Catalin Tîrlea

 

 

 

(ROMÂNIA)

 

 

DESPĂRŢIRILE DE LITERATURĂ

 

 

 

 

CUM AM AJUNS LA LITERATURĂ. Eram adolescent când mi-a încolţit pentru prima oară în minte ideea de a deveni scriitor. Complicate răvăşiri ale imaginaţiei, pe fundalul circumstanţelor specifice pubertăţii şi epocii, combinate cu lecturile unor biografii mai mult sau mai puţin romanţate, m-au făcut să consider într-un sfârşit că o asemenea opţiune nu ar fi tocmai una de tot deplasată. Pe la 14-15 ani citeam şi răs-citeam Viaţa lui Mihai Eminescu (1932) de G. Călinescu, şi când o terminam mă apucam de Viaţa lui Ion Creangă (1938), tot de G. Călinescu. Este posibil ca undeva, în subconştient, să fi avut în vedere posibilitatea ca un alt G. Călinescu al anilor 2100 şi ceva să scrie o carte despre Viaţa lui Cătălin Ţîrlea, şi acest gând să mă fi mobilizat în mod decisiv – în fond, adolescenţa şi prima tinereţe sunt perioadele când te preocupă cel mai mult problema posterităţii!

Pe la 16-17 ani îmi petreceam vacanţele în sala de lectură a Bibliotecii Sadoveanu, din Piaţa Amzei, copiind variantele de lucru ale poemelor lui Eminescu şi citind Kant şi Schopenhauer nu de altceva, dar pentru că aşa făcuse şi autorul Luceafărului la vremea lui, iar posibilitatea de a ajunge scriitor fără îndeplinirea acestor condiţii minimale putea foarte bine să scadă dramatic. Graţie unei relative urechi muzicale şi abilităţii deprinse prin copierea poemelor eminesciene, versificam destul de corect sentimente banale sau inventate, în ritm sacadat şi rimă plată. Faptul că poetul Geo Dumitrescu, care ţinea pe vremea aia (începutul anilor 80) o rubrică de încurajare a amatorilor în revista Flacăra, mi-a publicat două sau trei asemenea producţii, a produs ceva emoţie în cancelaria liceului Matei Basarab, al cărui profil exclusiv real se tulbura acum prin profilarea unei cariere atipice. Bieţii dascăli de matematică, fizică sau chimie, care altfel m-ar fi lăsat cu drag corijent, întâmpinau mici dificultăţi de conştiinţă în a reprima ceva ce căpătase deja un gir de autoritate.

Serile mi le petreceam prin cenaclurile literare ale Bucureştiului, dintre care cel mai proeminent era cel de Luni al profesorului şi criticului Nicolae Manolescu. Acolo i-am auzit pentru prima oară pe optzecişti. Mulţi dintre ei aveau să îmi devină peste ani prieteni buni, dar atunci, prin 81-82, poezia lor nu era pentru mine nimic altceva decât treapta cea mai de jos la care putea să ajungă degradarea şi batjocorirea poeziei adevărate. Cea cu rimă clară şi ritm sacadat, fireşte!

Devenise din ce în ce mai clar faptul că umanitatea era pe un drum greşit şi că trebuia să acţionez într-un fel sau altul. Trebuia să mă fac scriitor cu orice preţ, altminteri, cu optzeciştii ăştia, literatura română se ducea dracului de tot! Iar calea cea mai adecvată pentru a deveni scriitor în România anilor 80 nu putea fi alta decât Facultatea de Litere. Acolo erau profesorii de literatură care scriau cronici în revistele literare, acolo se croiau destinele tinerelor speranţe, acolo se îndeletnicea lumea toată ziua buna ziua cu versurile lui Eminescu şi cu romanele lui Camil… Şi tot acolo aveam să aflu, la cursul festiv de deschidere a anului universitar 1986, de la decanul înalt şi subţire, Hanţă îl chema şi era un profesor bun, că

– Mă băieţi, un lucru vreau să vă fie clar de la bun început: asta nu e facultate de scriitori! Asta e şcoală de făcut profesori de limba şi literatura română.

Mă rog! – mi-am zis. Mai vedem! La fel de sceptic în privinţa asta părea să fie şi băiatul în geacă de blugi din banca din faţa mea, cu plete negre aruncate pe spatele uşor adus, ochi exoftalmici şi mustaţă abundentă. Semăna puţin cu Eminescu adult, redactor la Timpul, fuma devastator ţigări fără filtru înfipte într-o sipcă de lemn cam jegoasă, şi… era deja aproape scriitor.

