Carmen Firan

 

 

 

(USA)

 

 

Copacul emigraţiei

 

 

Cu o seară înainte stăteam pe veranda din faţa casei, beam vin şi ne contraziceam pe suflet şi spirit. Animalele au suflet dar nu au spirit, spunea Adrian, altfel ar sta şi ele aici cu noi în fotolii, ar bea vin roşu ori şi-ar citi emailurile. Discuţiile astea duc totdeauna într-un punct mort. Eu plusez, chiar şi obiectele au suflet. Dacă le ignori sau le părăseşti încep să se degradeze, scaunele pe care nu mai stă nimeni scârţâie, covoarele se deşiră, maşinăriile nefolosite ruginesc, casele se prăbuşesc dacă sunt abandonate. Simt, suferă şi ele. Şi dacă nu mai sunt utile ori admirate obiectele mor, ceea ce înseamnă că noi le investim cu energia noastră, că ele rămân vii atâta timp cât au viaţă în jur. Tocmai de-asta facem muzee, ca să salvăm obiectele de preţ şi să le prelungim viaţa. Le întreţinem importanţa, sunt admirate, evaluate, în fond au şi obiectele vanitatea lor.

Din bradul uriaş vechi de peste 100 de ani venea un zgomot metalic de la ultimele lăcuste de vară care îşi frecau obosite aripile. Aeroportul La Guardia e aproape şi avioanele zburau jos, parcă ieşind din crengile lui bătrâne care se întindeau până aproape de verandă. Pe fereastra de la etaj se văd practic doar crengi stufoase, la vârf cu conuri din care picură toamna răşină. La parter un cartier rezidenţial din Queens, la etaj, Sinaia. Grădinarul se plânge însă. Da, o mândreţe de brad, dar îi dă mult de furcă. Toamna curtea e invadată de conuri, primăvara de muguri şi ace subţiri. Adrian voia să-i taie două crengi întinse până deasupra driveway-ului unde îşi parchează maşina iar răşina picură pe parbriz şi capotă boabe lipicioase care nu pot fi îndepărtate cu nimic. A cedat până la urmă patetismului meu. L-am declarat cel mai frumos brad de pe stradă şi nu voi lăsa pe nimeni să se atingă de el. Să nu mai vorbim de faptul că şi copacii au suflet. Şi mai există şi un spirit al copacilor pe care nu e bine să-l stârneşti.

Ne-am născut înt-o lume plină de superstiţii şi am cărat-o după noi aici. Plus presentimentele care nu sunt de ignorat când ai crescut într-o cultură fatalistă ca a noastră. Lasă că nici vecinul meu armean nu e mai prejos. Într-o zi ne-a arătat copacii aliniaţi de-o parte şi de-a alta a străzii, plantaţi de primăria oraşului în acelaşi an, de acealeaşi dimensiuni, toţi la fel, cum sunt toate lucrurile în America, şi ne-a întrebat dacă am observat ceva neobişnuit. După douăzeci de ani copacii au crescut egali aşa cum fuseseră programaţi să crească, doar cel din faţa casei noastre a refuzat să se supună standardizării şi a rămas pitic. Vecinul l-a numit poetic copacul emigraţiei. Şi tocmai el va  fi cel mai rezistent, a prezis.

Noi eram doar bucuroşi că puteam vedea cerul peste crengile lui oprite din creştere iar uneori câte o stea căzătoare. Şi ne punea imediat o dorinţă, aşa cum făceam în copilărie. Când prindeam câte una, pentru mai multă siguranţă eu îmi puneam chiar două-trei dorinţe pentru că stelele cădeau mai rar în America sau cerul era mai departe.

Am băut vin până târziu şi am făcut pace despre suflete şi copaci. Trecuseră valurile de căldură şi umezeală, începea vara indiană, luna era plină, aerul mirosea a măr proaspăt, se auzeau în surdină maşinile rulând pe Long Island Expresway şi ţiuitul greierilor. Eram la o aruncătură de băţ de oraş şi totuşi nu complet rupţi de natură, două veveriţe se fugăreau pe tulpina bradului, câte un racun dărâma tombernul de gunoi. Era bine şi linişte. O linişte suspectă, ar fi zis vecinul nostru specializat în predicţii catastrofice mărunte dar cu ecouri mari. Cum ar fi că guvernul ne supraveghează prin google map. Sau dispariţia monezilor de 25 de cenţi.  Sau dispariţia omenirii prin complotul bancar. Doar dispariţiile imediate nu avea să le prevadă.

