Catalina Florina Florescu

 

 

(Romania-USA)

 

 

 

Animalitate

 

Își aducea aminte că se întorsese de la război. Își aducea aminte că alergase să prindă fluturi. Își aducea aminte că mâncase cel mai delicious tort. Dar nu își aducea aminte de Statele Unite.

 

Partenerul lui de o viață știa că atunci când se va întoarce de la război acasă îi va fi și mai greu. Atunci va începe adevăratul greu. Și avusese dreptate. Ian stătea apatic pe un scaun rabatabil pierdut în lumea sa. “Nu este ciudat cum avem acces atât de puțin din omul pe care îl iubim și lângă care trăim?” așa se gândea Gabriel.

 

Anul trecut avuseseră o iarnă de vis. Făcuseră oameni de zăpadă, se trântiseră în zăpadă să facă din corpul lor conturul unor îngeri, chiar și așa, efemer, pregătiseră toate globurile și betelea pentru pomul de Crăciun. Și nu era unul din pomii ăia anemici luați de la piață. Ei își dezgropaseră ulmul din grădina lor, pentru că ulmul murise. L-au adus în casă, îmbrăcat în pansament și folie de aluminiu. Un copac frumos, plin de amintiri, acum zăcea mort. Stătea în dormitorul lor pentru că acolo a vrut Ian.

 

În noaptea aia și-au făcut o promisiune: cât timp va fi plecat la război, să nu își scrie, doar să aștepte. Și când se va întoarce, să se îmbrățișeze în tăcere, să scoată copacul din dormitor și să își vadă mai departe de viața lor. Să îngroape copacul și să nu le pară rău.

 

Dar Ian e tăcut acum. E înfășurat în coșmarurile războiului din care nu poate să iasă. Are pe tunică medalii și insigne pe care plănuiește să le ardă și transforme într-o chestie gigantică și grotescă, o sinecdocă a războiului.

 

Gabriel i-a făcut un ceai și i-a pus și un pic de scorțișoară. Asta era tradiția lor: să bea ceai cu un pic de scorțișoară toamna, în octombie, să se pregătească de Halloween și să lase încet-încet ca vara să se scurgă pe de corpurile lor. Numai că anul ăsta Ian nu înțelege de ce lumea se agită și pregătește atâtea pentru Halloween. Gabriel îi arată o revistă pe care poștașul le-a lăsat-o în căsuța poștală. Se uită cu dezgust la costumele pentru Halloween. Nici măcar nu se atinsese de ceai.

 

“De ce vor oamenii să se deghizeze și îmbrace în monștri și mai știu eu ce ciudați?”

 

“Ei, e o prosteală. De o zi.”

 

“Niște cretini.”

 

“E doar ceva care lumea face să se distreze. O dată pe an. Și ce, vrei să îmi spui că hainele pe care le purtăm în fiecare zi, uniformele de luni până duminică, alea sunt normale?”

 

Nimeni nu a mai spus nimic. S-au dus la culcare fără să cineze.

 

Octombrie a trecut. Acum a venit noiembrie. Ian încă nu își aduce aminte de Statele Unite. Chiar ieri când erau la supermarket s-a înfuriat când vedea că toți oamenii puneau în coș un animal de pasăre, un curcan obez, deformat și dezgustător.

 

“Dar asta e ce mănâncă oamenii de Ziua Recunoștiinței. Nu o să se oprească că vrei tu! Nu vor mânca doar sos de merișor și broccoli doar să te facă pe tine fericit.”

 

Ian a dat buzna afară din supermarket. Apoi a venit Crăciunul. Scenariul s-a repetat.

 

Cel mai greu a fost de ziua îndrăgostiților pe 14 februarie. Invazia de roșu era prea mult. Inimi de ciocolată, ursuleți, baloane roz-strident, mesaje de amor la comandă și câte și mai câte.

 

“Nu pot să trăiesc așa, ca un produs.”

 

Încetul cu încetul, Gabriel a început să deslușească și să accepte felul atipic al amneziei lui Ian. Toate vânzările astea, toate produsele făcute în serie și băgate ostentativ sub ochii noștri ca să cumpărăm. Să te asiguri că îți pasă, că nu ești diferit, că ești unul care sărbătorește Halloween-ul și Ziua Recunoștiinței și Crăciunul și ziua îndrăgostiților și restul – toate făcute la fel. Gabriel a vrut să îi spună că în sfârșit înțelege. I-a luat ceva timp, a crezut că Ian se prostește, dar în sfârșit pricepe. S-a dus glonț către dormitorul lor, dar Ian nu mai era acolo. Își strânsese niște lucruri în geanta lui de la armată și îi lăsase un mesaj.

