Angela Furtună

 

 

(România)

 

 

 

(din volumul HIP-NOTICE, în lucru)

 

îngerul şi efectul Genovese. despre tot ce-i rămâne memoriei după hipnoza care îl reduce la absurd pe cel cu adevărat liber 

o, clopot greu, din care abia mai răzbate armonia mea către dizarmonia unei lumi nebune,

voce stinsă numai de o iubire frenetică

pentru tot ce e viu şi liber,

cuvinte care se trezesc din  murmurul cel edenic  şi se întorc acasă

cum chipurile celei ce a murit şi a înviat de câteva ori

 

călătorie dinspre semn către viaţă

ca şi când un poet vine zilnic să se roage la o stâncă

pe care o deşteaptă din somnul mineral prin forţa cuvintelor însufleţite

 

la fereastră stă fie un măr, fie o oglindă,

căci de va fi bărbat, va rodi,

iar de va fi femeie, va vedea numai cu mintea,

iar singura viaţă permisă este exilul, ca semn al dezmeticirii – muguri din Ucronia Divina –

sunt lucruri care se află anume în mintea mea

pentru a menţine zidul acela ca mă desparte de lume

dar şi aripa care i se opune –

cumva, căile mele nu duc niciodată

spre oamenii din jur, diluaţi în culoare şi atât de lipsiţi de sigiliul adevărului lor,

ci numai către poveştile de despărţire, fiecare ascunsă într-o inimă şi scrisă fiind cu pulsul fiinţei

–         o epifanie veritabilă a auto-amăgirii, vei spune  – ,

pentru că mai importantă mi se pare scrisoarea pentru mai târziu,

mai veritabilă e durerea refuzului decât acceptarea –

mătur grădina, fac straturi, plivesc buruienile,

pun ceaiul la fiert şi cern făina, scriu din când în când despre rostul supravieţuirii,

vorbesc puţin  –  şi mai ales cu pisicile hoinare  –,

despre tot ce-i rămâne memoriei după hipnoza care îl reduce

la absurd pe cel cu adevărat liber :

un deşert

populat cu statui ce reduc povara miracolului

la fel cum cuvintele reduc presiunea gândurilor

 

îngerii nu există decât pentru a ne imagina că ne aflăm

în chip de martori

printre lucrurile esenţiale :

în Nord, toată lumea iese noaptea să caşte gura la stele,

vorbeşte cu accent şi se poticneşte,

ţăranii fluieră şi bat toba, impunând un ritm pentru

exploatarea de uraniu de la Crucea, pentru tăierea pădurilor

şi pentru exploatarea în lagărele de muncă forţată ale patriei roşii,

ţărăncile îşi umflă nările ca nişte lupoaice,

să simtă ce miros mai vine de la ruşi sau de la ucraineni

ca să-şi ascundă în  fân, printre viţei, şi copiii,

în bibliotecile bunicilor se înghesuie cărţi secrete despre alungatele

vârfuri ale artei româneşti libere –  lăudate fie numele lor, Brâncuşi, Enescu ori Ionescu, Lipatti, Lovinescu, Goma, Palade, Lupasco, Nicolescu, Cioran, Horia, Cuza, Brâncoveanu – care au înnebunit de dor prin străinătăţi într-un  mileniu  de alungări,

amiaza e plină de mirosurile de brad, de arţar şi de mesteacăn,

aerul are gusturile de gutuie ori de merişor închise în borcanele cu dulceaţă făcută din fructele sălbatice culese de noi din pădurea vecină,

din satul risipit pe coama obcinei Feredeului,

peste tot curge sticla pe care alunecă nervurile unei icoane creştine,

se aud bombănind cosaşii şi morile, fetele hodorogite de ger năprasnic,

între oameni se înfiripă mereu un exterminism cultural de proastă vecinătate,

care se lasă cu cuţite, împuşcături şi deportări,

babele poartă muşcate la gât şi sunt îmbrobodite cu basmale negre,

cerul e mereu albastru vânăt şi plin de  măşti,

iar dacă priveşti atent vezi, deasupra, în zilele senine, gaura din steagul de  la Revoluţie,

totul e să nu se prăbuşească peste noi acoperişul de şindrilă

pe care barza se înfige ca o suliţă

 

