceaţă sonoră ce te desface de lucruri
scrii cu toată cerneala corpului evenimente
putrezind deja sub doza letală de viitor
acoperă cu pătura de campanie
frumoasele cadavre ale
suferinţei verbale
bei o apă
ce te desparte
de gură
tu nu eşti o manevră de propoziţii
gramaticale
comandată
ANDANTE
1.
tot ce cauţi se caută deodată cu tine
până când drumurile se jupoaie
în cascade tăcute
pe faţa lunară a fiinţei
tot ce vezi se vede deodată cu tine
până când ploaia de ochi haşurează
musculoasele sensuri
cu o atât de reavănă orbire
tot ce auzi se aude deodată cu tine
până când un vârtej de urechi
îţi scufundă capul
tumefiat de tăcere
tot ce atingi se pipăie deodată cu tine
până când pielea în febrilă concentrare tactilă
înveşmântă înţelesul cuvintelor
cu plăgi luminiscente
tot ce miroşi se inhalează deodată cu tine
până când o pădure de liliac
îţi explodează în nările
atente
2.
trăsnet de mai
fată în cada plină
cu roua pădurii de liliac
3.
nu mai pot atinge muşchii argintii
ai verbului a fi
– salt alb ca un trăsnet de vară
cu o unică silabă –
şi numele Tău îmi coagulează mâinile
într-o pagină fără contur
acum şi dincolo şi numai
mi-ai dăruit un cal
cuvânt cu maxilare alungite
tatuaj cinetic al colinelor
dar trupul lui şi-a risipit
vocalele eterice şi calde
vedeam un zid de A la răsărit
şi norii rotind spumoase străzi
4.
din liniile de univers ale strigătului
înnoptate-n flăcări invizibile peste oraş
te răsuceşti spre ceaţa mătăsoasă
ivită din spinarea unui cal
şi ţi-e de rouă jumătatea stângă
ce se prelinge-n ţara inocentă
cu suitoare-arhitecturi
din numele îndrăgostiţilor
din liniile strigătului se încheagă
mulajul chipului reverberat
pe străzile-nspumate de ecouri
şi-n umbra roşiatică a podului
ay umbra calcaroasă
ce-ţi strânge făptura
5.
ea era o imagine în transă
era cuvântul şi radiografia muţeniei
masca pe care-o umple visul
nimeni în nimeni în nimeni
era atât de frumoasă
cu trupul haşurat de gândurile universului
ca un poem ce îşi curbează timpul
în devenirea sensului
era un infern de inocenţe
şi-i auzeam chipul cum îşi descarcă umbra
în miriadele
de bliţuri senzitive ale mâinilor
o mângâiere era un act cosmic
şi era nimicul
şi totuşi şi totuşi
sunetul epidermei devora toată urâţenia zidurilor
6.
îmbrăţişând-o seara
patul cu liliac alb
curgea-n nori
7.
acesta-i locul meu
imensa-ntindere a unui nume
terasă cu umbra crăpată
în dreptul inimii
aici sunt visat de plasma sonoră
cu mâinile retezate de vis
liniile destinului plutesc în pagina transpirată
de-o permanentă privire jupuită de ochi
nu e nimic de făcut
mişcările sunt închise în axiomele cobailor
cuvintele exală trenuri volatile
spre-o gară cu plecări suspendate
8.
uzat de vechile privelişti
pământul galben atomizat de texte
tremură perdea fluidă în cameră
repetând foşnetul frunzelor toamna
gura ta pulsar caligrafiat în clar-obscurul
melodios
vocala infinită din numele
ce îţi desprinde corpul de auroră
nu mai există prezent doar urma unei treceri
cometa ce deschide muchiile lucrurilor
într-un ocean de traiectorii istorice
cum poţi opri metastaza iluziei
boala care îţi umflă privirea şi mâinile
oraşul strivind direcţii ascunse în sângele copiilor
numai auzindu-ţi paşii printre imagini
încerc întreruperea cursului realităţii
prin construcţii în limbaj
oricum imaginaţia nu e un zid
prin poroasele cuvinte pătrund
graţioasele tije ale vanelor pneumatice
petalele cu parfum abstract ale ventilatoarelor
curcubeul uleiului
magicul râu al materiei
marile câmpii de calcul
aerul betonat de zgomote abur vibraţii
inima nu are culoarea naturii
III. MENUET –TRIO
1.
