Claudiu M. Florian

 

IMG_2859

 

(România-Germania)

 

 

 

VÂRSTELE JOCULUI – STRADA CETĂŢII (Editura Cartea Românească, Bucureşti, 2012)

Fragmentarium

 

 

 

Claudiu M. Florian3

 

 

 

Toate sunt de‑mai‑multe‑feluri. Oamenii de aici faţă de oamenii de aiurea, o limbă faţă de cealaltă, sărbătoarea noastră, acasă, faţă de sărbătoarea din televizorul brun‑roşcat. Nimic nu e totuna. E tot două. Sau trei. Sau patru.

E Ajunul Crăciunului, şedem toţi trei în faţa bradului împodobit, presărat de culori, şi cântăm. Însă de cântat nu cântăm tustrei, doar şedem, pentru că nu ne ajută limba pe toţi. O, Tannenbaum…, sună micul nostru cor, al Bunicii şi al meu, în vreme ce Bunicul, alături, se mulţumeşte să stea şi să îngâne încetişor. El nu vorbeşte limba ăstui cântec şi, numai din auzite, va fi pricepând destul de puţin despre tutuirea copăcelului îmbrăcat în cetină şi despre lauda adusă lui pentru cât este de credincios. Singură priveliştea îl va fi făcând să constate că şi iarna, când totul e nins, făptura cu ace verzi din faţa ochilor noştri renaşte într‑o bogăţie de podoabe.

Pe urmă el, Bunicul, este cel împreună cu care cânt: „O, brad frumos…”, iar Bunica este cea care zumzăie domol, deşi, în ce o priveşte, ea înţelege această nouă limbă a aceluiaşi cântec – şi o vorbeşte deopotrivă. Îl lasă însă pe Bunic să ia cântecul, fiind atât de rare dăţile când adăstăm în tihnă, toţi trei, eu ţinând isonul amândurora. Limbile cântecului nu ne despart nici pe departe pe cât ne unesc melodia şi prilejul acestuia. Cât despre mine – eu îi pricep pe amândoi şi ştiu prea bine că ei cântă despre acelaşi lucru, în cele două limbi vecine de care Bunica, pe de o parte, şi Bunicul, pe de alta, se folosesc zi de zi în tot ce au de spus şi care adesea şi cu discreţie se completează reciproc, mai şi strecurând ori şterpelind, în buna vecinătate a cuvintelor mai scurte sau mai lungi, unele detalii: O Tannenbaum nu înseamnă în germană „O, brad frumos”, ci doar „O, brad”.

Ca şi la cântat, sunt singurul care poate vorbi cu amândoi în fiecare limbă în parte. Pentru că Bunicul limba Bunicii nu o vorbeşte, iar ea limba Bunicului nu o cântă.

Fiindcă Bunica şi Bunicul sunt ei înşişi de‑mai‑multe‑feluri.

 

X X X

 

Trei case mai încolo, pe stradă la noi, locuieşte un bătrân. Un nene foarte bătrân. Foarte, foarte bătrân. Îl cheamă Adam şi niciodată nu a fost altfel decât bătrân. Bunicul şi Bunica nu au vârstă, ei pur şi simplu sunt cum sunt şi altfel nu mi‑i pot închipui – deşi uneori e vorba că şi ei ar fi bătrâni, dar că odată ar fi fost şi ei la fel de mici ca mine. Ar fi hazliu: să ne fi găsit odată faţă în faţă, la aceeaşi înălţime, eu privind‑o pe Bunica drept în ochii ei albaştri dindărătul ochelarilor, cu fruntea‑i albă umbrită de baticul în culori palide, şi jucându‑mă în nisip cu Bunicul, cu ridurile sale din colţul ochilor, care îl fac mai mereu să pară că zâmbeşte, şi cu costumul său cu vestă şi cravată, croit însă ca pentru mine.

