Arvis Viguls

 

 

(Letonia)

 

 

 

SPĂLÂNDU-L PE TATA

 

Curăță cu peria spinarea tatălui său.

Tatăl nu înțelege nimic

și nu răspunde atunci când alții

îl strigă pe nume.

 

Se află prea adânc afundat

în ridurile și pliurile propriului trup,

mult prea adânc

pentru a mai putea ieși.

 

Odată s-a trezit într-un loc necunoscut.

Și-a pus ochelarii.

Lentilele i s-au aburit

de la ceea ce a văzut

iar nasul lui a început să-i sângereze.

 

Când s-a întors,

a refuzat să mai vorbească,

uitând tot

ce învățase de-a lungul anilor.

 

Traheea lui a înghețat,

iar sângele în mișcare își continuă

în zadar strădania

de a o dezmorți.

 

Bătăile inimii sale

sunt urme în zăpada

de dincolo de cercul polar.

Vântul le acoperă cu zăpadă.

 

Numai ridurile

de pe pielea lui

sunt adânci, adânci

precum cicatricile rămase în urma operațiilor.

 

Pe tot trupul său a lăsat tăieturi adânci timpul,

chirurg neîndemânatic

care n-a fost în stare să salveze pe nimeni,

ci numai a tăiat, a tăiat și iar a tăiat.

 

Nu vorbește.

Părul îi crește,

unghiile îi cresc,

dar el nu înțelege nimic.

 

Șterge trupul tatălui său

cu un prosop aspru –

un prosop moale nu ar face față,

un prosop moale nu absoarbe umezeala.

 

 

 

SPĂLÂNDU-L PE TATA

 

Curăță cu peria spinarea tatălui său.

Tatăl nu înțelege nimic

și nu răspunde atunci când alții

îl strigă pe nume.

 

Se află prea adânc afundat

în ridurile și pliurile propriului trup,

mult prea adânc

pentru a mai putea ieși.

 

Odată s-a trezit într-un loc necunoscut.

Și-a pus ochelarii.

Lentilele i s-au aburit

de la ceea ce a văzut

iar nasul lui a început să-i sângereze.

 

Când s-a întors,

a refuzat să mai vorbească,

uitând tot

ce învățase de-a lungul anilor.

 

Traheea lui a înghețat,

iar sângele în mișcare își continuă

în zadar strădania

de a o dezmorți.

 

Bătăile inimii sale

sunt urme în zăpada

de dincolo de cercul polar.

Vântul le acoperă cu zăpadă.

 

Numai ridurile

de pe pielea lui

sunt adânci, adânci

precum cicatricile rămase în urma operațiilor.

 

Pe tot trupul său a lăsat tăieturi adânci timpul,

chirurg neîndemânatic

care n-a fost în stare să salveze pe nimeni,

ci numai a tăiat, a tăiat și iar a tăiat.

 

Nu vorbește.

Părul îi crește,

unghiile îi cresc,

dar el nu înțelege nimic.

 

Șterge trupul tatălui său

cu un prosop aspru –

un prosop moale nu ar face față,

un prosop moale nu absoarbe umezeala

Când își bărbierește tatăl,

acesta stă în fața lui, exact

ca pe vremuri, când el însuși sătea în fața

oglinzii în timp ce se bărbierea.

 

Își îmbracă totul cu sacoul.

I se pare că îi este prea mare.

Tatăl său se împuținează

cu câteva numere pe an.

 

Buzunarele sacoului sunt goale

precum memoria tatălui,

iar nasturii – la fel de lipsiți de strălucire

ca și privirea lui.

 

Își piaptănă tatăl

și îi leagă șireturile.

Își așează tatăl

pe locul unde stă stăpânul caseri – în

capul mesei.

 

Tatăl nu înțelege nimic,

domnește peste o țară aridă,

iar el, fiul său, grijește cu smerenie

de această moștenire decrepită.

 

 

 

LA DENTIST

 

Instrumentele metalice strălucesc pe tavă

ca amintirea a unui coșmar.

 

Mănușile din mâini, masca de pe gură

îl transformă într-un călău fără chip,

într-un expert al durerii.

 

Acul său păcălește durerea prin durere,

dar burghiul dentar nu este sigur de asta

și atunci face totul pentru a fi sigur.

 

Lampa de interogatoriu îmi bate exact în față,

ca să mărturisesc tot – slăbiciunea cărnii

se simte.

 

Scuip sânge, acesta mi-e răspunsul.

E tot ce îndrăznesc să spun.

 

Gura mea este înțepenită

de o imprimantă dentară.

 

Apoi el înregistrează totul cu atenție

în dosarul meu.

 

« Acum

dintele acesta este ca și nou « ,

spune el

cu zâmbetul unui Creator mulțumit

care și-a scos deja odăjdiile rituale.

 

Am plecat fără să mă uit înapoi,

sperând să nu mă mai întorc niciodată.

 

Dar timpul și zahărul își spune cuvântul,

eu voi fi prea slab

și într-o zi voi veni înapoi târându-mă

cerând mila, cerșind

materialul metalic steril

care să mă elibereze de durere.

 

 

 

COMENTARII: JOHANNES BOBROWSKI

 

Iarba se întinde cât e de lungă.

O coloană de fum solitară se ridică într-o verticalitate perfectă,

măsurând norii ce zac la mică înălțime.

 

În livadă

ramurile verzi

amestecate cu acelea uscate –

linii ale vieții și linii ale morții .

 

Frunzele se eliberează de balast.

Treptele goale ale merelor – clopote slăvind plecarea.

 

Cade întunericul,

o ființă a pădurii merge pe propriile sale urme

căutând fructe căzute pe jos.

 

Zborul unei păsări –

fulger întunecat și mut

licărind molcom de-a curmezișul cerului.

 

El a fost aici

și a văzut-o.

 

Limbajul a deschis ochii

precum adormitul ce-a răsărit din somn,

speriat de propriul țipăt.

 

Ce câmpii nemiloase!

Ce iertare insuportabilă!

 

 

Traducerea în limba română: Mircea Dan Duță, prin intermediul limbii engleze, cu acordul autorului

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

BIO

 

ARVIS VIGULS (n. 1987, Letonia) este un poet leton și traducător din limba engleză, spaniolă, rusă și limbile slave de sud. Primele sale două volume de poezie Istaba (2009) și 5:00 (2012) au bine primite de critică, iar poetul a câștigat mai multe premii, inclusiv Premiul pentru Literatură Leton, pentru cel mai bun debut al anului, iar la cel mai important festival de poezie din Letonia, Dzejas dienas („Zilele poeziei“), a câștigat premiul pentru cel mai bun volum de poezie al anului. Poeziile sale au fost publicate în antologii și reviste literare în peste paisprezece limbi. În 2017, selecția de poezii apărută sub titlul La caligrafía de la aguja a fost publicată în versiunea spaniolă de Valparaíso Ediciones. Arvis Viguls locuiește în Riga, capitala Letoniei, unde lucrează ca traducător.

 

Articles similaires

Tags

Partager