Cristi Popescu a fost cea mai importantă prezenţă a primei mele tinereţi. Timp de 9 ani, până la dispariţia lui, în 1995, am fost aproape nedespărţiţi. Am împărţit aceleaşi idei şi idealuri, aceleaşi ambiţii şi frustrări, nopţi nesfârşite de lecturi şi alcool, strategii şi comploturi naive, emoţii, speranţe şi deziluzii. Ne-a apropiat din prima clipă dorinţa aprigă a amândurora de a cuceri lumea literară şi de a scrie altfel decât se scria în jurul nostru. Cel puţin primii patru ani, cei de studenţie, au fost dominaţi de căutarea unui proiect literar al nostru. Nu neapărat original, nu originalitatea era obsesia primordială, cât autenticitatea. Nu am să uit niciodată fervoarea cu care am căutat împreună, ani de zile, acel sunet unic al literaturii de care aveam nevoie. Talentul lui poetic uriaş l-a găsit mai repede, poemele scrise la sfârşitul anilor 80 şi începutul anilor 90 fiind pagini memorabile, printre cele mai frumoase care s-au scris peste timp în limba română.

Trebuia să scriem repede şi mult, o literatură care să ne mulţumească în primul rând pe noi, dar care să ne şi conducă relativ repede către glorie, aşa încât nu ne îngăduiam prea mult timp. În plus, el începuse deja să se îndrepte, cu paşi din ce în ce mai grei, către momentul în care timpul însuşi nu i-a mai îngăduit să meargă mai departe.

 

PRIMA DESPĂRŢIRE. Alături de Cristi am învăţat pentru prima oară să mă despart de literatură. Paradoxal, eram doi tineri care dădeam târcoale pe la porţile literaturii, iubeam literatura şi numai literatura, respiram doar prin cenacluri şi biblioteci, doream cu ardoare să devenim scriitori consacraţi şi… în acelaşi timp, paradoxal cum spuneam, singura teorie în care credeam cu adevărat era aceea a… dispreţului faţă de literatură!

Am învăţat împreună să dispreţuim literatura ca poză, literatura ca mijloc de emancipare socială. Râdeam în hohote de caraghioşii poeţi de provincie care se îmbrăcau ca poeţii, de escrocii versaţi care se purtau ca scriitorii, trăgând foloase materiale din asta, şi, nu în cele din urmă, de pseudo-scriitorii care scriau ca scriitorii.

Pe măsură ce intram mai adânc în lumea literară ne dădeam seama că puţinii scriitori de reală vocaţie şi valoare erau, în spatele cărţilor lor, nişte oameni perfect normali, modeşti şi deloc excesivi. Restul era compus din două categorii: caraghioşii şi profitorii.

Caraghioşii erau cei care, atunci când se priveau în oglindă, trebuiau să arate a scriitori. În cele mai multe cazuri şi profitau gros de pe urma acestei poze. Literatura lor era una a declamaţiei, a retoricii goale sau a gândirii voit întortocheate.

Profitorii erau cei mai mulţi, arareori caraghioşi. Erau cei care mimau literatura pentru a dobândi un statut social, o slujbă la vreo revistă sau editură, o vacanţă la mare, la vila scriitorilor. Literatura lor, dacă era, era doar un pretext sau un mijloc. Am mai spus şi scris acest lucru, care mi-a atras în epocă multe duşmănii: comunismul a exacerbat în mod grotesc condiţia şi statutul scriitorului în România. Şi nu mă refer în primul rând la scriitorul oficial, evident proeminent prin natura sa propagandistică, cât mai cu seamă la scriitorul anti-oficial, cel validat de Europa liberă (dacă îşi mai aduce cineva aminte ce însemna acest lucru!). Chiar şi pentru mediile intelectuale cele mai emancipate, scriitorul era considerat ceva deosebit, un fel de guru al naţiunii, simpla lui prezenţă îi asigura locul de onoare la masa intelectualilor. Am observat în multe ocazii, în România anilor 70-80, cu o prelungire destul de consistentă în anii 90, o situaţie care nu a încetat să mă uimească: distinşi profesori sau oameni de ştiinţă cu tomuri grele la activ, arhitecţi valoroşi sau medici  eminenţi erau în stare să se topească de emoţie, veneraţie şi respect când le intra pe uşă te miri ce poetaş şmecher care tocmai reuşise să publice o poezea debilă în care se puteau descifra vagi ironii la adresa sistemului. Sau vreun romancier încâlcit care, la pagina 234 a ultimului său roman fluviu, strecurase două rânduri care, mă-nţelegi, fuseseră cât pe ce să-l dărâme pe Ceauşescu, e incredibil cum au trecut astea la cenzură, domle, eşti formidabil!