În ziua următoare era senin şi lumină de miere, nu se mişca nicio frunză, o zi perfectă. Cum fusese şi dimineaţa din 11 septembrie, nouă ani mai târziu,…i-am auzit gândul lui Adrian, şi am bătut discret în lemn în timp ce ieşeam pe uşă. Urmăm şi noi sloganul business as usual ca toţi ceilalţi.

Oricât am fugit de slogane în ţara de unde venim, aici tot peste ele am dat. Un alt fel de limbă de lemn, alt fel de triumfalism, iar noi într-un alt tip de frondă. Mormăim acum neputincioşi împotriva globalizării, lăcomiei corporaţiilor, standardizării, alienării tinerei generaţii de roboţi trişti şi singuri cu minţile şi degetele tocite de atâta apăsat pe butoane, cu religia lor camuflată în facebook şi text message. Şi cum ne-am adaptat bine de la început, ne-au prins curând şi pe noi spaimele băştinaşilor, de bătrâneţe şi de viitor, legate nu de vreun gând metafizic, ci inevitabil de soarta economiei, de pensie, sau de împumuturile pe viaţă graţie cărora putem bea seara vin roşu pe veranda casei şi vorbi despre spiritul copacilor. Iar dacă nu ne descurcăm, dacă vom simţi că nu mai putem continua aşa, suntem sfătuiţi de veteranii locului să înghiţim ziua un prozac şi seara un somnifer. O întreagă industrie de calmante şi antidepresive veghează la fericirea naţiunii. Bussiness, as usual, trebuie să meargă mai departe.

La ora cinci Adrian a ajuns acasă. L-am văzut pe fereastră cum a vrut să-şi pună maşina în driveway, apoi s-a răzgândit şi a parcat-o în stradă, deşi încă nu începuse răşina să curgă din vârful crengilor de brad. Nu-mi explic, fără nici un motiv, aşa mi-a venit, s-o las de data asta în stradă, mi-a explicat simplu. Presentimentele sunt domeniul meu, aşa că n-am dat importanţă. Deşi după ani de convieţuire partenerii se spune că fac schimb de obieciuri, împrumută pasiuni sau vicii. Ori se lasă de ele. Unii se apucă de scris, alţii renunţă la fumat. Încep să se semene între ei într-atât, încât şi un câine i-ar putea încurca. Iar dacă e vorba de câinele lor, va începe şi acesta să semene cu ei. Ori ei cu câinele. Cum se întâmplă în familia unor  prieteni care după ce au intrat amândoi în depresie s-au trezit cu câinele tot mai melancolic şi lătrând lugrubru. Se uita când la unul şi la altul, îşi da capul pe spate şi urla sfăşietor. A fost diagnosticat de veterinar cu anxietate şi pus şi el pe xanax odată cu stăpânii lui.

Lumina a început să pâlpâie. Ferestrele s-au întunecat dintr-odată, cerul a coborât pleznind de electricitate şi imaginea de pe televizor a dispărut. Un nor gros, material, ca burta unui balaur se lăsa cu repeziciune la pământ vuind ameninţător. Nu ne-am dat seama ce se întâmpla, dar eu am fugit instinctiv să închid aragazul aşa cum în acea fracţiune de secundă mi-am amintit că a făcut mama la cutremurul din 77, iar Adrian a alergat la uşă. Când a deschis-o, am avut senzaţia că va fi supt afară de gura balaurului din care ieşeau flăcări şi fum. Noaptea s-a înteţit şi prin dreptul ferestrei am văzut zburând un trup uriaş, casa s-a zguduit, şi l-am auzit pe Adrian abia şoptind, amuţit de surpriză şi groază: Ne-au dărâmat bradul. Am început să repet automat: Ne-au dărâmat bradul, ne-au dărâmat bradul, fără să înţeleg ce spuneam. Am alergat pe scări la fereastra de la etaj. Cine? Cei din cer? Ne-au dărâmat bradul! Balaurii?

Când am ajuns sus, afară era din nou senin. Camera se luminase. Liniştea de după furtună se aşeza pe pământul umed mirosind a tămâie. Am privit cu coada ochiului spre fereastră. Sinaia dispăruse. În locul bradului, un ciot. Mi s-a umplut pieptul şi capul mi s-a golit. Abia acum se instala cu adevărat spaima, cu amestecul ei de furie şi neputinţă. Imaginea a revenit pe televizor şi o crainică impeturbabilă ne anunţa că pentru prima oară New Yorkul fusese lovit de două tornade, în Brooklyn şi Queens. Totul a ţinut 40 de secunde. Cam cât ar putea ţine un sfârşit bine pus la punct. De data asta, doar atât, o mică mostră de cum ar putea fi. Sfârşitul venise şi trecuse.

