Claudiu Komartin

 

 

 

Irina

 

Îmi amintesc o casă de cărămidă
şi o alee lungă, coborând către o curte întunecoasă
în care iarba necosită se ridica în august
până la genunchi. Revăd acolo corpul Irinei,
prăbuşit printre scaieţi, gângănii, tufe de cimişir – şi lumea
încetinind în ritm cu freamătul

pieptului ei, până la o
părăsire totală. Surâzând extatic.
Am în minte glezna aceea subţire (doar puţin înroşită
de bareta sandalei)
şi pulpa albă, aproape cântând,
înfiorată de vântul stârnit din senin.

Au trecut aproape doi ani.
Este vară din nou, un anotimp copleşitor
ce îmi dictează şi cea mai simplă mişcare.
Trupul ei s-a împlinit între timp, părul îl poartă mai lung
(mi se spune), iar furia, ei bine,
furia mi s-a domolit, distilată prin atâtea lucruri şi vorbe.

Sunt un om politicos şi singur
imaginându-şi tot mai des
o casă de cărămidă
şi o alee lungă,
coborând către un loc întunecos şi rece,
fără întoarcere.

 

 

Ce ascunzi în palmă?

 

Tot ce e înăuntru toată chestia aia învăluită într-un abur auriu

susurând a împăcare şi linişte
s-a surpat
parcă aş avea iar 8 ani şi toată puştimea din vecini
nu vrea altceva decât să-şi şteargă bocancii pe mine                         
arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne
îmi spun ei
după ce s-au aşezat ne-ntrebaţi
şi mă pocnesc peste ceafă îmi zdrelesc buzele
cu palmele lor înnegrite de praf                                                       
pe care şi le mai şterg uneori cu scuipat
în timp ce eu hohotesc şi hohotul meu se întinde ca o apă
limpede peste masa cuprinsă de flăcări
arată-ne arată-ne arată-ne totul
flăcări sumbre şi reci pe care nimeni nu le observă                           

am intrat într-un spaţiu strâmt şi prost luminat

după câteva clipe am înţeles că nimic nu o să mai fie la fel

nimic nu va putea înlocui camera micuţă şi caldă

în care am crescut

în care am avut primele experienţe şi am visat cu ochii deschişi

acum ochii mei încă mai încearcă să se obişnuiască

îmi arde gâtul

parcă aş respira nisip

iar asta e numai o parte a poveştii                                                                

nu mi-a luat mai mult de 30 de secunde
am fugit fără să privesc înapoi

nu mai voiam nimic
nu mai voiam să fiu bun sau măcar viu nu mai voiam
nici să le fac tuturor pe plac
arată-ne ce ascunzi în palmă, arată-ne!                                             
alunecam prin noroi îmi zdrelisem genunchii
nu mai puteam nici să urăsc
eram nerăbdător şi ostil şi aş fi primit orice                                      


sunt un iepure uite cum fug

 

sunt un şoarece într-un labirint îngheţat

zdrobeşte-mi capul mai repede

arată-ne arată-ne arată-ne totul

sunt o insectă brutală şi tânără                                       
iubeşte-mă.

 

 

Black Butterfly

 

nu vreau să mă gândesc la oameni
iubirea lor e un fluture negru
cu aripile întinse
care se aşază pe fruntea unui gimnast paralizat

stă zile întregi acolo
îl priveşte în ochi cu tandreţe
îşi înfige trompa în ţesuturile cele mai moi
se amuză ca un copil

îşi înfige trompa şi râde

îşi înfige trompa şi râde

în soarele năucitor.

 

 

Supradoză

 

“All the love I could steal, beg or borrow…”

 

Sunt un superb cal de curse cu picioarele dinapoi amputate. Cineva mă ţesală, şi sute de gheare metalice îmi intră adânc în carne, mângâindu-mi sufletul.

Sufletul? Un ghem de resentimente şi nedumeriri, şovăielnic, vag conectat la lumea asta care se dizolvă în fiecare secundă.

Foton după foton sfârâind în şuvoaie de noroi. Clocot neîntrerupt în aer şi-n trup. Lumea, maree de lături cuprinzând cerul şi pământul deodată.

Lumea. În care eu ce mai sunt acum fără tine?

Dintre toate relele, dintre toţi monştrii,

din toată abjecţia şi ura unei vieţi ruinate, eu, iată, aleg tocmai viaţa.

Sunt un membru amputat şi mâna grea a călăului. Pe obrajii mei picură sânge, peste pieptul deschis cât să te cuprindă se încheagă sânge, am tălpile încleiate în sânge şi mă transform

într-un mesteacăn dur şi roşu ca para focului. Sunt un bărbat viu, s-ar spune, o maşinărie de carne,

de sânge şi măruntaie, pe tronul căreia o minte zdruncinată scurmă şi spulberă,

spulberă şi iar scurmă.

 

***

 

Regatul meu creşte cu fiecare durere pe care mi-o provoci. Regatul meu prosperă cu fiecare retragere, iar eu aştept pe unul din promontoriile stâncilor izbite cu forţă de valurile negre.