Sistemul totalitar era extrem de potrivit exersării unor asemenea stratageme simple de dobândire a prestigiului, iar cei mai inteligenţi dintre scriitori (nu neapărat cei mai talentaţi!) nu au ezitat să le folosească din greu pentru a-şi crea o platformă, la urma urmei politică, de care s-au folosit apoi la propriu după căderea sistemului.

Admit că exista o justificare a acestor manevre şi strategii complicate. Sistemul blocase nu numai exprimarea platformelor politice diferite de cea oficială, dar nu permitea nici măcar o varietate simplă a opiniilor în arena publică. A face politică, a fi activ din punct de vedere politic, nu presupunea decât o singură opţiune: ralierea la politica oficială a partidului unic şi intrarea în corul de profesionişti ai mimării entuziasmului şi ai aplauzelor la comandă.

Literatura oferea şansa sau măcar iluzia unei devieri de la linia politicii oficiale. Dacă tu personal nu puteai să vorbeşti, vorbeau prin vagi aluzii personajele tale, aflate la adăpostul ficţiunii; sau vorbeau poemele tale, de sub masca suavă a metaforei. Delictul de opinie, dacă ar fi fost descoperit, putea fi tratat drept o interpretare exagerată a vreuinui cenzor prea vigilent, cuprins de excese de zel.

– Despre ce vorbim aici? În fond, nu e nimic altceva decât literatură! – s-ar fi putut replica la o adică.

Nu neg că au existat în epocă şi scriitori fundamentalişti, devotaţi până la moarte esteticii şi literaturii dedicate exclusiv eternului uman. Erau cei pe care îi apreciam cel mai mult. Însă în general, în România acelor ani, publicul aştepta cu totul altceva de la literatură. Cărţile cele mai citite, cele care făceau succes, erau cele în care se puteau identifica elemente de opoziţie, fie ea şi vag aluzivă, la regimul dictatorial comunist. Publicistica de atitudine, poziţia publică în general, se refugiaseră din pagina de ziar în paginile de literatură, împrumutând mult din mijloacele acesteia şi devenind, fatal, extrem de edulcorate.

 

Prima despărţire a fost aşadar despărţirea de acea literatură: literatura esopică, literatura metaforei, literatura jumătăţilor de frază şi a jumătăţilor de măsură. Evocam deseori cu Cristi Popescu, în interminabile discuţii teoretice, metafora lui Socrate despre cele trei paturi, povestită de Platon în Republica (X): patul ideal (cel adevărat), patul real (cel construit de tâmplar, ca imitaţie a ideii de pat) şi patul artistic (imaginat de scriitor, ca imitaţie – mimesis – a patului real). După cum constatase şi Platon, acesta din urmă era cel mai departe de adevăr. Însă dincolo de condiţia ingrată a literaturii în sine, pe noi ne afecta faptul că limitarea libertăţii de expresie deformase cu brutalitate chiar literatura română. Pentru a putea descrie un ”pat”, în comunism, trebuia, ca scriitor, să îndeplineşti o mulţime de criterii aberante şi să eviţi o sumedenie de cuvinte interzise. Să nu fie pat de spital, ci unul de odihnă, să nu fie leagăn pentru orgii sexuale, ci doar pentru somn, să nu fie negru, ci un pic mai deschis la culoare…