În momente ca astea timpul nu mai are nicio putere, nicio curgere, încremeneşte fără trecut şi viitor, într-un prezent continuu. Un cerceaş nesfârşit pe care, pentru a nu ne pierde în el, a trebuit să-l delimităm, să-l împărţim cumva, în secunde de neatenţie, zile norocoase, generaţii de sacrificiu, ani buni sau ceasuri rele.Tragem de el cât putem, îl răsucim invers, de la coadă la cap, sperând să ne întindem limitele şi să câştigăm “ceva timp”. Doar că timpul nu are nici cap nici coadă, îşi vede de drum mai departe, se înfăşoară la infinit egal cu el însuşi. Măsura timpului e doar o convenţie de receptare prin care nici nu pierdem eternitatea şi nici nu câştigăm nicio secundă. Ca atunci când zbori în Europa şi “pierzi”şapte ore, sau întorcându-te la New York, le “câştigi”. În realitate doar transpirăm, obosim, îmbătrânim, pedalând pe loc în prezentul continuu ca pe o bicicletă medicală.

Am ieşit în stradă. Şi pentru prima oară după mulţi ani ne-am cunoscut toţi vecinii, altfel atât de liniştiţi şi de discreţi, încât par misterioşi. Chiar invizibili. Solidaritatea în catastrofă – sau fascinaţia dezastrului- îi adunase în faţa casei noastre. Priveau tăcuţi în driveway unde ar fi trebui să fie maşina lui Adrian, poate chiar Adrian la volan, fără să mai aibă timp să intre în casă înainte de începerea furtunii, şi unde acum se aflau  mormane de crengi despicate, bucăţi din trunchiului bradului zburător, buturugi, şipci de pe acoperiş, scaune dezmembrate de pe terasă. Copacii de pe marginea străzii zburaseră şi ei din rădăcină cu bucăţi de ciment şi trotuar. Din grădina din spate trei stejari fuseseră despicaţi. Peisajul era dezolant. Ca după război, a spus vecina de vis a vis, o israeliancă energică şi cu un dezvoltat simţ comunitar, membră în tot felul de comitete administrative ale cartierului. Odată îmi spusese că strada noastră s-ar putea numi strada ONU. Ea îi cunoaşte pe toţi şi ştie tot despre fiecare.

Cele două indonezience din casa alăturată mi s-au aruncat în braţe, lucru rar la asiatici care evită orice atingere cu străinii. Nu vorbeau engleză dar aveau ochii umezi de emoţie. Japoneza care ţine un magazine de mătăsuri pe Broadway ne-a întrebat dacă suntem OK în timp ce soţul ei fotografia copacii parcă schilodiţi de suflul unei bombe. Chinezoaica din dreapta a apărut cu umbrela deschisă şi mâna la gură, cehoaica de peste drum cu căţelul în braţe care încă mai tremura. Din casa evreilor religioşi au ieşit doar bărbaţii, în maieu şi cu chipa pe cap. Era ajunul de Ion Kippur şi se pregăteau să-şi plângă morţii. Ruşii de alături şi-au aprins ţigările şi făceau turul casei inspectând daunele de pe acoperiş. Soţul ne-a încurajat, nu era mare lucru stricat, în schimb soţia ne-a amintit printre dinţi că se apropie 2012…Semn rău, a confimat şi nevasta  profesorului cubanez de la colţul străzii, o nemţoaică solidă care se şi apucase de curăţenie, vorbind pentru ea: Îi trebuie unui copac zeci de ani să crească atât de mare, şi doar câteva secunde să dispară. Şi cu oamenii e la fel. Parcă o auzeam pe bunica din partea mamei.

Vecinul armean a apărut zâmbind hâtru şi ne-a spus arătând cu capul spre singurul copac rămas în picioare: Ce v-am spus eu?! Copacul emigraţiei a scăpat şi de data asta.

Din seara aceea cerul a coborât mai aproape. Sau noi îl priveam cu alţi ochi.