bătrânul îşi bea cafeaua la automatul bibliotecii
lăsând apoi să-l spintece din propria-i depărtare
intimitatea cuantică a filelor
împrăştie scrumul ţigării într-o propoziţie siderală
e un mesaj ce va fi fost să fie
ori nefiindu-l este
cum să-i desprinzi vocalele centrifuge
din filigranul informateriei
– maşina de scris şi umbra
mototolită a vocii
sumbra inocenţă din curbura cuvântului viaţă
într-un amurg evoluând în putrede fructe –
mâinile cu pielea rulată pe ecranul sfârşitului
îi înserează radioactiv în evenimente
singure ca larva imaginii în spaţiul negru
singur cu respiraţia-i de predicat morbid
veni-ne-va trupul dintr-o limbă moartă
o miliardime de literă
poate întoarce visul în descompunere
pe partea cealaltă
mâine de altădată
2.
cu o clipă fără timp
tu salvezi
îndepărtarea de tu
3.
plouă peste parbrizul anti-şoc
pe acoperişuri statistice
şi-n scuipătorile pentru sânge ale imaginaţiei
plouă cu o rafală de pierderi
către mine
pleoapele roşii mi se desfac
în oarbe-ntâmplări ce nu au căderea
de-a fi
plouă peste pistele cu certitudini interşanjabile
şi-n poemul cu centură de siguranţă
asfixiat de cerneala maternă
– memoria se pliază pe ea însăşi –
alerg sub narcoza unui vers mişcat
de modulaţiile fătului alungit
în nebuloasa fiinţei
plouă şi nu am căderea
şi nu am căderea
de-a fi
4.
alergi şi te scufunzi cu strada
în reavăna spumă a gesturilor ei
e primăvară şi-i înverzeşte vocea
ori umbra ei de dincolo
mai reală ca ţipătul
5.
părăseam stadionul municipal
prin a trupurilor aglutinantă urzeală
– mătase şi cenuşă răcoroasă –
tocmai gândind cum m-am rătăcit
şi prin tine şi-n jurul fiinţei tale
atunci am văzut un mort
înlăuntrul unui tocmai obraz
a cărui catedrală intra în poem
un mort cu vaste peisaje
în cenuşia pielii derivă
şi tocmai tu coborai o scară de lemn aromat
6.
eu m-am întâlnit cu lumea
într-un tu fără limite
7.
toamna cuvântul lumină se deformează
şi fumegă
în manuscrise galactice oraşe
cu mulţimi afazice
– tangaj în luciul unui măr –
prăjitorul de vinete cristalizează un abur
cu mii de învelişuri
ovoidale
prin care mâini străine-şi lichefiază
ţesutul originar
pe balustrada cuvântului toamnă
trupul tău în cadrul ferestrei din bucătărie
vibrează cum pelicula nocturnă
de febră a
nevăzutului
toamna armonia morţii e vie
8.
fluture aprins de
scânteia tramvaiului
petale ţâşnind din memoria aripii
9.
visul tău de a dura o casă
într-o tornadă de texte
când malaxoarele macină peisaje de febră şi aur
– sintaxă şi năruire
repetând foşnetul frunzelor toamna –
iarba nu mai îndură ficţiunea cubului
în oraşul cu baruri cinematografe şi săruri ferice
fericirea e o mască a muzicii
verticală stereofonie de sânge şi spirit
o pagină deschisă între oricând
şi jumătatea de clepsidră din craniul marionetelor
automobilele trec nici un prieten
singurătatea închide nopţile tuturor trecătorilor
cum o picătură de sânge
raza secundei
muzica sex diafan al timpului
înnoptează în plasa de puncte
variabile a raţiunii
– calde amprente într-o reîntoarcere –
dansează dansează paşii accelerează
freamătul invizibilului
cuvintele sunt negre leziuni
în sunetul pur
repetând foşnetul frunzelor toamna
zadarnic priveşti înapoi prin tulnice
cu fruntea imprimată în fazele lunii
nici un prieten doar pasageri
în turnul cinetic suspendat într-un nor de insomnii aurifere
vulturi la puterea numărului de aur
cetăţi de aur reclame de aur
trandafiri de aur şi totuşi pâinea de aur
cu gust de cenuşă
PRESTO
1.