 

“Mi-am adus aminte de Statele Unite. Am găsit o poză cu mine și mama în timp ce eu alergăm cu un coșuleț în mână după ouă de Paște. Mi-am adus brusc aminte când toți copiii americani erau în patru labe după ouă de ciocolată în timp ce adulții se intoxicau cu alcool să uite încă o zi din viața lor. Dar aveau zâmbetul ăla tâmp pe chip și băteau din palme când copilul mai găsise un ou. Cred că atunci mi-am dat seama că ceva nu era în regulă aici. Dar nu puteam să rostesc adevărul pentru că oamenii preferă să se mintă și să își târască viața de pe o zi pe alta. Nu mai pot trăi așa. Când eram copil, se aștepta de la mine să fac totul cum mi se spunea. Dar nu mai sunt mic. Nu mai pot trăi viața altora. Nu, pardon. Viața trasă la indigo. Mă duc înapoi pe câmpul de luptă. Mă duc înapoi la război. Știu că cel de acasă e pierdut. Dacă aș zice că toate produsele alea sunt o bătaie de joc lumea ar zice că-s nebun. Mai bine mor ca erou în război. Urăște-mă dacă vrei. Iartă-mă!”

 

Gabriel a deschis un sertar. Avea acolo niște Chinese cookies, dintr-alea care nu sunt în China dar se vând la americani la restaurantele chinezești și își citesc ăștia destinul zilei în timp ce au făcut firimituri pe masă. Numai că azi Gabriel nu e interesat nici în fursec, nici în mesaj. Mănâncă fursecul cu ambalaj și mesaj cu tot.

 

“Ian, ce naiv ești. Toate națiile se mint prin tradițiile lor. Procentajul de decepție ne ajută să ne descoasem din azi și coasem înapoi în mâine și așa mai departe. Suntem dependenți de minciuni. Ca să vedem realitatea trebuie să fim anesteziați. Paradoxul nostru. Nu cred că reușim mental să depășim copilăria. Trăim perpetuu în ea. Sau o prelungim prin tot felul de tradiții.”

 

Apoi s-a ridicat și dus la caledarul de pe perete. A încercuit Anul Nou chinezesc care avea să fie următoarea mare sărbătoare din…Statele Unite. Nu era chinez, dar și-a zis că putea să adauge încă un An Nou celui pe care îl trăia de fiecare dată pe 31 decembrie. Până la urmă, ce înseamnă An Nou când noi am rămas prinși în copilărie? Pare că ne mișcăm, doar că noi alergăm înăuntru, în noi, surpându-ne ca o punte șubredă, veche.

 

 

 

Coasta Evei

 

În a șaptea zi, duminică, Dumnezeu fuma marijuana.  Încercase totul și știa că eșuase. Adam urma să fie singur, fără compania cuiva. Și până la urmă dacă chiar nu i-ar fi plăcut să fie singur ar fi trebuit să încerce să facă și el ceva, nu să aștepte totul de-a gata. Ce, Dumnezeu a avut tot timpul ăsta companie? A făcut totul singur. E adevărat, asta înseamnă control absolut. Și cine l-ar putea judeca? Nu e nimeni mai presus de Dumnezeu.

Luni bune pe Adam nu l-a deranjat că era singur în Paradis. Se plimba și își nota fiecare descoperire pe frunzele copacilor. Până la urmă s-au strâns așa de multe că, glumind, a zis că ăla era de acum înainte “copacul cunoașterii.” Dar ceva lipsea. Deși totul era plin de viață și culoare, nu era niciun obiect: doar Adam și natura. Totul arăta calm și ireal. Lumea în care Adam exista era o lume-fântână.

 

Nu mă crezi? Apleacă-te și îl vei vedea văzându-te.

 

Într-o zi, Dumnezeu l-a găsit pe Adam înfășurat în frunze. I-a zis că a făcut-o pentru că murea de frig. Se plângea că duce lipsă de dialog, că ar vrea să vorbească cu cineva.

“Ascultă, Dumnezeule, degeaba descoperi atâtea dacă nu ai cui să i le zici. Fă-mi și mie un om. Acum. Ce tot fumezi marijuana ca un nepăsător? Știi ceva, începi să nu mai ai caracter, Doamne.”

Adam vorbea pentru prima oară fără să se gândească la consecințe. Sau poate era perioada aia a anului când tot corpul lui era din nou umplut cu o doză nouă de testosteron. Sau poate îi era așa de foame că vorbea delirând. Observase că de câte ori era hămesit, paradoxal devenea plin de energie de simțea că va leșina.