Îmi aduc aminte că în primăvara lui 1988 am citit la un cenaclu o proză care descria un interogatoriu aplicat unui bătrân care suferea de arterită şi nu îşi putea, din motive obiective, îndoi genunchii, deşi torţionarii îi cereau acest lucru cu brutalitate. Scena se regăseşte în Anotimpuri de trecere, oarecum modificată în funcţie de cerinţele romanului. Întrucât acţiunea se petrecea în ”zilele noastre”, era de bănuit că torţionarii erau de la Securitate. Proza a fost primită cu o mulţime de obiecţii estetice, au fost găsite inadvertenţe şi inabilităţi de scriitură, în fine mi s-a recomandat să o rescriu în totalitate, sau şi mai bine să scriu alta. Pentru că mi-a trecut prin cap o idee năstruşnică, am optat pentru prima variantă şi am cerut permisiunea conducătorului de cenaclu să vin săptămâna următoare cu ea rescrisă, conform obiecţiunilor. M-am dus acasă şi, în complicitate cu Cristi, am schimbat doar câteva rânduri, plasând acţiunea înainte de 1944 şi transformându-l pe bătrân într-un comunist ilegalist, iar pe torţionarii securişti în torţionari ai Siguranţei. Ieşise o proză proletcultistă de toată frumuseţea! Motiv pentru care a fost din nou desfiinţată, din aceleaşi raţiuni estetice, pentru că mă aflam într-un cenaclu de elită, care nu suporta literatura proletcultistă, în frunte cu conducătorul său, care o şi inventase în urmă cu 40 de ani…

Cam aici ne aflam în acei ani! În mijlocul unei literaturi evazioniste, care îşi justifica opţiunile exclusiv prin virtuţile estetice. Or, din punctul nostru de vedere, acest lucru nu era de ajuns. Noi ne doream să facem literatură, dar mai mult de pe poziţia tâmplarului decât de pe cea a artistului. Să descriem o realitate care să nu fie o transfigurare a realităţii însăşi, ci puţin mai directă şi mai aproape de ceea ce credeam noi că este adevărul. Cu A mare sau cu a mic, nu conta foarte tare!

Aşa s-a născut ideea noului realism despre care avea să vorbească critica literară în anii 90. O manieră care se dorea mai puţin sau chiar deloc un curent literar, cât mai ales o sensibilitate distinctă în a aborda realitatea prin intermediul literaturii. O conectare directă la realitate, o transmisie live a acesteia, fapt ce a devenit mult mai pregnant după recâştigarea libertăţii, când realitatea a invadat spaţiul public cu o forţă care, era din ce în ce mai evident, depăşea puterea de redare şi de cuprindere a literaturii.

Acesta a fost climatul şi acestea au fost izvoarele teoretice care au condus la scrierea acestui roman. Cu toate lipsurile şi căderile lui, pe care acum le văd mai clar ca niciodată, el a reprezentat o încercare a autorului de a face ceea ce fac toţi scriitorii lumii, probabil: să scrie în felul în care i-ar plăcea să citească. După pofta inimii, fără îngrădiri şi compromisuri, conform proiectelor teoretice în care crede şi pe care le crede valabile.

Meritul singur şi sigur al Anotimpurilor de trecere este acela că a fost o carte liberă. În România, după 20 de ani de libertate, în anul de graţie 2009, lucrul acesta pare să nu mai aibă atâta importanţă, libertatea pare un produs gratis şi garantat. Avertizez că nu este nici gratis, nici garantat. Este un lucru care trebuie cumpărat scump în fiecare clipă şi asigurat zi de zi la marile case de asigurări ale umanităţii.

 

A DOUA DESPĂRŢIRE. Introspecţiile personale cu privire la sensul real al literaturii şi al ficţiunii au început să apară după şi în legătură cu venirea pe lume a fetiţei mele şi a Ioanei, Ilinca, în 2001. Primele au fost întrebările banale, puerile şi mic-burgheze: meseria de scriitor, este ea una serioasă? Este cu adevărat o meserie? Asta după ce ani de zile fusesem în diferite ocazii avocatul afirmării sociale a meseriei de scriitor, ca fenomen de normalizare şi ajustare a statutului exacerbat pe care, considerasem eu, îl avusese scriitorul în anii de comunism. E drept că pledoaria, câtă fusese, nu avesese nici o eficienţă şi nici un succes. E absurd, de altfel, să îţi imaginezi că se poate organiza undeva în lume o categorie socială cu această meserie şi care să se poată întreţine exclusiv din patima scrisului. Excepţiile, rare chiar la nivel mondial, nu sunt semnificative. În general, scriitorul are şi a avut întotdeauna şi o altă meserie, paralelă, aducătoare de venituri stabile. De cele mai multe ori, această a doua meserie a fost cumva în derivaţie cu aceea de scriitor: ziarist sau redactor de editură, profesor, corector la ziarul Timpul. Dar nu întotdeauna: medic, economist, ministru sau pur şi simplu om bogat, care poate avea orice meserie, dar nu are nevoie de nici o slujbă.