azi nu mai scriu
peniţa dilată brusc
cerul alb dintre litere
e prima noapte de primăvară
un jazz-band de îngeri iluminează
dimensiuni în care mă trezesc
ca-ntr-un somn de obiecte paralizat în pagină
ce caut între aceste planete
fonetice ale morţii
eu poate tu astfel numai
cu trupul dinaintea naşterii înviat
de inima repulsivă
– ca şi cum aş transcrie măruntaie de zei
care mă citesc –
e prima noapte de primăvară
o febră mută
şi suferinţa precede semnificaţia
e prima noapte un vid de litere
m-apropie la o propoziţie
de pietre
2.
aştepţi în cel mai pur refugiu
o casă coagulând liniile chipului
cu orizontul
într-un fraged desen plutitor
printre coloane minoice
poate cândva
vei respira în afara camerei de tortură
a timpului cu viaţa
atârnând de simfonia psalmilor
vei copia cu sângele relieful
tandru al fiinţei
printre coloane minoice
aici ţi-e făptura
ruptă-n fâşii de mirare
doar de avide priviri cu puls de ţigară
cicatrizate brusc în ochii irizaţi
de-atâtea vieţi posibile
printre coloane minoice
încotro să privim spre a ne vedea
privirea
3.
când sus
în urma ta se curbau
înalte peisaje
de ceruri şi ape
sărbătoarea primăverii
ilumina
respiraţia invizibilului
trupul fulgera noi forme şi sensuri
ctitorind oraşe moi
cu ziduri din senzaţii luminoase
într-o perfectă gramatică a îngerilor
fragmente de străzi se-nvolburau
în conul trecerii
şi inima destrăma tot mai rar
cusăturile în abis ale serii
sus când
4.
a fi mulajul acestui poem
5.
dansa cineva în haloul
luminiscent
ce ideograme cinetice întruchipau mâinile şi
coapsele cristalizând o muţenie şiroind de voci
muzica tocea muchiile
dintre corpuri şi cuvinte
ochii din creierul extraplat al umbrei
în care cădeam îmbrăţişaţi în savuroasă dispariţie
dansa cineva în haloul de octave
mişcările-i fluide ca hârtia de biblie
extrăgeau din somnul comun
un peisaj cu urme de globule albe şi roşii
albe şi roşii
6.
căutam sensuri noi prin izgonirea păsării de foc
în câmpul închipuirii dilatat
dincolo de ghemul umbrei mele
blindajul realului era aproape perfect
nu mai ştiam nimic despre mine
când deodată cu degetele smulse
din mâinile imaginare
i-am atins netimpul fierbinte şi gol
era o făptură din puncte
cu un abis în partea stângă
captivă-ntre pereţii unei muzici
de mătăsoase ceasuri interne
trecea cu chipul iradiat de roua nevăzută
a unei străzi fără spaţiu şi timp
unde ziua e o hemoragie nocturnă a sensurilor
iluminând o inimă negativă
era hubloul prin care se priveau
două lumi curentate de vis
încet formele se desprindeau din lucruri
plutind în orizontul unui gând etanş
7.
chipul tău
brusc răsucit în ultimul gând
al unei frunze
8.
era târziu în noapte şi prea târziu în lume
şi trecători întârziaţi te năruiau cu trandafiri târzii
în cerul atavic cu îngeri friabili
înfoiate porumbiţe şi troleibuze
era târziu şi-n urmă-ţi trupu-ntârzia
vegheat de codane cu iuţi reliefuri
ce taie ceaţa albăstrie pe care-o văd orbii
în ghemul metafizic al străzilor
era târziu în adânc de târziu
iar bucuria o tristă problemă de limbaj
şi-ntr-un târziu de tine însuţi te pierdeai
9.