Adam se arată arareori pe stradă. Când apare, se aţine mereu în preajma casei sale, în trecere, cu paşi nespus de mici şi de înceţi. Oamenii îi spun Adam‑baci, iar Bunica spune, când vorbeşte despre el, „săracu”. Nu pentru că ar fi sărac, ci pentru că e bătrân şi singur.

De când Bunica mi‑a povestit, deunăzi, despre o carte în care ar sta scrisă o poveste deosebită, care ar vorbi despre cel dintâi om de pe pământ, de când mi‑a mai spus şi că pe acel prim om l‑ar fi chemat Adam – de atunci emoţia mea e fără margini, pentru că sunt sigur: el, mereu‑bătrânul Adam, e cel dintâi om! Sunt vecin cu primul om de pe pământ! Singurătatea lui nu mi se pare vrednică de milă, îmi inspiră mai degrabă, când îl văd, un soi de nelinişte, de teamă chiar. Omul care umblă singur acum a umblat singur pe când n‑a existat încă nici un alt om pe lume. Nici măcar eu. Undeva în trecut îmi închipui lumea ca fiind întocmai ca acum, doar că fără vecini şi fără case, fără cetate, chiar şi fără Bunica şi Bunicul. Poate şi fără Îngermania. Doar iarbă şi vale şi, peste grădina noastră, zarea de păduri. Şi undeva în sihăstria asta verde, pe strada noastră pustie care nici nu există, cu aceiaşi paşi mici şi înceţi, Adam.

Nu l‑am văzut niciodată plecând undeva în altă direcţie. Doar în lungul străzii, în jos şi în sus, mereu în apropierea casei sale, şi de cele mai multe ori îndreptându‑se către ea, către casă. Nu l‑am văzut niciodată la vorbă cu vreun alt om – cum se poate? El e ca timpul de bătrân, e frate cu el. Şi cu acela nu poţi sta de vorbă. Îl poţi doar contempla, câteodată, în tăcuta sa trecere.

Timpul aici e de asemenea de‑mai‑multe‑feluri.

 

X X X

 

De la o vreme televizorului îi merge foarte rău. Atât de rău, încât nici de pumnii Bunicului nu mai ascultă. Nenea Ghiţă Electricianul, pe care îl cheamă la fel ca pe poştaş, dar care face altceva şi nu are deget arătător la mâna dreaptă, s‑a lăsat din nou invitat la noi, a săltat cutia brun‑roşcată pe mijlocul mesei, i‑a desfăcut capacul negru de carton din spate şi a cules din ea pe rând, ca pe nuci, lămpile cenuşii pline de praf, aşezându‑le pe masă, în jurul celor două pahare cu vin de rozincine. Vinul e încă de anul trecut, din cel bun, tranşa întâia, deşi am ieşit în primăvară. Însă în cele din urmă nici nenea Ghiţă nu mai ştie care e pricina şi de ce Tovarăşul de pe ecran fuge mereu în sus, pentru ca iute să răsară din nou de jos. După multe ocări pe două guri, cum că Tovarăşul să facă bine să stea odată locului şi să nu mai vrea mereu să urce, nenea Ghiţă e nevoit să renunţe şi, apucând paharul cu mâna lui fără arătător, să‑şi recunoască neputinţa. Astfel că nu mai rămâne decât o soluţie: să vină taică‑său lui Walter, căruia îi zice „depanator‑de‑meserie”, nu doar „electrician”, să ducă televizorul să‑l repare la el în atelier. Are un atelier plin cu televizoare, care bune, care stricate, care cu Tovarăş în ele, care fără.

Nemulţumirea Bunicului e cu atât mai mare, cu cât se vorbeşte că tocmai în aceste zile Tovarăşul urmează să fie numit preşedinte, primul preşedinte al Republicii. Se spune că asta s‑ar putea vedea şi la noi acasă, în Dacia II.