îngerii  nu vin decât dacă vreau să nu-mi mai aparţin

şi să mă dezic de orice exil –

îngerul numărul 1 vine şi îmi spune, ca unei amazoane:

–         dacă îţi tai calea şi obrazul stâng, şi dacă îţi mai retez şi ţâţa stângă,

toată energia se va aduna în partea ta dreaptă.

iar dacă îţi voi tăia cuvintele,

toată energia minţii se va aduna în şaua turcească

ca un izvor rece de munte.

îi răspund, însă, îngerului că nimeni nu a îndrăznit să atace un copac :

–         eu sunt arborele de o mie de ani, domnule înger

 

apoi râd, ca orice copil, sub corolele ce mă feresc de pârjol,

râd şi mă pierd  din calea îngerului

printre celelalte animale de povară

 

mă văd în omul aflat pe drum spre cazemata sa,

nimic altceva decât o vietate urmărită de cuvinte cum nişte porunci iraţionale –

astfel traversez munţii înspre cerul de malachite

(aşa cum îl vedeau femeile lui David Friedrich în Răsărit de lună pe mare)

şi mă rog fierbinte pentru fiecare străin ce-mi iese în cale,

căci ştiu că are de dat la rândul său o bătălie –

dă-i, doamne, şi lui, cum şi mie,

să se scufunde şi să se înalţe de mii de ori,

să fie alungat, şi apoi implorat să deschidă ochii asupra sinelui risipit,

să fie mai întâi sfâşiat, iar apoi pus la loc, ciob cu ciob, cu alinare,

ca să se mântuiască şi ca să-şi ia în stăpânire, cu blândeţe, sângele,

numele şi ţara,

în vremea când ceilalţi, asupritorii săi, înnebunesc şi se dizolvă în fum

 

dar lucrurile esenţiale rămân tăinuite în inimă şi numai acolo,

ca o pradă,

e un cuib plin cu fiinţele noastre transgresive

cineva scormoneşte prin ghemul de lumină

deşiră poveşti prin care personajele îşi vindecă autorul de agorafobie

şi mă îmbracă în fiecare zi cu veşmântul curat

şi cu amintirile pierdute

de după alungarea

din ţara mea imaginară

 

 

 

refugii prin îndepărtare de fântâna de la Inter. reîntoarcerea femeii de la Baz’art des Mots

nu voi scrie niciodată pentru cineva anume. doar pentru un sine posibil, actualizabil, resemnat în anonimatul său.

micile retrageri. pacea dintre omul ataşat şi omul detaşat.

cu spatele la fereastră.

mai întâi ne punem întrebarea:

suntem, oare, acolo unde credem noi că suntem?

mai apoi, privilegiul uimirii: dacă numai titlurile de pe Babelio pot fi citite în timpul a două vieţi, atunci când să mai citim şi cărţile?

visătoarea Kamakura construieşte personaje chtonice, care nu trăiesc prin cărţi, ci prin povestirea rostită cu glas omenesc

 

însă noi, după ce am mers a doua oară sub pământ, şi după ce ne-am întors înfăşaţi în sulul ceresc, se facea că şedeam, aşa, toţi trei, de mai bine de treizeci de ani, la aceeaşi masă cu tăblie galbenă,

cu faţa la bătrâna Universitate

şi cu spatele la Teatrul Naţional,

savurând vinul de gheaţă.