 

 

 *

 

 

A doua zi dimineaţa lumina cădea altfel. De pe străzile învecinate se auzea zgomotul drujbelor, huruitul buldozerelor ori lătratul câte unui câine care nu mai recunoştea locul. Nu ne rămăsese decât să strângem resturile după dezmăţul naturii şi am sunat o companie specializată care se chema Evergreen Trees (Copaci veşnic verzi), recomandată de vecina israeliancă. Patronul Carlos a trimis imediat doi latino-americani mici şi harnici care au tăiat în felii trunchiul bradului şi crengile groase, au eliberat driveway-ul, au încărcat, au  măturat şi au plecat. Extrem de eficienţi şi serioşi, noroc cu emigranţii ăştia, că americanii nu mai pun mâna pe nimic, a comentat vecinul armean care supraveghease operaţia din pură curiozitate.

Din bradul înalt cât un bloc de patru etaje rămăsese doar o bucată de trunchi joasă ca o mică masă a tăcerii pe care m-am gândit că aş putea pune un ghiveci cu flori. Când m-am apropiat de el şi l-am atins, încercând să-i număr cercurile aşa cum ştiam că se face pentru a afla vârsta unui copac, mână mi s-a lipit de lemnul lui alb. Atunci am observat că sângera sau plângea cu stropi mari de răşină. O senzaţie ciudată, ca şi cum aş fi atins o rană proaspătă. O pasăre a zvâcnit pe deasupra liniile de înaltă tensiune. S-a rotit de câteva ori şi a zburat spre acoperişul casei debusolată de lipsa crengilor în care probabil obişnuia să se ascundă. Ori poate sufletul copacului ieşise afară? Să vad ce ar mai zice acum Adrian?!

Trecuseră două săptămâni, rănile se mai închiseseră, deşi tot se mai auzeau drujbele dimineaţa spintecând lemnul, un sunet de jale care ne sfredelea stomacul. Şi cei care nu fuseseră afectaţi de tornadă îşi tăiau acum copacii înalţi de frica unei alte furtuni care i-ar putea dărâma pe case. Serviciile celor de la Evergreen Trees fuseseră prompte doar că cei doi hispanici plecaseră fără să ne ceară să plătim. În America totul merge pe încredere şi cuvântul are greutate, dar era vorba totuşi de peste o mie de dolari pe care i-o datoram lui Carlos. L-am sunat din nou, s-a scuzat invocând  zecile de comenzi pe care le-a avut în acele zile şi a promis că va veni curând să-şi ia banii.

Ne-am rearanjat grădina după tornadă, folosind bucăţi din trunchiul bradului pentru a-i prelungi existena şi a salva cumva memoria, a lui sau a noastră. Aproape uitasem de Carlos.

În acea dimineaţa tocmai se anunţa pe CNN că Premiul Nobel pentru literatură fusese acordat lui Mario Vargas LLosa. În fine, un nume imbatabil, care nu a surprins pe nimeni, după mulţi ani în care acest premiu a suscitat comentarii maliţioase asupra criteriilor de decernare discutabile, sau nedumeriri şi nemulţumiri chiar în ţările de unde venea cel premiat. Llosa îl merită pe deplin, pare să fie opinia unanimă.

A sunat soneria şi la uşă a apărut Carlos, fluturând contractul. Cum se întâmplă adesea între emigranţii din New York, în timp ce ne scria numele pe chitanţă, m-a întrebat de unde suntem. Din România, vorbim o limbă de origine latină, ca şi spaniola, m-am trezit să adaug. Apoi politicoasă, i-am întors şi eu întrebarea, încă trăgând cu ochiul la televizor unde se prezenta acum un scurt portret biografic al lui Llosa. Din Peru, mi-a răspuns Carlos. Am sărit bucuroasă în sus: Peru? Ştia că Llosa luase Nobelul? Uite, chiar acum e pe CNN! Şi unde în Peru s-a născut? Anul trecut fusesem la Macchu Picchu, şi Cuzco. Am urcat în Anzi, şi am ajuns chiar până la Lacul Titikaka. Iar în Lima am fost la Biblioteca Llosa. Devenisem volubilă şi bietul Carlos asediat de entuziasmul meu se bucura şi el. Fireşte că ştia de Llosa, îi părea însă rău că se mutase în Spania şi că venea tot mai rar în ţara natală, unde se pare că unii nu îl prea plac pentru atitudinea lui politică din trecut…Am sărit la subiectul bradului pentru a nu intra în detalii şi aluneca în scenariul ştiut al premianţilor neagreaţi ba de unii ba de alţii, de multe ori din motive care nu au de-a face cu talentul sau literatura.