Personal, nu am trăit niciodat de pe urma aşa-numitelor ”încasări provenite din drepturile de autor”, deci din literatură. Am fost jurnalist, apoi diplomat, dependent mereu de ”chenzină”, deci în principiu n-am fost afectat de temerea că fata mea are un tată cu meserie… dubioasă, povestitor sau ceva, în fine, parcă scriitor!

Însă mergând puţin mai departe şi dincolo de aparenţele care ţin de condiţia scriitorului ca persoană, întrebarea mai dificilă este una care ţine de condiţia literaturii însăşi. Şi când spun literatură mă refer la forma ei cea mai stabilă istoric, indiferent de genul în care a fost îmbrăcată: la ficţiune. La poveste, la naraţiune. Care este astăzi sensul ficţiunii şi care este condiţia ei în societatea contemporană?

 

În toate timpurile istoriei, ficţiunea a avut un sens precis. Când umbrele nopţii se aşterneau peste corturi sau bordeie şi bătrânul povestaş îşi pornea rostirea şi himerele unei lumi care nu există începeau să danseze cu limbile de flăcări ale focului din mijloc, atunci ficţiunea însemna speranţă şi însemna model. Drogul ameţitor al poveştii dădea oamenilor nădejdea că miracolul era posibil şi că trebuia aşteptat. Dacă nu mâine, poate poimâine cerul se va deschide, pământul va înflori şi caii vor începe să zboare. Între timp, până când toate acestea se vor întâmpla, să luăm aminte şi să facem ca acolo, în poveste.

Ficţiunea a fost mereu, de-a lungul istoriei, un instrument de formare. Uneori, chiar de multe ori, unul de manipulare. La urma urmei, distanţa dintre formare şi manipulare nu poate fi percepută corect decât în funcţie de rezultatul istoric al epocii: Inchiziţia a manipulat, Renaşterea a format. Indiferent însă de rezultat, ficţiunea a jucat un rol instrumental în construcţia societăţii tradiţionale. Iar rolul acesta s-a perpetuat atâta vreme cât societatea umană a funcţionat pe principiul ideologiilor. Probabil că ultimele beneficiare ale ficţiunii ca instrument de acţiune asupra societăţii au fost cele două ideologii surori, fascismul şi comunismul. Un recent film al lui Tarantino, Inglorious Basterds, sugerează că Hitler ar fi ”murit” (în film moare chiar la propriu, însă sugestia este simbolică) participând, în Franţa ocupată, la premiera unui film propagandistic  despre un erou nazist, trăgător de elită, care ar fi ucis de unul singur sute de inamici apărănd un oraş. Eroul însuşi, scăpat teafăr din teribila aventură, recunoaşte că filmul este o aiureală fără nici o legătură cu realitatea, dar semnificativă este importanţa pe care Fuhrerul o acordă premierei, deplasându-se de la Berlin la Paris într-o perioadă când aliaţii debarcaseră deja ”pe plajă” şi când sfârşitul era aproape. Semn al încrederii în forţa mobilizatoare a propagandei şi semn al faptului că, în societatea ideologică, ficţiunea nu moare înaintea speranţei.

 

De două decenii, omenirea traversează una dintre cele mai spectaculoase şi mai rapide revoluţii din istoria sa: revoluţia informaţională. În numai câţiva ani faţa lumii s-a schimbat total, timpul s-a accelerat dramatic şi distanţele până mai ieri inhibante s-au redus la centimetri. Totul s-a petrecut sub ochii noştri, într-un interval extrem de scurt, prin activarea unui sistem comunicaţional mondial şi prin distribuirea aproape gratuită a unor mici instrumente prin care poate fi accesat: telefoanele mobile şi computerele miniaturizate. Transferul de cunoştinţe pentru folosirea la nivel general a sistemului a fost extrem de rapid, folosind ca instrument sistemul însuşi. Spre comparaţie, revoluţia industrială a durat mai bine de un secol, iar procesul de transfer al cunoştinţelor a durat decenii la rînd, singura metodă avută la îndemână fiind itinerarea formatorilor.

Noua revoluţie a rezolvat aproape instantaneu două dintre cele mai complicate şi mai frustrante probleme ale umanităţii: comunicarea şi accesul la informaţii. Astăzi se poate comunica în doar câteva secunde, audio şi video, cu orice colţ al planetei, iar informaţii după care cu puţini ani în urmă se aştepta luni de zile sunt astăzi livrabile instantaneu.