(« din fântâna arteziană ţâşnesc îngeri cu pălărie,

născuţi din sângele spălat de pe caldarâm în dimineaţa de 22 « )

un bărbat cu chelie apare în fugă şi o întâmpină pe femeia călăreţ

femeia din Fugarii lui Daumier

femeia gen hai să o luăm din loc cât mai suntem tinere şi bune la galop

femeia făcută din ace de la Baz’art des Mots.

zâmbind fără să-şi vorbească

se pleacă amândoi pe spate şi se scutură, împuţinându-se,

ca şi cum o ploaie tocmai le va dizolva trupurile

într-un pahar

 

dansul se răspândeşte iute ca o modă printre studenţii bătrâni,

nevindecaţi,

sinucigaşi organizaţi în detaşamente de protest,

« ăştia sunt oamenii noi, traversând o jumătate de secol în amnios,

precum copiii ce refuză să se nască »:

e între ei o tensiune de a nu trăi decât prin împotrivire

un fel de a se opune curentului,

de a da înapoi, înmiit, energia afirmativă primită cu de-a sila,

prin vomă şi prin hipnoză de recuperare,

la toate acestea privim lacomi :

noi am vrut să îmbătrânim şi am făcut-o şi pe asta în stil

modernist, în cazemate pictate de mână cu o întreagă imagerie de motive umane animalice, barbare, penitente, utopice, petrecute în blocurile comuniste, întunecate şi reci ca nişte beciuri,

în timp ce ei au vrut să sugă şi la optzeci de ani laptele mamelor tinere –

cu maxilarele încleştate pe sfârc şi cu gingiile roase, edentate –

totul le-a reuşit

metafizică medievală ;

acum ţopăim în fluidul hologramelor de pe pereţii universităţii (« genul de omuleţi din care nu rămâne decât curajul naiv şi o scrijelitură conspirativă făcută la beţie cu un briceag chinezesc bont, măi Nuţă, am plecat la revoluţie pe la cinşpe, vezi că mă întorc la ora 23, pune de o mămăligă şi de un nechezol, al tău Relu ») –

 

aşa cum pământul se vindecă atunci cînd e arat şi de trei ori săpat,

aşa cum se încinge vatra în foc,

şi focul în curcubeu,

aşa cum se aşează piatra sub numele străbunilor

şi oul sub cloşca nebunilor,

aşa simt cum mă vindec de farmecele tinereţii pierdute de noi la Inter,

sau la orice altă smintire de libertate botezată de cel necurat,

şi astfel îi văd acum pe ei, nelecuiţii de boală,

îi văd cum se oglindesc

în arteziana de la Universitate,

cu un descântec de la mine şi cu un leac de la Domnul,

amestecându-se cu noi în dans,

un soi de luptă cu liniile de forţă ale acelui timp

ce şi-a urcat miriapozii pe pereţi –

 

inscripţii scrijelite de martori indecişi

aici au murit tinerii, iar bătrânii au supt laptele patriei şi au condus partide de lupi –

otravă pentru urmaşi

stoarsă din smintirea de libertate a celui vârlan

nouă urcoi, nouă urcoaie

nouă moroi, nouă moroaie,

nouă strigoi, nouă strigoaie,

nouă diavoli, nouă diavoloaie,

nouă lei, nouă leoaice,

nouă pocitori, nouă pocitoare,

nouă ursitori, nouă ursitoare,

nouă făcători, nouă făcătoare,

nouă mârători, nouă mârătoare,

noucă mâncători, nouă mâncătoare,

nouă zâni de la nouă stâni

nouă vânturi de vânt

de pe pământ

 

din poarta cerului, cât mai suntem acolo, strâns îmbrăţişaţi

în aşteptarea călătoriei,

am cântat colinde, am scuipat,

am cerut de pomană şi am dăruit,

am mărturisit că suntem vinovaţi de magia vieţilor noastre pierdute odată cu libertatea,