“muzica mi s-a înfăţişat adesea în vis
dar n-am putut s-o notez
decât o singură dată
era pe când scriam povestea soldatului
rezultatul m-a surprins şi m-a fermecat
am întrevăzut nu numai muzica
dar şi pe executant
era o tânără ţigancă
la o margine de drum
ea ţinea un copil pe genunchi
şi cânta din vioară ca să-l înveselească
motivul pe care îl repeta fără întrerupere
era cântat cu toată lungimea arcuşului
muzica îl încânta pe copil
care aplauda cu mânuţele
ea mă încânta şi pe mine
am avut bucuria să o pot reţine
şi am integrat acest motiv în micul concert”
10.
când m-am văzut ultima oară
stam singur cu ţigara întoarsă ca un electrod
către inimă
faţa îmi era o paletă de vechi limbaje crăpate
cu o albastră eczemă a luminii
în curba profilului
şi nu mai puteam coborî
scara în spirală lustruită de febra trecutelor doamne
apoi mi-au bătut în cuie ferestrele
11.
o nouă eclipsă în densa claritate
coagulează un orizont
de obiecte figurale
orchestra continuă să traseze
diafane ţesuturi sonore
în reţeaua filtrată de magie şi linişte
uşor petruşka poate fi prins
în levitaţia unei nebuloase mişcări
“ca şi cum ar fi ars încetul cu încetul
toate elementele muzicii sale
dezvăluindu-i adevăratul schelet
ritmul”
a devenit un puls de imagini pe o faţă nevăzută
sub care se prăbuşeşte orbita de aur
piatra în carne
gândul în Dumnezeu
amplificare a spaţiului
prin transparenţă
uneori umbra umbra umbra
nu mai imită imită imită
Suceava, 1995
Din vol. Axolotul, editura Maşina de scris, Bucureşti, 1998
AXOLOTUL
DUPĂ LUMINĂ FOCUL
a solo nijuin renku –
primul fluture
crater în erupţie
ori sevele-n crâng
izvor de munte arzând
doi stânjenei înfloriţi
focul penelor
iluminează cana
ultimului ceai
cartea şi lumânarea
trec dincolo de real
lună de iarnă
o flacăra de polei
peste lucruri vechi
din adâncul oglinzii
redă-mă tu zăpezii
în absenţa ta
la lumina ochilor
molii dansează
jetul unei simfonii
înaintând în ceară
scarabeu sacru
numai devorându-se
poate străluci
trecerea gândurilor
prin sticla lampei doare
oraş cu doi sori
într-un astru subteran
dispare spaţiul
cum soarbe curcubeul
lumina îngerilor
întorcând roata
printre spiţe i-am visat
o clipă chipul
tăcerea frunzei cade
peste umerii fierbinţi
poartă cu soare
în jarul castanelor
tresare luna
toamna formele zboară
în lumea celuilalt eu
muzicantul orb
încălzindu-şi mâinile
lalele roşii
ca să pot cânta aştept
ora absentă-n cadran
din nou acasă
trandafirul sălbatic
strânge ghitara
vântul de mai dilată
după lumină focul
AXOLOTUL
–a solo nijuin renku –
vânt peste valuri
în sânge sarea mării
caută malul
nori de toamnă risipiţi
de viola d’amore
privind cu nesaţ
cochilii spiralate
printre plopii goi
căi dedublate într-un
pătrat negru pe fond alb
timp încremenit
între cuvânt şi umbră
o salamandră
în galbene inele
ţi-aş prinde părul roşu
prin ceaţa groasă
întâlnind axolotul
cu chipul dragei
departe de noi plutim
printre gravori neştiuţi
în portul străin
anemone de mare
scufundă cerul
din clopotul părăsit
greierii îşi fac sălaş
ceara lichidă
acoperă cărţile
metamorfozei
crisalide fumurii
răsar dintre vocale
din forma larvei
extrag încet conturul
absenţei tale
în palmă simt vârtejul
numelui tău îngheţat
ţipăt troienit
albatroşi cu mirt în cioc