Adevăratul depanator, cu deget arătător la mână şi cu maşină, trece a doua zi pe la noi să ia televizorul, şi‑l duce. Propunerea mea, de a lăsa baltă lămpile din Dacia II şi de a urca în pod, spre a vedea direct acolo ce se întâmplă cu Tovarăşul, n‑a fost luată în seamă. Au dat numai din cap şi şi‑au văzut de treabă. Câteva zile mai târziu, tatăl lui Walter ne aduce aparatul înapoi, cu toate lămpile la locul lor. Când, plini de aşteptare, îl pornim, constatăm cu mulţumire că totul e din nou cum nu se poate mai bine. Tovarăşul, care de acum se numeşte „Preşedintele”, nu vrea să mai urce nicăieri şi stă ferm în faţa noastră.

 

X X X

 

Puţin mai târziu şi ceva mai departe, afară din pădurea deasă şi după câteva scurte opriri prin gări foarte mici – Tatăl spune că se cheamă halte, tocmai pentru că Halt în germană înseamnă „oprire”, prin urmare tot cunoaşte Tatăl un cuvânt german! – răsare ca din neant o altă pădure cât toate zilele. Care însă nu e formată din copaci, ci din stâlpi înalţi şi supli de fier, strâns împletiţi între ei printr‑o ţesătură deasă de sârme subţiri şi încrucişate. Cât nişte turnuri urcă spre cer, dominând împrejurimile, trei stâlpi uriaşi, de o statură cum nu mi‑a fost dat să văd până acum. Corzi subţiri de sârmă leagă între ei umerii ascuţiţi, situaţi pe acelaşi nivel, dintr‑o parte într‑alta şi de sus în jos şi de‑a curmezişul, în toate direcţiile. Totul e colţuros şi drept, ca o uriaşă poartă de sârmă către o terasă în văzduh, albastră‑deschis, presărată cu tufe albe de nori.

Nu, nu e asta. Nici vorbă – poartă de sârmă. Ce, însă, reprezintă cu adevărat, e cam greu de înţeles. La întrebarea mea, Tatăl spune că ar fi o staţie de bruiaj. După un şir de întrebări, la care el răspunde oarecum nelămurit, se conturează treptat o explicaţie: e o staţie de bruiaj pentru omuleţii din radioul cel negru. Doar e vorba mereu că n‑ar avea voie să spună toate câte le spun. Însă de spus le spun cu toate astea. Cum poate exista ceva ce nu ai voie să spui? Sigur că da: nici eu nu am voie să spun tot – ba nici să le observ pe toate. Cuvinte urâte, de pildă, pe care le aud pe stradă sau la Paula‑Tante. Numai că omuleţii cărora Bunica şi Bunicul le dau în fiecare seară ascultare vorbesc cu toţii liber şi cursiv, cuvinte urâte însă nu mi‑a fost dat până acum să aud de la ei. Atunci cum de e nevoie de o asemenea instalaţie uriaşă, doar pentru a face câţiva prichindei cu glasuri cuminţi să tacă? Şi totuşi: îmi vine în minte că din când în când, în unele seri, glasurile lor prind într‑adevăr să scârţâie, alunecând şi dispărând cu totul. Ceea ce pentru Bunica e de fiecare dată prilej să răsucească de buton, în căutarea altor omuleţi, care să poată vorbi mai departe, iar pentru Bunicul, prilej să spună uneori cuvinte pentru care cu adevărat ar fi necesară o staţie de bruiaj.

 

X X X

 

Înaintea noastră au cântat pionierii din clasele mai mari, de la şcoală. Ceva despre primăvara care râde iarăşi şi despre sosirea lui întâi‑de‑mai. Şi despre muncitorii care au pornit să se înfrăţească şi să sărbătorească. Toate acestea pionierii le‑au cântat în româneşte.

Şi acum cântăm noi în germană.

Înainte însă de a urca, adineauri, pe scenă, ceva cam timoraţi în faţa atâtor oameni, a apărut Tovarăşa Comună, pe care o cheamă de fapt Gerlinde, şi ne‑a ţinut un mic discurs. Helga‑Tante, cu care am făcut ultimele repetiţii, nu părea foarte încântată. A stat doar şi s‑a uitat cam sever şi n‑a zis nimic.