Există şi provocări, bineînţeles, unele importante. Prima ar fi aceea că sistemul s-a născut liber, dar această libertate este greu de păstrat în condiţiile în care societatea funcţionează după regulile pieţei. A doua provocare se referă la informaţia propriu-zisă, pe care sistemul o livrează exhaustiv şi nedisociat unor utilizatori încă nepregătiţi să o sorteze în funcţie de relevanţă. Traume majore se petrec prin asimilarea eronată a informaţiei.

Întrebarea este ce se întâmplă cu literatura într-o astfel de societate în care ficţiunea, instrumentul milenar de formare a societăţii, a fost înlocuită atât de subit cu informaţia? Dacă ne uităm pe standurile marilor librării din Occident şi de peste ocean, observăm că literatura de ficţiune s-a devotat în proporţie covârşitoare divertismentului. Uneori de excelentă calitate. Ultimele mari romane cu valenţe formatoare s-au scris în urmă cu mai bine de jumătate de secol, şi nici ele nu au reuşit să atingă nivelul estetic şi anvergura morală a celor pe care le numim capodopere şi care aparţin temporal secolului 19 şi începutului de secol 20. În plus, poveştile acestor vremi nu mai apar neapărat în format de hârtie, un concurent redutabil fiind industria de ficţiune cinematografică, de mulţi ani deja autonomă în raport cu literatura tradiţională.

În aceste condiţii, se poate vorbi despre dispariţia ficţiunii ca instrument formator în societatea contemporană? Şi dacă da, cine sau ce îi va lua locul? Asta în condiţiile în care acceptăm că societatea mai are încă nevoie de instrumente modelatoare. Deocamdată noua regină a societăţii contemporane, informaţia, nu pare a avea forţa formatoare a ficţiunii tradiţionale. Sau poate că nu suntem noi încă pregătiţi să o digerăm ca atare.

În fond şi la urma urmei, să admitem că suntem totuşi la începutul unei revoluţii.

 

În anii 90, când am scris Anotimpuri de trecere, nu îmi puteam imagina că voi fi în stare vreodată, fundamentalist al literaturii cum eram, să pun la îndoială supremaţia ficţiunii. Credeam cu tărie că romanul este în stare să mişte şi să reaşeze vertebrele societăţii. Credeam în rolul social al literaturii şi în forţa romanului realist.

Nu spun că azi nu mai cred. Spun doar că societatea umană s-a schimbat dramatic şi că, în aceste condiţii, s-ar putea să îşi regândească şi să îşi reconfigureze uneltele.

Sunt curios dacă ficţiunea va mai fi printre ele. Dacă da, atunci precis că nu ar mai fi decât o chestiune de clipe până când, dintre cuvintele înghesuite în ultima frază a acestui roman, Matei Bucur să apară din nou.

 

 

4 octombrie 2009

 

 

 

 

 
 

____________________________________________

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Catalin Tirlea, scriitor si diplomat, s-a nascut in 1964 la Bucuresti. Este licentiat in Litere al Universitatii Bucuresti. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania din 1994. Intre 1990 si 2002 a fost jurnalist cultural la Televiziunea Romana si a avut in paralel o intensa activitate publicistica in presa scrisa. Din 2002 este diplomat in cadrul Ministerului Afacerilor Externe al Romaniei. A publicat volumele: Povestiri cu pensionari (proza scurta), 1993, Ed. Fundatiei Culturale Romane, Bucuresti (Premiul Ion Creanga al Academiei Romane) Avantul tinerimii (publicistica), Ed. Phoenix, Bucuresti, 1994, Povestiri cu pensionari (ed. a II-a), Ed. Helicon, Timisoara, 1996, cu o prefata de Eugen Simion, Prostia la romani (proza-pamflet), Ed. ALL, 1997, Anotimpuri de trecere (roman), Ed. Albatros, 1998 (Premiul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti, Premiul revistei Convorbiri literare – Iasi, Premiul I.L. Caragiale al Fundatiei Culturale Moftul Roman), Suburbanele Bucurestilor urmate de nuvela Fratele meu geaman, Ed. Gramar, 2002, cu o postfata de Nicolae Barna, Politica literara si viceversa (publicistica), Ed. Gramar, colectia Sinteze Documente Eseuri, 2002.

Articles similaires

Tags

Partager