fragmentând luna
schimbate-s ultimele
locuinţe pe apă
crâng de mesteceni
dintr-o fiinţă în alta
trece muzica
doar sunetul timpului
poate încolţi iarba
printre flori de prun
clepsidra curge în sus
până se stinge
în păduri de liliac
focul devorând focul
CĂLCÂND HUSA GHITAREI
– a solo nijuin renku –
prin hubloul mat
intră năluca toamnei
dintr-un vechi haiku
putreda poartă dintre
lumi elicea o taie
departe iazul
luciul brumei pe case
îngână morţii
doar pasărea măiastră
peste cartea din tibet
toţi ochii scrutând
lista înecaţilor
la un computer
m-aproprii cu genele
de talpa ta fierbinte
oase de mamut
oglindind crizantema
cu care te-ating
valuri ştirbind inscripţii
din rame groase de plumb
stropii îngheaţă
pe cortul ţiganilor
în mii de semne
pe coarda si arcuşul
cu geru-n rezonanţă
ascultând în nori
pleoscăitul tăcerii
o rândunică
simt aripi nevăzute
pe locul unde dormea
privind-o şi-n vis
caut constelaţia
ce ne uneşte
armonia sferelor
arde-n măceşul din păr
corola lumii
cântecul ciocârliei
întâlnind luna
stradă cu oameni absenţi
călcând husa ghitarei
nimeni nu vine
pendulul ros de carii
se sparge-n bucăţi
un fir de iarbă trece
prin haina părăsită
găuri fumegând
pe tigrul de hârtie
primul ghiocel
sub carul nopţii de mai
podul devine urlet
DINCOLO DE LABIRINT
– a solo nijuin renku –
zadarnic priveşti
păducelul sălbatic
un do de piatră
taina florilor albe
dilată munţii în zori
în aerul pur
tăcute se oglindesc
undele formei
cum soarbe universuri
un sfânt la ora de ceai
marea agită
aureola lunii
şi gânduri moarte
toamna buza-i reflectă
o altă-mbrăţişare
frunze – alunecând
dincolo de labirint
pe coapsa verde
ştiu de ce închid ochii
când am rătăcit calea
orbii ascultă
bubuitul luminii
în catedrală
aşez tuburi de orgă
pe mormântul lui johann
vântul îngheţat
grădina circulară
se schimbă-n sunet
jarul nu mai conţine
muzica sacră-a lunii
pe masa de scris
afrodita de tomis
biruie golul
trecerea mai departe
sfidează orice exil
singur îţi gravez
ideograma sărut
pe bobul de grâu
scara spălată-n sânge
ţi-o voi arunca de sus
pe grinda de lemn
spicele au putrezit
în mâini de îngeri
peste cadran bonsaiul
înverzind minutarul
din flori de salcâm
piticul îşi zideşte
casa plângerii
parfumul primăverii
frăgezind strigătele
SCARĂ ÎN SPIRALĂ
– a solo nijuin renku –
cu flori de vişin
ideograma haru
o scrie un orb
fix o privesc prin golul
dintre două petale
cum se dedubla
în primăvăratice
trupuri de rouă
pielea capătă semne
ciudate pe strada ta
oraş îngheţat
patinatorii urcă
pe luciul lunii
fulgii ocolesc în parc
doar două umbre de jar
flama brichetei
amplifică tremurul
buzelor noastre
tramvaiele se ciocnesc
cu fluturi mari de noapte
cu o pensetă
în structura paginii
prind un cap de mort
ce oglindă perfectă
cartea legată-n argint
într-un mesteacăn
cântecul mierlei strânge
lumina în snopi
câteva spice plutesc
spre cercul nuferilor
gura rotundă
i se străvede-n ceaţa
gării sordide
numai c-o frunză i-ating
spaţiul cald dintre glezne
mângâi cuvântul
m o o n din dicţionarul
muiat de toamnă
copil desculţ ocolind
cuib de vrăbii dus de vânt
scară-n spirală
norii imaginează
aripi fără trup
oare cine a vopsit
treptele spre casa mea
sub grinda albă
florile de tei tresar
o libelulă
pereche de orbi călcând