Când mă gândesc la tine, viermi sau lebede îmi joacă în inimă, înalţă imnuri pentru exactitatea cu care mă atingi.

Tresaltă în creier păianjeni deocheaţi, jucăuşi, ţesându-şi în fiecare celulă pânza.

La picioare îţi depun daruri năpădite de viermi.

Viermi blânzi,

viermi orăcăitori,

forfotitori,
cârtitori,
bursieri,
specializaţi în lamentaţii prelungi.
Viermi pe care nu vei putea să nu-i îndrăgeşti.

Ţi-aş cânta dumnezeieşte cu gura plină de carnea ta.

O mare de noroi fierbe şi în noaptea asta, ca în toate celelalte, în corpul acesta, neîmpiedicată de nici un recif.

Eşti un roi de muşte ce pustieşte cu fiecare zi

cotloanele cele mai ascunse şi mai răbdătoare ale creierului meu.

Te caut tot timpul, cântărind cu capul în pământ înserarea ce se lasă cu precizie peste umerii mei schelălăind de durere. Eşti o sabie de foc şi funingine înaintând în forma de pucioasă în care am fost turnat.

În trup aşteptându-te, precum un zid mişcător la marginea lumii.

 

***

 

Scriu.

Scriu încrâncenat.

Sumbru.
Ca şi cum aş lupta.

Agitându-mă scos din minţi prin tunelul în care am înţepenit încercând să mă strecor până la tine.

Cel mai bine scriu când nu scriu, ci aştept cu ochii înfipţi în soarele arzător
şi mă simt ca un derbedeu sclipitor şi primejdios. Sunt laş când scriu, căci eu cu laşitatea înaintez, până dincolo de graniţele care altfel mi s-ar părea nefireşti.

Scrisul meu este nefiresc fiindcă privirea mea puternică a paralizat şi astfel îmi port cu o pricepere nelămurită, cu o distincţie bizantină, cu plictiseală în fond

slăbiciunea şi neputinţa, singurătatea, teroarea: destinul biologic al speciei mele.

Trebuie să ştii că pe mine curajul mă trage înapoi. Mă port nebuneşte fiindcă în mine prosperă un lord care nu e în stare să facă nimic de unul singur.

O, nu-ţi tăia grumazul sau venele, din greşeală sau dinadins.

Adâncul pământului e plin de oameni ca mine, ca tine, întrebători şi absurzi, murdari de smoală pe suflet…

 

***

 

Îmi ulcerează în creier o rană de forma şi puritatea chipului tău. Reţine deci
că-mi stăruie în minte puritatea unui chip unic, privit de pe promontoriu în lumina lunii, la reflux.

Scriu ştiind că deasupra frunţii mele sclipesc noaptea trei cranii de argint alb, ca trei lune lugubre peste un ocean de azot îngheţat.

Nu-i nimeni în preajmă. Te aştept. Scăldat în primele raze ale dimineţii.

Te aştept lăsând soarele să mi se răsucească în cornee

până când orbitele mele ajung să cuprindă întreaga vâscozitate a discului său.

Scriu fiindcă sunt o plantă agăţătoare (după cum prea bine, la timp, ai înţeles) şi fiindcă o mulţime de proşti se agaţă la rândul lor de mine crezând că le-aş putea oferi ceva.

De aici, nu mă pot ruga decât aşa cum scriu: chinuit, sumbru, cu cioturile braţelor întinse patetic spre cerul coborât ca o scară de foc până în miezul creierului. Până în inima dumnezeului meu.

Sunt aici. Cu gândul la tine. Cu urechea asmuţită de şoapte. Scriu tot mai greu,

scufundat în vârtejuri de pucioasă amestecată cu lapte.

 

 

Gânduri de iarnă

 

 

         O să ies din iarnă mai gras

mai bolnav

mai nesincer.

Deja îmi vine mult mai greu

să mă-mbărbătez –

dau drumul la aragaz

de parcă aş suna la salvare

de parcă altfel planeta

nu s-ar mai învârti…

         Prietenii care mă sună

îmi aud vocea şi înţeleg imediat:

         o să ies din iarnă cu greu

mototolit şi murdar

trist

puţin cabotin

în jurul meu lumea va bombăni,

se va teme, va ridica vocea

vorbind despre gripă,

doar eu voi fluiera nepăsător şi

voi trece printre toţi

ca unul îndopat toată iarna

cu întuneric şi frică.