“Deci, ce zici, Doamne? Îmi creezi un om? Poate să fie cât degetul meu de mic. Doar să fie.”

Dumnezeu i-a mărturisit lui Adam cât de norocos era. Tocmai ce terminase un proiect important pentru festivalul anual al astrelor și îi rămăsese o groază de folie de aluminiu.

“Gata, oprește-te, că îți fac un om,” bombănea Dumnezeu.

“Îmi faci un om din folie de aluminiu? Ai înnebunit? Îți bați joc de mine? Vreau să am compania unuia ca mine. Altfel mi-aș fi făcut și eu un… om. Este atâta vegetație în jur, aș fi devenit creativ.  Dar eu am carne. Vreau un om din carne, ca mine.”

“Carne? Despre ce tot vorbești?”

Atunci Adam, exasperat, a tras dintr-o coastă până și-a scos-o. Nu știa dacă Dumnezeu era drogat sau indiferent, dacă era sau o făcea pe prostul, dar vroia să îl facă să tacă o dată pentru totdeauna.

Oh, nu… oh, nu… adevărul ăla crud chiar miroase rău. Atunci Adam a descoperit că ce părea a fi fost carne de fapt era un lut de proastă calitate.

“Nu, nu, nu. Nu se poate!”

Și trăgea din el, parte după parte, și bucăți de dimensiuni diferite tot cădeau din el. Toate din lut. Adam-omul atunci a realizat că tot timpul ăsta fusese Adam-lut, Adam-oală, Adam-obiect. Când era gata să își smulgă ultima coastă, Dumnezeu l-a oprit urlând la el:

 

“Da’ mai termină odată! Lasă-mi mie ultima ta coastă. Din ea și cu folia mea de aluminiu o să creez cea mai tare chestie din universal ăsta.”

Adam ar fi vrut să vorbească. Dumnezeu i-a pus mâna pe gură.

“Nu încerca să mă domini. Este o luptă pierdută din start. Mai bine așteaptă. Ai încredere în mine. Sau, și mai bine, du-te și culcă-te.”

Adam se împotrivea. Tocmai ce primise doza maximă de testosteron și se credea invincibil.

Ce fraier!

Dumnezeu știa cât de căpos era Adam așa că a zis că e mai simplu să îl sedeze șoptiindu-i o poveste. Când Adam în sfârșit a adormit, Dumnezeu și-a suflecat mânecile și s-a pus pe lucru.

Adam doarme. Apoi se trezește. Lângă el găsește o creatură fragilă. Pe etichetă scria “Eva”: e de la “eter,” v de la “vis” și a de la “apă.”

ETER-VIS-APĂ.

Eva.

Dar fără nicio coastă, Adam s-a trezit ca să moară. Sau s-a trezit ca să o nască pe Eva. Sacrificiul suprem. Eva era acum singură în Paradis. Normal că habar nu avea unde se află. Nimeni nu îi spusese. Nu erau indicatoare. A început să se plimbe. A găsit tot ce scrisese Adam pe frunze.

“Copacul cunoașterii?”

Râdea. Rupea frunze după frunze din atotștiitorul copac și râdea.

“Cel mai bine e să faci avioane din frunze. Avione-frunze. La ce bun să cunoști dacă ești singură? Mai bine zbori.”

 

Dacă te uiți în sus, chiar ai să vezi avioanele-frunze cum se plimbă în stoluri, în cercuri, bezmetice, fără destinație, dar libere: un zbor continuu.

 

Hai, uită-te! Este o altă fântână acolo.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Cătălina Florina Florescu este absolventă a facultăţii de Litere din cadrul Universităţii Bucureşti. A venit în Statele Unite unde a obţinut un masterat şi un doctorat în literatura comparată specializându-se în critica de teatru şi medicina umanistă. Este autoare a mai multor cărţi cum ar fi, Transacting Sites of the Liminal Bodily SpacesDisjointed Perspectives on MotherhoodOf Silences in Munch, Beckett, Hopper, and Hanson (A Monograph)The Night I Burned My Origami SkinTransnational Narratives in Englishes of Exile şi două în limba română, Inventing Me/Exerciţii de retrăit şi Teatru. (Mai multe puteţi afla vizitând site-ul ei, http://www.catalinaflorescu.com/ ). Predă cursuri de teatru şi literatură la Pace University în Manhattan, NY.

 

 

 

Articles similaires

Tags

Partager