deşi privitorii ar fi crezut că ne aflăm, în alt timp, tot la masa noastră

cu tăblie galbenă,  scorojită,

citind cursuri de acum trei decenii

despre fosile şi stratificări geologice

despre arhitext şi despre istoria naţională confiscată de strigoi –

noi am rămas ţicniţii de serviciu

pentru ora la care vin televiziunile abonate să-şi  facă ştiri cu Piaţa

 

cineva strigă la îngerul nr.1

care strigă la îngerul nr.2

care strigă la îngerul nr.3:

vezi că habar n-ai pe ce lume eşti

vezi că habar n-ai pe ce lume eşti

vezi că habar n-ai pe ce lume eşti

 

dansăm, fiecare cu îngerul lui grăsuţ, ca şi cum femeia

de la Baz’Art des Mots ar fi pe-aproape, eliberată, purtându-şi cu mândrie cornul ca pe un sân în care vin, o, ce veste minunată, laptele, vinul, apa, oţetul, ambra, veninul şi mierea patriei,

câtă pace şi ce bătrâneţe tihnită, orgie de mătase,

atât de liberi suntem în dansul nostru din fundul pământului pierdut, din cămările trupului sărac, din fântâna arteziană de la Inter, din poveşti şi din miturile străzii,

că nu mai avem habar de nimic

şi de nimeni

 

 

 

dialoguri întrerupte despre ce e acum în inima ta. spaţii sonore în cetate: înainte de a pleca la drum, omul se îmblânzeşte

îmi plac lucrurile pe cale de dispariţie –

semnele, când trebuie să fie salvate

plătind generos un preţ existenţial uriaş, bacşiş dintr-o viaţă viitoare,

tot ce va conta vor fi câteva fotografii ca nişte impresiuni de fosile, îmi plac erupţiile,

stările de pericol istoric

mentisme dictate prin gi-pi-es-ul unei etici cavalereşti,

apocalipsele foarte mici şi exacte, care contrazic utopia apocalipselor gigantice şi vagi –

vehicol interzis – memoria afectivă

sau circul de cuvinte inventate pentru a deveni mame de adopţie –

aici e adresa: văd simt pipăi cărămizile

sunt acolo de treizeci de ani

de cincizeci de ani

de sute de ani –

înaintea mea, boieroaica deschidea uşile stăpânilor,

portar în capitala ţării ca un hotel pentru plăceri

deschis lângă Casa Dudescului, cu grădina sa englezească, la faţadă doi cai arabi, electricitate pusă în subţiorile damelor pentru jouissance, rădvane argintate, automobile nichelate cu chauffeur în catifea aurită, cu claxon măgar, valeţi chicotind parfumaţi cu mosc, Marie-Jalousie trăgând cu ochiul pe gaura cheii, Hortensia cea Mică înfiptă în dulamă şi hanger de corassan, Marquisette sans coup férir, sticlele alunecând pline cu licori ameţitoare pe macadam, rostogolindu-se de pe scările în colimaçon ale Ateneului până departe, printre casele întunecate ce ţin în picioare mahalaua, de unde răzbat cântece tărăgănate şi înjurături, valsuri şi şuier de acordeoane, printre ulucile gardurilor degete de copii, boturi umede de câini, cerşetori mucoşi, lipiţi de femei ştirbe ce te privesc cu resemnare,  şi iar se aud clopotele cu sunetul lor de fum ce se strecoară ca un miros de pâine

printre  bisericile Sfinţii Apostoli şi Antim –

pe Strada Luterană cad în genunchi,

pe pietrele caldarâmului, lângă mine ţâşneşte o pisică roşcată, dintr-o catedrală ce stă într-un picior ca o barză,

mă striveşte cu arhitectura ei cenuşie zveltă,

cu pălăria de ceramică strâmbă la fel cum acoperişul  bazilicii Sf. Lambertus din Altstadt în Düsseldorf,

