Carmen Firan

 

CU GÂNDUL DE AZI LA GÂNDURILE DE ODINIOARA

(Reportaj interior)

 

  

Vara în Bucureşti

 

 

Valeriu Onciu. Bucarest entre chien et loup.

 

  

În fiecare vară vin în România pentru două săptămâni. Şi de fiecare dată am sentimentul că am plecat ieri. Realitatea mă contrazice însă. Schimbările de peisaj sunt abundente. Şi cum cu mulţi ani în urmă am decis să văd mai degrabă binele – puţin sau rar – decât răul covărşitor, mă declar mulţumită, e tot mai bine, se construieşte enorm, sunt restaurante bune, tineri frumoşi, maşini scumpe, milioane plecaţi la lucru în străinătate care se întorc cu bani şi îşi fac case, şomajul e nesemnificativ, oamenii călătoresc, benzinăriile vând cărţi, espresso şi au toaletele curate, a reapărut speranţa, lumea îşi vede de treabă dincolo de disputele jalnice ale politicienilor. Mai puţin indulgentă sunt cu stâlcirea instituţionalizată a limbii române chiar prin şi cu ajutorul unor reprezentanţi ai mass-mediei, cu apetenţa pentru vulgaritate şi înjurătura de fiecare zi care pare să fi ajuns monedă de schimb în relaţiile cotidiene. Altfel, sigur, e tot mai bine, dacă priveşti din avion şi vezi doar o parte a versantului, îmi răspunde cinic o prietenă deţinătoare de multe moşteniri, revendicări şi recuperări, pe care entuziasmul meu la revenirile în ţară o indispune, contrazicându-i viziunea catastrofică din care şi-a tras mereu energia şi din care a trăit suficient de bine, şi înainte, şi după…

 

 

Valeriu Onciu. Bucarest, un quartier oublié par le temps.

 

 

Probabil că în vreo zece ani s-ar putea vorbi de o Românie valabilă, îmi spune un optimist. Nici vorbă de aşa ceva, mormăie trist un artist pensionar, n-o să scăpăm niciodată de corupţie şi sărăcie. Sunt cu mintea de partea optimistului şi cu inima alături de artistul acrit.

 

 

Valeriu Onciu.  Bucarest. Arbres, arbustes et blocs de l’époque de Ceausescu.

 

 

În fond, suntem într-un loc al paradoxurilor şi întretăierilor de drumuri, oscilând între lamentaţie şi bravadă, între fatalism şi utopie, sărind cu uşurinţă din tragedie în farsă, găsind mai la îndemână băşcălia şi derizoriul decât orice formă de a ne lua în serios şi a căuta soluţii, ne trezim ba victime, ba procurori nechemaţi, mari iubitori de scenarii care să ne scuze neputinţa, talentaţi cât să facem din suspiciunea de a nu fi recunoscuţi pe măsură sofisticate teorii ale conspiraţiei. Cei care se lamentează cel mai mult pe tema destinului nedrept de a fi ignoraţi de marile culturi ori nerăsplătiţi pe măsura talentului, sunt de multe ori cei care evită confruntarea internaţională şi preferă să rămână profeţi în satul lor. Născuţi poeţi şi manevrând admirabil metafora, vom afla mereu calea de supravieţuire, mă consolez sub privirile mustrătoare ale prietenei mele care îmi spune că nu mai crede în nimic dar se duce în fiecare duminică la biserică.

 

 

C:\Users\rodica\AppData\Local\Temp\Rar$DI26.928\DSC_0028.jpg

Valeriu Onciu. Le chemin vers  la modernité…

 

 

Paradoxurile se înmulţesc de la an la an şi probabil sunt mai vizibile pentru cel ce trăieşte afară: intelectuali de marcă fac apeluri patetice de înregimentare sub vreo pulpană politică protectoare, în contradicţie profundă cu nazurile elitiste cu care păreau să-i fi sedus pe mulţi; în timp ce ţara se emancipează şi merge înainte, cei mai retrograzi par a fi rămas tocmai politicienii; deşi toată lumea se plânge de lipsă de bani, salarii mici, preţuri ridicate la benzină, mâncare etc, numărul maşinilor sufocă oraşele iar restaurantele sunt pline în orice zi a săptămânii. Ne salvează doar economia subterană, îmi explică o vecină din blocul unde mi-am păstrat apartamentul şi pe care Primăria va trânti în curând o bulină roşie. Se plânge de pensia ei de mizerie şi mă invită în schimb să-i văd „mândreţea de casă” de la Voineasa cu termopane şi puţ de mare adâncime (între timp am descifrat misterul puţului, nu şi al maşinii Volvo pe care o conduce fiul ei, chelner la unul din restaurantele de lux.)