Totul a mers rapid şi simplu. Carlos mi-a dat chitanţa, eu i-am numărat banii. Înainte să ne despărţim, a mai aruncat o privire la muşcata  pe care o pusesem pe restul de trunchi şi mi-a spus zâmbind trist: E frumos că v-aţi gândit să salvaţi ceva…Ne rămâne tot mai puţină natură în jur. Am tăcut încurajându-l să vorbească. Eu m-am născut într-un sat la porţile junglei Amazonului, înconjurat de vegetaţie abundentă şi de animale. Ştiam să recunosc fiecare frunză, fiecare sunet, păsările şi şopârlele colorate. Eram ca ele, doamnă. Mă întindeam pe pietrele munţilor din  Macchu Picchu şi cerul era atât de aproape încât aş fi putut arunca în el cu pietre. Ştiam să citesc şi în cer şi în pietre. Ştiam când avea să plouă, din ce direcţie avea să înceapă vântul să bată, mi se părea că înţeleg limba animalelor şi că eram efectiv parte din fiecare frunză, din fiecare şopârlă şi din fiecare pasăre.

Nobelul pălise. Povestea lui Carlos avea ceva suprarealist, părea un emisar venit să aducă un mesaj misterios căruia nu-i înţelegeam tâlcul. Îl priveam la rândul meu ciudat dar nu părea să-i pese. Şi a continuat: Am venit în America la 18 ani şi am absolvit colegiul specializându-mă în ingineria naturii. Credeam că aşa o să continui să rămân într-un fel legat de mediul în care am crescut. Apoi mi-am făcut businessul ăsta. Ştiaţi că pe vremuri New Yorkul era acoperit de păduri şi mlaştini, că aici trăiau raţe sălbatice şi cerbi? Totul începe cu un sfârşit. Ca tornada, asta. Dar pentru fiecare dintre noi sfârşitul înseamnă altceva  Pentru cei bogaţi sfârşitul vine când pierd banii. Ca Madoff, înţelegeţi? El îşi trăieşte acum sfârşitul. Pentru mine tornada a fost un semn că ce am avut de făcut aici a luat sfârşit şi că trebuie să mă întorc în Amazoane. În aceste două săptămâni după tornadă am făcut bani mulţi, mi-a spus, arătând spre teancul de bancnote de 100 pe care tocmai i le dădusem. Dar nu mai suport să tai copaci, să aud zgomotul fierestrăului electric, bufnitura trunchiurilor secerate la pământ,  să văd veveriţele şi păsările alergând înnebunite fără să-şi mai găsească crengile, scorburile şi cuiburile. Visam să îngrijesc copacii şi am ajuns să nu mai fac faţă tăindu-i în bucăţi. E ca şi cum aş tăia de fiecare dată o parte din mine. Parcă îmi scurtez mâinile şi picioarele.

Poate mi s-a părut, dar faţa lui măslinie şi blândă se umpluse de o sudoare albă ca lemnul copacului. Dacă l-aş fi atins, mâna mi s-ar fi lipit ca de boabele de răşină ieşite din rana trunchiului de brad.

Cu banii pe care i-am strâns mă voi întoarce acasă. În Amazoane simt că pot încă amâna sfârşitul. Vă mulţumesc că aţi avut răbdare, şi vă doresc o zi bună în continuare. Take care, aveţi grijă, mi-am mai spus înainte să se urce în minivanul pe care era desenat un arbore secular sub numele firmei Copaci veşnic verzi.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

teatru şi scenarii de film. Din 2000 s-a stabilit la New York. Între cărţile publicate recentîn România se numără volumele de proză Detectorul de emoţii, Miracole mici şi mijlocii (Curtea Veche) iar în SUA: Inferno (SD Press),  Rock and Dew (Sheep Meadow Press), Words and Flesh (Talisman Publishers), The Second Life (Columbia University Press), The Farce (Spuyten Duyvil), In The Most Beautiful Life (Umbrage Editions), The First Moment After Death (Writers Club Press).  Opera sa apare în traducere în reviste, antologii sau în volum în Franţa, Israel, Suedia, Germania, Anglia, Irlanda, Polonia, Canada, SUA.Membră a Uniunii Scriitorilor din România,  a Societăţii Poeţilor Americani, şi PEN American Center din New York.

 

www.carmenfiran.com

Articles similaires

Tags

Partager