ţanc rămas îndoit după ce diavolul a venit pe pământ şi s-a luat la trântă cu bazilica de la malul Rhinului, iar ca să o răpună a încercat să-i sucească gâtul, dar niciodată o biserică nu poate muri de mâna diavolului, ci numai atunci când oamenii o părăsesc,

acum înţeleg de ce pietrele sunt făcute din cântec, la fel ca apele,  la fel ca lemnul sau cuvintele –

peste tot se aud cântecele puternice ale femeilor ce ies de la cor şi se îndreaptă spre casă lălăind,

vor cânta mereu, în timp ce merg sau în timp ce dorm, umbre ţepoase ce coboară pe pereţi direct din păianjeni, femei din care cântecul se ridică precum un fum de avertizare,

femei pe trotuar coborând în adăpost în timpuri de prigoană şi martiraj,

siluete frământate în grabă laolaltă cu lutul

cântecul dens cu irizări de Montalba, Darclée, Callas sau Teodorini –

maestrul nostalgiei feminine locuieşte în cântec,

atelierul de pictură e gol acum, şevaletele se odihnesc într-o fotografie veche, sau poate că au fost puse pe foc în iarna geroasă din 2010 de vreo familie de romi din Griviţei,

păşesc peste amfore şi urc pe peretele de sticlă

(vitrina cu levitaţii, deschiderea gnozelor prin hipnoze)

bătrânul se aşează la masa rotundă, trup, sex, craniu

globi oculari dirijând timpul prin găurile occipitale

 

înainte de a pleca la drum, omul se îmblânzeşte,

cântecul său se evaporă deasupra pădurii la fel cum roua în dimineţile răcoroase,

poezia se desprinde uşor de pe cuvinte, la fel cum carnea bine fiartă de pe oase

 

e arhitectură, ba e anatomie, ba e politică, în fond, doar un cartier vechi

dintr-o capitală a plăcerii şi a cântecului,

fiinţe mici îngrămădite în scene de alcov, în cuşti de beton şi în poveşti de familie,

iazuri de îmbăiat, gâşte argintii, plaje şi stânci înconjurate de garduri din sârmă

(în dimineaţa când m-a născut, mama a cules din grădină

buchete mici de afine şi de zmeură pe care le-a îndesat în buzunarele surorilor de la spital

mai târziu, povestea s-a schimbat: mirosul de căpşuni, cică, mă adusese pe lume, precum şi o anume muzică dintr-o cetate medievală –

în spitalul de sunete e multă linişte

pacientele nasc fără ţipăt, doar cântând şi şuşotind,

nou-născuţii nu doresc nimic,

ei au totul, pentru că regretele se numără înapoi, se împart frăţeşte cu frăţii nenăscuţi, iar binele stă să înceapă înainte ca un ombilic de înger,

un amănunt unic: am venit pe lume cu tălpile roşii înainte – ca dovadă că mai devreme dansasem

alături de o soră geamănă,

o mumie de păpuşă ce nu mai încăpea

în propria moarte decât dându-se peste cap şi peste partea mea de cântec –

toate lespezile peste care am păşit mai apoi erau pline de sucul roşu al fructelor culese din grădină

de mama noastră, mama pământ, mama mireasmă,

mama bombardamentelor americane din 44, mama tancurilor ruseşti ce intrau în capitala plăcerilor,  mama cailor de la trăsură, mama demenţă istorică, mama aurolacilor şi a copiilor geniali alungaţi de acasă în exil,

şi nu recunoşteam pe nimeni, eram copilul-lup, născut la moşie, la staul,

în zăpada din faţa hotelului Broft din Calea Victoriei,

în piaţa goală din intersecţia cu Ştirbei Vodă, către piaţa Teatrului Naţional,

în piaţa Revoluţiei şi în mintea eroilor fără vină

abandonaţi de istoria naţională ca nişte bastarzi

ce contrazic ideologia învingătorilor mitomani

 

cum e să trăieşti fără să recunoşti pe nimeni şi fără să fii cunoscut

înafara locurilor geometrice de care nu te despart decât axiomele?

–         ce ştii să faci?