ideograma haru
POEM DE JAZZ
– a solo nijuin renku –
gură de metrou
mulţimi în norii iernii
şi-un ceas atomic
primii fulgi acoperă
sacul de box din curte
poemul de jazz
oraşul se strecoară-n
gama de aur
enorme printre lacrimi
casele văruite
un alb simfonic
din sute de fulgere
frunze pe lună
“ea doarme astfel trează
din somn când se trezeşte”
motocicleta
ce-i duce înlănţuiţi
curbează ora
hipodrom fără curse
de cai singurătatea
străzi transpirate
în mănuşa vitezei
nu-i timp de mâine
şapte porumbei ciocnesc
rozeta catedralei
noaptea polenul
migrează-n trupuri de sfinţi
şi-n vechi viori
irizate de lună
penele ciocârliei
planor ocolind
caruselul părăsit
vârtej de linişti
doar crengi înmiresmate
adie nu sunt şoapte
fiecare trup
secretă propriul său timp
două abisuri
întunecate şine
pulsează sub tramvaie
galben saxofon
spre cerul super-galben
în sunet eu sunt
concertul erotiza
cuiburi noi de rândunici
pământul reavăn
înflorind printre vişini
dincolo de zid
în umbra pianului
pâinea de primăvară
FRAGII SĂLBATICI
– a solo nijuin renku –
ţâşnind dintre maci
o rândunică-mi taie
cărţile de joc
un grăunte de polen
pluteşte-n biserică
crengi înfăşurând
o scară de frânghie
lemn de lumină
din şaptezeci şi două
de nume sacre turnul
luna ori frunza
salt reverberând hăul
din stânca firii
doar două siluete
în altarul de brumă
mesteceni toamna
muşchii feţei îi tresar
prin somn spre mine
în vene diafane
sânge foşnind de fiinţe
picături roşii
pe lampa de pergament
lămâiul negru
din vechi ogive desprind
axul secret al razei
pereche dansând
fulgii în zbor îşi menţin
forma şi ritmul
luna înflorind cupluri
în oglinda de gheaţă
oraş întrupat
din oasele sfinţilor
fragii sălbatici
în tăciuni nu pot găsi
pivotul flăcărilor
o clipă ziua
şi noaptea îţi respiră
profilul aprins
desfac noduri de unde
în părul tău auriu
cărţi după cărţi
ţi-acoperă faţa
roasă de o nemărginită frază
prin hârtia velină
simt briza primăverii
şapte ghiocei
pe chitara fierbinte
cânt pentru tine
în albul florii de mai
caut corul înstelat
TURNUL ASTROLOGILOR
– ryogin nijuin renku –
Şerban Codrin & Constantin Severin
zi pe sfârşite
zăpada iluminând
singurătatea ş.c.
în pridvorul îngheţat
un corb pândeşte umbra c.s.
împuşcătură
bufniţă speriată
în clopotniţă ş.c.
fotografia tatei
mai vibrează pe cruce c.s.
munţii din lună
cu nimic nu tulbură
crizantemele ş.c.
numai un pat de frunze
sub stânca unde-o aştept c.s.
stăm împreună
se scutură stejarii ş.c.
şi arţarii-n gol
stele căzătoare prin
aburii ceştii de ceai c.s.
străinul văzând
cana de pământ soarbe ş.c.
apa cu pumnul
“to be or not…” se-ntreabă
cu pumnalul în mână c.s.
teatru de vară
uitat pe scenă râde
craniul lui yorick c.s.
c-o noapte mai devreme
luna pârguie orzul ş.c.
păsări inversând
minutarul din turnul c.s.
astrologilor
din clipa despărţirii
a trecut un mileniu ş.c.
vârf de mesteacăn
desenându-ţi piciorul c.s.
dincolo de timp
atârnă o sabie
la capătul firului ş.c.
sfârtecat de roţi
între lanuri de tutun c.s.
oraşul galben
aceleaşi brazde hrănesc
şi râma şi-mpăraţii ş.c.
dintre flori de prun
răsare întunecat
prezicătorul c.s.
noaptea de mai mi-aduce
în gând cartea genezei ş.c.
____________________________________________
Articles similaires
Tags
Partager