— Voi veţi fi cei mai mici care vor apărea aici pe scenă – ni s‑a adresat, precipitat, în germană, Tovarăşa Comună cea slabă – şi de aceea trebuie să fiţi şi cei mai buni. Arată grozav costumele voastre – a mai spus, de parcă ne‑ar fi văzut cu ele întâiaşi dată. — Frumos vi le‑a mai făcut Tante Helga! Ce fel de alea sunteţi voi? Lilieci?

— Râânduneee‑le! – a mormăit Bruno.

Ach, rândunele! – s‑a mai entuziasmat scurt tovarăşa Gerlinde, după care a revenit sec la obiect: — Aşa, acum, Kinder… copii, fiţi atenţi: la sfârşit, după ce v‑aţi isprăvit de cântat cântecelul, primiţi o surpriză. Vă rog să rămâneţi cu toţii pe scenă în ordine şi linişte şi să vă bucuraţi, până când o să plecaţi în şir, unul după altul. Nimeni nu pleacă prea devreme, şi cu toţii aveţi a vă bucura în aşa fel încât să vadă şi lumea, pentru că fiecare din voi va primi ceva. Gut? Bine?

Entuziasmul ne‑a cuprins numaidecât şi a trebuit curmat printr‑un şuier „şşşt!”, pentru că‑i deranjam pe pionieri din cântat. Doar Helga‑Tante nu s‑a prea bucurat de anunţatul nostru cadou.

Am dat cu totul uitării emoţia apropiatei reprezentaţii şi a existenţei de rândunică în faţa atâtor oameni. Ce‑o fi fiind ceea ce vom primi? Un pachet Dingermania? Probabil că nu. Pentru că pe ăsta îl primeşte, dacă‑l primeşte, tot numai câte unul. Atunci bunicul sau alt om mare din casă trebuie să plece cu trenul până la Braşov, la vamă, spre a‑l afla acolo, a‑l deschide zorit şi a lăsa să fie controlat ce‑i înăuntru. După care se ia puţin ceva din el, se dă şi la vameş, se închide la loc, se leagă provizoriu şi se îndeasă într‑o sacoşă mare, cu care e adus cu trenul înapoi acasă. Pe urmă se pune pe masa cea mare la mijloc, se deschide cu grijă, în linişte, şi toată familia se adună şi se bucură.

 

Treaba cu cântatul nostru pe scenă pare că a mers bine, altminteri mulţimea de oameni n‑ar aplauda şi nu ne‑ar privi cu atâta entuziasm. Ne‑am strecurat pe scenă în cruciş şi‑n curmeziş, ca trenuleţul, ne‑am împrăştiat fâlfâind din aripi, când perechi, când ţopăind câte unul, în vreme ce doi dintre noi au jucat mirele şi mireasa. Din păcate aceia doi n‑am fost Karoline şi cu mine. Cântecelul german face vorbire despre sumedenie de păsări, despre ciocârlie şi bufniţă şi fazan şi piţigoi şi multe altele, în vreme ce noi cu toţii nu suntem decât rândunele, care în cântec nici nu apar. Asta nu pare să‑i intereseze pe oameni – mulţi nici nu vorbesc germana.

Cum o fi, cum nu, acum stăm locului în semicerc, în aşteptarea surprizei pentru noi.

Tovarăşa Comună cea sfrijită, care de la începutul reprezentaţiei noastre stă jos, lângă colţul scenei şi aşteaptă, urcă sprintenă cele trei‑patru trepte de scânduri, se întoarce pe jumătate la noi şi apoi către oameni.