–          ştiu să adun şi să scad, să înmulţesc şi să împart

ştiu câteva cuvinte, ştiu să coc porumb, ştiu să scriu pe nisip,

ştiu să cultiv praful şi ştiu să recunosc geniile damnate, alungate din ţara lor

–  după ce le recunoşti?

–          după privirea tragică a celui ce vine pe lume doar ca să ierte, dar şi pentru a-i ţine în viaţă şi pe ceilalţi prin cuvinte, fie şi numai pentru a inventa un popor de cronicari

 

apoi mama a revenit acasă singură

şi singură a rămas până la sfârşit, lăsându-mi singurătatea ei moştenire şi bogăţie,

copilul fusese rezervat unui atelier unde meşterii cântau şi pictau, scriau şi dansau, scenă pe care urcau numai celebrităţile, uite aşa, pocnind din degete,

cu gesturi largi pline de fior,

goale ca nişte îmbrăţişări pe fugă,

din care opulenţa  inimii irosite se revarsă cum filigranul în valoarea argintului –

obsesia mea: să nu ating niciodată  pământul

 

adevărul e că mama era frumoasă şi singură

mi-a povestit până în ultima clipă cum e să fii frumoasă

să-ţi simţi trupul precum regina o hartă a propriei puteri

apoi cum e să pierzi din trup fâşie cu fâşie

umplutură rotundă care se retuşează după fiecare vârstă,

acel fel de a fi intens şi de a scădea lin

până în ultima seară,

când trupul a devenit un lucru inutil

cum o bretea subţire pe umărul alb

femeie mică ghemuită într-un cearceaf

în braţele mele

 

asta a fost a doua venire, pentru că din prima venire se poate scoate chiar sâmburele

străfulgerarea

mireasma rătăcită

impresiunea lăsată în piele

prima venire şi unghia care striveşte gândacul pe tăblia mesei

atelierul maestrului solitar în seara când Strada Luterană se stinge,

o singură pisică roşcată – pe acoperişul de la catedrală

 

 

 

tabloul cu faleze de cretă pe insula Rügen. o călăuză în scena întunericului absolut

culmea e că îmi amintesc acel miez de întuneric

amnios pulsatil

din care mi-au crescut oasele, ca nişte instalaţii

ce reciclează sensuri din cuvinte şi din imagini

abandonate de o civilizaţie scăpată de sub control –

totul s-a petrecut într-un somn virtual

după o criză de conştiinţă

tardivă

remembrare

sau poate că după un seism

ce modifică forme de relief, mentisme şi obsesii

de parcă nu mai fusesem niciodată înger,

nici simptom de erudiţie, nici erupţie,

nici sclav al propriilor idei, nici poveste primipară, nici povestea tuturor alungaţilor –

dacă am avut noroc, e pentru că am indurat lipsa de alternative şi am deschis ochii asupra unei lumi la care ceilalţi nici nu au vrut să privească,

am primit faliile ca pe un dar,

apoi am rumegat această iarbă răsărită din haos

o lume deznădăjduită şi creativă –

apoi am decis că gustul e bun

pentru că orice comparaţie devine iuntilă

 

da, să fii doar prizonieră şi eliberatoare, să fii doar centrul lor, singură şi egofobă, să-i aperi şi să-i vindeci,

să fii, în loc de a încerca să pari, să ştii că nu poţi fi materialul de construcţie al unei inteligenţe reci, doar armonie a realului plăsmuit de inimă –