 

 

Alien Redemption

 

plângi, puiul mamii, plângi
ţine-ţi bine faţa în mâini eşti singur

nu, n-ai murit: o să înveţi că aşa se trăieşte în locurile astea
mama o să-ţi aducă tot ce vrei o să fie bună cu tine

iar omul negru nu o să mai vină noaptea
o să primeşti aşternuturi cu modelul tău preferat
perdeluţe albastre şi obloane
vei avea cuie şi bucăţi de tablă cu care să-ţi acoperi ferestrele

 

tata ar trebui să ajungă-n curând

îţi va aduce hăinuţe noi şi cărţi cu ilustraţii-n culori
soldăţei de plumb cutie muzicală cu cheiţă
diapozitive cu o plajă întinsă şi o moarte neaşteptată
o să ai timbre şi panglici roşii

o trompetă un căţeluş şi o bicicletă nouă

vei creşte dragul meu într-o bună zi o femeie frumoasă

şi foarte palidă te va iubi şi va avea grijă de tine

 

plângi, puiul mamii, plângi

 

 

Poem de dragoste

 

Şi la ce bun să mă zbat, dacă ea e prinsă în odgonul

liniştitoarelor obişnuinţe casnice?

Copioasă lenea asta erotică, îmi zic,

iar comparaţia cu o reptilă nu e deloc deplasată:

citind versul ăsta, va râde (cu delicateţe, va chicoti o oră

întreagă) de toată zarva pe care o fac, fără ca măcar

să ştie totul –

fără să-i pese, în orice caz –, sub ferestrele

acoperite cu draperii de culoarea purpurei. Adică, fiindcă eu stau

acum în ploaie, în faţa casei unde probabil

candelabrul aurit s-a aprins deja, şi aştept

doar un semn, cu gândul la mişcările ei sălbatice şi la ritualul nostru

zilnic de aşteptare, cu încercuiri şi ocoluri furişate,

asta nu mă face mai bun

decât ceilalţi, alături de care îşi va petrece seara în continuare?

Adică devotamentul meu valorează mai puţin

decât gesturile lor calculate,

cu toate buzele-acelea ţuguiate caraghios, dând târcoale

ceaiului aburind? (Pe care ea îl bea acum împreună cu ei?)

 

Şi atunci, la ce bun să mă zbat?

 

 

Incizie

 

Depinzi de doza zilnică

sau de sentimentul că ţi-ai făcut bine treaba

şi faci zilnic aceleaşi drumuri,

deşi te-ai săturat de toate astea –

ori poate că ai ales o viaţă dură, palpitând subteran

degeaba

simţi că nu mai poţi să schimbi nimic şi că totul

ar fi doar o altă trădare

cu fiecare decizie pe care o iei

te prinzi mai rău în dezordinea tragică

a oraşului în care soarele nu se iveşte cu anii.

 

Asta am devenit

 

În anii ăştia am învăţat că pot face multe

pot sări în pat, pot scrie

sau pot să nu mişc un deget

că tot o să mi se urce la cap pân la urmă

 

pot să mă gândesc la lucruri frumoase

sau să transpir de unul singur prin încăperi

că tot nu o să cred

nu o să pot crede-n nimic

 

nimic nu îmi foloseşte

nimic nu îmi foloseşte

mi-e lene şi scârbă să stau pe-ntuneric
să lucrez ca un roboţel japonez
la ceva ce n-o să semene în final
nici cu un porsche
nici cu-o treierătoare

        

         sunt dintre cei nevăzuţi nedoriţi

         cu dorinţe irepresibile cu poticneli şi frustrări

         sunt dintre cei pe care lumea îi aruncă în joc

până scoate untul din ei

 

         noi nu avem nume

         noi nu avem viitor

         stăm scufundaţi până la gât în nisipul fierbinte

         şi nu spunem nici un cuvânt

         să nu ne tulburăm între noi

să nu ne-o ia moartea înainte

 

nişte omuleţi neîncrezători şi retraşi

însinguraţi între fălcile unui mecanism

setat pentru autodistrugere

noi nu avem nume noi nu avem viitor

 

nu îmi e frică nu îmi mai e frică

 

asta am devenit.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Claudiu Komartin (n.7 august 1983, Bucuresti) este un scriitor român contemporan.

Activitate publicistică (articole, eseuri, traduceri) în "Vatra", "Adevărul literar și artistic", "Ziarul de duminică", "Luceafărul", "Tribuna", "Euphorion", "Tomis" etc.

Selecții din poemele sale au fost traduse și publicate în franceză ("Confluences poétiques"), germană ("Wespennest", "Die Horen", "Matrix"), suedeză ("Lyrikvännen"), slovenă (antologia Medana dnevi poezije in vina, 2005), maghiară (antologiile Szabadulás a gettóból, 2008 și Egy zacskó cseresznye, 2009), sârbă ("Gradina", "Zlatna Greda" și în antologiile Iz novije rumunske poezije, 2009 și Časopis za književnost Treći Trg, 2010),etc. Coautor, împreună cu Mitoș Micleușanu, Răzvan Țupa și Adina Zorzini, al textelor ce stau la baza piesei Deformații, montată în 2008 la București, și al scenariului Trișez cu viața, scris în urma unui atelier de trei zile cu persoanele private de libertate de la Penitenciarul Bistrița și montat în 2010.

Este redactor-șef al revistei "Poesis Internațional". A tradus din franceză, engleză și italiană.

http://ziar.jurnal.md

Articles similaires

Tags

Partager