Liebe Kinder – începe ea, de parcă s‑ar adresa lumii aşezate pe iarbă, iar prezenţa pe scenă nu pare să‑i dea emoţii, deşi evoluează în faţa atât de multor oameni –, dragi copii, aţi cântat şi dansat aşa frumos şi, pentru că azi sărbătorim Întâi Mai, Partidul nostru s‑a gândit şi la voi şi vrea să vă răsplătească, pentru că e o cinste să fii răsplătit de Partid, iar voi prin realizările voastre aţi meritat din plin, ca să vă fie îndemn pentru alte măreţe realizări, pentru înflorirea şi propăşirea scumpei noastre patrii.

De aceea probabil şed atâţia oameni în iarbă, pe coastă, şi aplaudă. Pesemne ăştia sunt cu toţii de la Partid. Şi de fiecare dată când Partidul dăruieşte ceva, se aplaudă. Asta s‑a văzut de mai multe ori în televizorul brun‑roşcat: cum o mare mulţime de oameni şade şi aplaudă pe cineva, cel mai ades pe Tovarăşul. Cum s‑a întâmplat şi când i s‑a dăruit încredere, la congres’al’unsprăzecelea al pecere. Şi când el a dăruit la rândul său, cum s‑a spus, un mare cadou ţării întregi, în aplauzele celor mulţi din sală, un cadou cu un nume lung‑lung, repetat adesea de atunci de către unii din televizor, ca o poezie pe care o poţi învăţa pe de rost: programul‑partidului‑comunist‑român‑de‑făurire‑a‑societăţii‑socialiste‑multilateral‑dezvoltate‑şi‑înaintare‑a‑României‑spre‑comunism. Aşa s‑a spus. Cu un asemenea nume lung, cadoul e pesemne şi foarte mare, mult prea mare ca să încapă în televizor, unde nu l‑am văzut niciodată. Şi totuşi, nu ştiu ca Helga‑Tante, Resi‑Onkel, nenea Moraru sau vecinul Schuller, chiar Bunica însăşi, să fie şi ei din Partid. Pentru că şi pe ei îi disting, şezând în faţă, în mulţimea de oameni dinaintea noastră, ascultând cu chipuri concentrate.

— Răsplata voastră, liebe Kinder, dragi copii – continuă Tovarăşa Comună –, voi primiţi… vouă vi se face cinstea de a fi primiţi, ca primă serie, în nou constituita organizaţie a „Şoimilor Patriei”!

Pe urmă spune acelaşi lucru încă o dată şi în româneşte, cu accentul niţel diferit al acelor oameni care vorbesc mai mult germana.

— Asta e organizaţia nou‑constituită special pentru voi, care vă arată grija pe care v‑o poartă Partidul şi guvernul – continuă Genossin Gemeinde, privind fugitiv către noi şi apoi din nou către oamenii cei mulţi din iarbă. — Aici să vă simţiţi ocrotiţi şi să faceţi lucruri frumoase, până când veţi merge la şcoală şi veţi fi făcuţi pionieri.

Încercăm să fim niţel bucuroşi. Iniţial fără să ştim prea bine de ce. Probabil pentru că a fost vorba să ne bucurăm. Cât despre lucruri frumoase: privirile noastre caută cadouri frumos împachetate, jucării sau niscai dulciuri, care să facă răsplătirea noastră palpabilă. Însă îl loc de toate astea, Tovarăşa Comună cea subţire apare dintr‑un colţ cu o cutie mică de carton, de tot albă şi simplă şi deloc împachetată ca de cadou, dănţuind în direcţia noastră, de data asta învăluindu‑ne cu privirea doar pe noi.

— Aici! – se lansează ea din nou. Aici primiţi semnul că aparţineţi cu toţii Şoimilor Patriei. Asta o purtaţi începând de azi la uniformă!

Uniforma noastră e fustiţa aia năroadă, albastru‑deschis, dar în mod excepţional astăzi nu o purtăm, pentru că suntem rândunele negre.