aceasta este povestea unei muzici în primă audiţie, scrisă pentru conştiinţa de a fi viu şi trecător – aceasta este iubirea pe care o datorez visătoarelor Kamakura, Kameyo, Kanae, Kaiyo, Kaho, Kanayo, Kayoko,  Kazuko, precum şi tuturor rămăşiţelor acestora din pământ şi din cer, din oase şi din cenuşă, din cuvinte şi din gânduri – aceasta este chiar pagina ruptă şi mototolită, apoi regăsită şi reinventată, din cartea scrisă special pentru mine şi numai pentru mine, ca să mă sfiesc în faţa tuturor semenilor mei şi mai ales în faţa micilor necuvântătoare ce mă aşteaptă la capătul drumului – aceasta este scena pentru care ne-am înveşmântat în rochii de voal şi de sârmă, ne-am vopsit ochii într-o culoare nemaivăzută, ne-am adunat numele într-un cuvânt nemaiauzit şi ne-am declarat toţi copii ai începuturilor – poţi crede că nimeni  nu te va uita şi nu te va goni atunci când vei ajunge aici şi te vei închina viziunilor post-hipnotice

(totul pleacă de la rănile nevindecate şi de la sunetele din Dvořák, din Ligeti, din Mahler şi din Pink Floyd, din Zorn şi din Enescu, sau din Bach şi Stravinski, din vocile copiilor – la mijloc sunt războaiele şi terapia existenţei prin cuvânt, victoriile, consolările dar mai ales înfrângerile – să fii muribund şi neasistat, să ai dreptul la animalul tău şi să nu ai dreptul la omul din tine – să mergi mai departe singur, să inventezi întrebarea care îţi croieşte drum – să nu te împrieteneşti cu neamul zombificator al celor atoateştiutori şi atotputernici – să cauţi

toate acestea acţionau ca nişte enzime în viaţa intrauterină – foetusul meu are nevoie de filozofie, la fel ca şi cadavrul meu–, apoi se preschimbau în aripi şi în idealuri personale – de ce nu în droguri ori clişee colective şi în stări de visare frustă? de ce nu în  coduri QR sau în clone? )

 

îmi amintesc cum mi-au crescut pete maronii pe dosul mâinilor

un fel de altă copilărie – descrescătoare şi eterică – o isterie deconstrucţionistă şi inefabilă, aproape o stare de mătase – pielea poate fi doar o cortină de teatru – îndărătul ei se petrec scene de corp şi de iubire dar şi de violenţă psihologică, de ruptură – furia cuvintelor, când se substituie fiarei – nişte hărţi pe care sunt înscrise drumurile literelor şi ale pergamentului – căile unui om ce nu se poate îndepărta de sine pentru a se alia cu ceilalţi – luxul de a fi unul contra haitei

 

îmi amintesc de accidentul care mi-a deviat traiectoria –

şi îngerii pot fi apăraţi de furia imaginarului, ca şi manechinele de test –

altfel ne-am putea strivi cu toţii, dintr-o dată, de ochii deschişi ai Celestului,

doar privind în sinele nostru,

aşa cum se lăfăie

mărturisitor

premonitor în nefiinţă, precum şi în creatură,

la fel de îndepărtat de făpturi, pe cât e de implicat în strategia unui text

făcut să îmbrace omul deznădăjduit în aspiraţii –

esenţial este să fii şi să spui

 

voi fi o aură care va sigila o carte

la fel cum sunt înfăşurate după plecarea lor şi trupul în pânză, şi chipul în pudra de orez,

apoi urcate în lada de zestre, alături de suflet, de inimă şi de mintea rece,

de jucării, de pipe şi de oglinzi, de aşternuturi şi de covoare,

toată viaţa, o visătoare va ţese nervuri –

tabloul cu faleze de cretă pe insula Rügen se va reîntoarce: de fapt, lumea

e un spaţiu imaginar în care realul se răzbună pe martorii săi

 

apusul meu de soare pe insula mea:

o pleoapă prin care am acces la eternitate

atunci când toate absenţele vin spre mine

îmi ţes o scară

pe care eu pot să cobor în fiinţa iluminată de propriul întuneric

ştiind că urc de fapt

şi că mă las târâtă în năvod

până la limanul unei poveşti

despre tine

 

 