Bucureştiul trăieşte cu siguranţă o agitaţe aparte, există o tensiune a străzii, febră în aer, bărbaţi grăbiţi şi importanţi, fete frumoase care după cum se îmbracă nu ştii niciodată ce sunt, claxoane, frâne şi ambreiaje nervoase, înjurături şuierate, un puls intens care pare să ascundă mize puternice dar misterioase.

 

 

 Valeriu Onciu. Bucarest- au féminin.

 

 

 

Dacă în New York mă simt în control şi degajată, în Bucureşti sufăr un soi de regresie, încurajată şi de faptul că mi se repetă la tot pasul : tu nu mai ştii cum e aici, tu nu înţelegi, la noi e altfel, şi în general mi se spune ce nu trebuie să fac, în ce taxiuri să nu mă urc, unde să nu schimb bani, ce restaurante să evit, cum să-mi protejez portofelul şi celularul, pe cine să nu întâlnesc, ce să nu cred din ceea ce văd sau în ce cheie să citesc situaţii, declaraţii, grupuri de influenţă. Pare să existe ceva, altceva în spatele fiecărui lucru, ţi se lasă impresia că realitatea ar fi dublată de o alta, numai de ei cunoscută. Mă trezesc timorată şi provincială, orice rostesc este imediat contrazis de zâmbete ironice superioare adresate naivităţii mele. Nu poţi admira pe nimeni şi nimic căci descoperi că nu e cine sau cum ai fi crezut. Dar şi dacă îţi manifeşti îndoiala asupra vreunei valori de moment declarată bun naţional rişti aceleaşi discursuri moralizatoare şi clarificări ultimative.

 

 

C:\Users\rodica\AppData\Local\Temp\Rar$DI00.207\DSC_0083ngfd.jpg

 Valeriu Onciu. Les flèches du brouillard.

 

 

Canicula şi traficul infernal tind să compromită vara bucureşteană din imaginaţia mea. Traversez cu grijă. Nu trebuie să mă prevină nimeni că  strada a devenit un risc. Nici pe trotuare nu e mai bine, nu poţi trece de maşinile parcate până în zidul caselor (în faţă la Balthazar un Porshe stă bot în bot cu un Bentley). Mă urc într-un taxi după ce citesc înainte cu atenţie pe uşă tariful, aşa cum am fost instruită. Îi spun adresa şi şoferul se năpusteşte în intersecţie de parcă am pleca la război. Instinctiv, dau să-mi leg centura şi mâna lui mă opreşte autoritară: Ce faceţi, doamnă? Păi cu mine în maşină, se poate?! Credeam că e obligatoriu, că vă amendează dacă…mă scuz cu voce moale. Pe Mine? Cine să mă amendeze, hoţii ăştia? Fiţi doamnă serioasă, nu vedeţi ce e-n ţara asta? Văd, dar asta nu ajută…Mie-mi spuneţi ?!

 

 

C:\Users\rodica\AppData\Local\Temp\Rar$DI41.318\DSC_0124.jpg

Valeriu Onciu. Vue bucarestoise.

 

 

Trăim în junglă, vă spun eu! Rămân cu centura de siguranţă agăţată în aer şi nu îndrăznesc să o prind de teamă să nu-l supăr. Şoferul fumează cu mâna scoasă pe geam şi de fiecare dată când depăşeşte la milimetru câte o maşină mi-e teamă să nu i-o zboare. Alege nişte scurtături şi în timp ce ne zgâlţâim vertiginos, devine tot mai congestionat şi nervos, nu din cauza gropilor şi denivelărilor la care pare să fi ajuns imun, ci pentru că îmi face o sinteză critică la zi a situaţiei politice care îl înfierbântă peste măsură. Jargonul este şi el pe măsura grozăviilor prin care, în viziunea şoferului, trece ţara. Dau din cap din când în când, circumspectă,  încercând să-mi dau seama cât mai avem până la destinaţie. Între două semafoare  mă lămureşte şi că americanii şi-au dărâmat singuri turnurile pentru a intra în Orientul Mijlociu să ia petrolul şi  le facă pe plac evreilor. Trecem pe lângă o biserică,

 

 

C:\Users\rodica\AppData\Local\Temp\Rar$DI29.855\DSC_0030.jpg

Valeriu Onciu. Religion… et religions…

 

 

lasă volanul şi îşi face câteva cruci, urmate la scurt timp de două înjurături grosolane la adresa unui Tico care ne blochează cursa. Ajungem. Plătesc. Cobor. Maşina zvâcneşte spre atacul următor. Respir. O stradă cu case vechi boiereşti. Linişte, miros de tei amestecat cu soc şi caprifoi. Tufe de lămâiţă. Un câine blând mă priveşte din spatele gardului.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

Sources  photo:

 

 

 

Valeriu Onciu, jeune photographe/journaliste qui vit à Bucarest (Roumanie).

http://valeriucostin.blogspot.com/

 

Articles similaires

Tags

Partager