Genossin Gemeinde scoate din cutiuţa ei o bucată mică şi colorată de stofă, tăiată de‑a lungul, strânsă la mijloc cu un nod şi care se fixează la spate cu un ac de siguranţă. Pentru că sunt primul în rând, sunt primul căruia i se fixează de piept bucata cea mică de stofă.

— Ăsta e tricolorul, pe care ca Şoimi ai Patriei îl veţi purta până ce Partidul vă va face cadou o uniformă potrivită. În curând părinţii voştri or să v‑o poată cumpăra de la magazin.

Pe urmă ţopăie ca o vrabie de la unul la altul, agăţând fiecăruia tricolorul de costumul de rândunică.

Bucăţica roş‑galben‑albastră de pe piept arată ca un fluture strivit. Atârnă ceva cam strâmb, precum în rândul din faţă mustaţa subţire a lui Resi‑Onkel deasupra surâsului său şi mai subţire. Tovarăşa Comună face o figură mulţumită şi, ca omul după lucrul bine făcut, priveşte la noi, care stăm cu toţii muţi, cu fluturii noştri tricolori. Mai mult se pare că nu vom primi. Câţiva oameni au aplaudat, însă au fost mai puţini decât la cântecelul nostru de adineauri.

Pe urmă urcă iarăşi pionieri pe scenă şi mai cântă ceva despre Întâi‑de‑Mai, în vreme ce noi coborâm tăcuţi scara scurtă de lemn.

Privim unii la alţii şi ne ciupim din când în când de bucata de stofă colorată. Arată frumos, cele trei culori roşu‑galben‑albastru pe fundalul negru al costumului.

Abia a trecut cuvântarea despre onoarea de a fi şoim şi nu mai e nimic deosebit în a fi şoim. Nu ne mai aflăm sus pe scenă, abia de ne mai ia cineva în seamă, nimeni nu ne mai aplaudă, iar mâinile noastre goale nu mai trebuie să fâlfâie, pentru că nici rândunele nu mai suntem. Nici Tovarăşa Comună nu mai e sus, să vorbească frumos oamenilor despre noi. Captivată stă de vorbă, ceva mai alături, cu un domn important şi sobru în costum gri, cu cravată şi servietă neagră.

Vecinul Schuller face acelaşi lucru cu Resi‑Onkel, care continuă să surâdă strâmb, şi‑l aud spunând:

Şoimii ca şoimii, dar nici rândunele să nu uite să fie. Rândunelele‑s păsări migratoare…

 

X X X

 

Tocmai în seara asta, când am crezut că acasă eu voi fi în centrul atenţiei!

Între timp am aflat şi ce este un şoim. Creşte şi pe la noi prin ţară – de bună seamă, cum ne‑ar fi stat altminteri ca şoimi ai patriei, fără şoimi în patrie? O pasăre voinică şi ageră, care le vede pe toate şi care pândeşte şi prinde şoareci. Ca pisica. Doar că zboară, ceea ce nici pisica, nici eu nu putem. O spune şi cântecul ce răzbate din emisiunea pentru copii de duminică dimineaţa:

„Şoimii patriei, şoimii patriei,

Spre lumină vom zbura,

Şoimii patriei, şoimii patriei,

Pentru tine, ţara mea.”

Prin urmare zborul este cel care îi strânge pe şoimi în organizaţia căreia de astăzi îi aparţinem şi noi. Nu pânda şi nici prinsul de şoareci. De aceea, pesemne, nu există şi organizaţia pisicilor patriei.

Şi tocmai astăzi Bunica şi Bunicul par mai curioşi ca oricând să afle ce s‑a întâmplat. Când unul, când celălalt trec dintr‑o cameră într‑alta şi înapoi, schimbând, când se întâlnesc, vorbe puţine şi câte o exclamaţie scurtă. De mers, merg în seara asta amândouă, şi radioul negru, şi televizorul brun‑roşcat. Fiecare spune altceva. Unul vorbeşte despre căderea Saigonului şi războiul pierdut al americanilor, celălalt despre victoria armatei populare vietnameze şi a comuniştilor în Vietnam. Nu ştiu cine e Saigonul, nici de ce şi de unde a căzut, însă îmi dau seama că e important şi că pe amândoi îi frământă căderea sa.

— A‑uz’ acolo! – face Bunica. Aşa exclamă ea de fiecare dată în româneşte când o miră ceva foarte tare. Să ia bătaie americanii, să piarză războiu’! Când o mai fost aşa céva? Aşa céva n‑o mai fost!

— Sunt daţi dracului vietnamezii, dom’le! – spune şi Bunicul, în semn de maximă apreciere. — Au ştiut să se bată ani de zile în pădurile alea ale lor. Nu iartă! O să fie de‑acu şi pe‑acolo ca la noi în patru’ş’cinci. Vin comuniştii peste tot şi s‑a zis povestea.

S‑a zis care poveste? Eu n‑am auzit‑o! Încerc să desluşesc pe chipul lor o expresie, o stare care să mă ajute să‑mi dau seama dacă e bine sau e rău ce spun ei că se întâmplă.

— Ce‑or râde ruşii! – mai comentează Bunica dintr‑un colţ al gurii. — Că ei aşa una încă n‑au păţit!

Dacă ruşii râd, înseamnă că se bucură. Că americanii au mâncat bătaie în pădure de la nişte comunişti. Aşadar, care sunt ăia buni şi care sunt ăia răi? Televizorul brun‑roşcat spune că sunt foarte buni comuniştii. Dar nu la fel spune radioul negru. Oare în pădure la noi or fi comunişti? Că americani n‑am văzut. Prin urmare: ruşii… Dar şi ruşii sunt ăia răi! Aşa zice Bunicul şi aşa spune şi radioul negru. Atunci ăilalţi, americanii, cum sunt? Deşi ăştia, ruşii, în filmele de la televizor sunt ăia buni. Prin urmare, dacă se bucură ăia buni e bine? Dar nu, că ei sunt totuşi ăia răi. Şi dacă se bucură ăia răi, cum e?

Mult mai simplu cu românii şi cu turcii. Acolo dintru început e limpede cine e bun şi cine e rău, cine pierde şi cine câştigă.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Claudiu Mihail Florian s-a născut în 1969 la Rupea, judeţul Braşov, cel mai mic oraş din România, unde a trăit până la 11 ani. După frecventarea şcolii primare germane din localitate, ajunge la Bucureşti, unde absolvă în 1988 cursurile « Liceului de Filologie-Istorie nr. 1 », actualmente « Colegiul Naţional Iulia Haşdeu ». Militar în termen (septembrie 1988 – ianuarie 1990), ulterior, cu intensităţi diferite, tipograf, reporter, redactor de ziar, traducător. Licenţiat în Germanistică, la Bucureşti, în 1994. Magister în Ştiinţe Umaniste Interdisciplinare în limba Germană, la Bucureşti (1996), şi în Istorie Contemporană, la Bielefeld / Germania (2000). În perioada studenţiei a tradus în româneşte un număr de 11 romane din limbile engleză şi germană, între care câte două de Sven Hassel şi Hermann Hesse. Din anul 2002, angajat al Ministerului Afacerilor Externe. Ataşat cultural şi de presă la Ambasada României la Berlin (2004-2009). Din 2010 este prim-colaborator al Ambasadei României în Elveţia, la Berna. Debutul literar l-a avut în luna august 2008, la Berlin, cu volumul Zweieinhalb Störche – Roman einer Kindheit in Siebenbürgen (« Două berze şi jumătate – Romanul unei copilării în Transilvania »), scris în limba germană şi apărut în ianuarie 2012 şi la Bucureşti, în traducerea autorului, cu titlul « Vârstele jocului. Strada Cetăţii ».

 

 

 

http://revista22.ro/70253126/scriitorul-romn-claudiu-florian-laureat-al-premiului-ue-pentru-literatur.html

 

 

Articles similaires

Tags

Partager