 

năzuind să ajung la lucrurile adevărate. fără tine nu pot fi foc negru pe foc alb
nu e noapte încă, e doar un înger stins
ce priveşte scena
cineva trebuie să apară din patruzeci şi două de litere
cum din nimic un tot efemer miez infinit
lumea aceasta embrion în lumea următoare

în pasajele versetice vechi Dumnezeu e înfăţişat purtând filactere
şi nu altminteri e perfecţiunea când stă în adevăr

contemplăm adevărul din noi, dintr-o falsă pornire de autocunoaştere,
dar adevărul îl contemplă pe Dumnezeu chiar în timp ce este creat
pentru a ilumina cosmosul erorilor noastre –

cenuşă se face adevărul, spune visătoarea Kamakura, purtând  un soi de camilafcă de iertăciune, o ! e criză de relativitate şi de restricţii, bodogăneşte visătoarea cenuşilor albe şi aurii, mieroase şi violete, ambrozii şi azurii, cenuşi cu miros de carte arsă, cu miros de hârtie veche împodobită cu heraldici diamantine,

cenuşile celor alungaţi în ucronii, cratere, canioane, cetăţi, celule, priciuri, cartiere, fâşii şi rezervaţii pentru refugiaţi,

locuri unde marea se aseamănă cu deşertul

iar oamenii nu mai încap în pământ

pentru că toţi se ascund acum în literele şi cifrele

mai pline de ascunzişuri  decât orice cuprindere ştiută

ei râd
noi suntem plânsul literelor moarte şi redescoperite
un şir de sephiroturi coroana celui ce se lasă contemplat
emanaţie
creaţie
formare
facere
ele intră în cuvinte cu un ochi de lumină
textul absorbind

ca pe o viaţă salvată –

văd toate acestea pentru a spune ce este
iar ceea ce văd mă iradiază cu lăuntrul adevărului

chiar în momentul când sunt înfăţişată de acel ochi
glasul meu se frânge
aşa cum este privit din două ferestre
de pustiul solar şi de magul călător în stele

adevărul diamant în arcană există pentru a ne genera ca pe un dar

fiinţa convenabilă

ieşind din literele însufleţite
la fel cum gândul curge prin homuncul

precum o proiecţie de aspiraţii prin care omul îmbrăţişează îngerii
un rubato în tăcerea cea luminoasă

iubind

începe de aici, cât nu e noapte încă
ci doar un cabalist care extrage litere din sferă
sufletul a toată alcătuirea
suflarea vorbirii

eu stau în adevăr cu veşmânt celest
o tăbliţă neagră într-un cerc rămas acolo
după marea retragere
 

 

 

deîndată ce au pus cadavrul pe pământ, s-a ivit şi greutatea  lui, ca o aură suplimentară. altminteri, el zbura printre amintiri, iar noi am început să scriem cu cerneală invizibilă

scriu cu mâna nesigură a oratorilor,

scriu pentru a nu pierde nimic din ceea ce

îndeobşte

dimineaţa

îi hipnotizează pe cei pierduţi

 

deschid ochii şi scriu

cu rumoarea firului de iarbă

când străpunge piatra

 

deschid ochii şi scriu

cu mâna nesigură a celor orbi când nu-şi mai simt greutatea

doar lumina străbătând frunzişul unei copilării petrecute în podurile pline cu cărţi şi poame ce cresc pe icoane pe sticlă

 

ei nu mai au decât acea rază minusculă

scobind în piatră

vis ce se îndepărtează

ciob

atotvăzător

cum sângele tânăr

scurs din trupul-soldat purtat pe umeri de trupul-cuvânt,

când se răsuceşte cu miezul înafară – celălalt scut –

şi îşi deschide singur cerul,

orb

doar scrie

cu ochii închişi,

pentru că totul a rămas înăuntru

pentru totdeauna,

iluminând ceea ce nu mai există decât prin ungherele şoptitoare ale minţilor  salvate de la dezastrul colectiv – atunci când nu au fost făcute terci la înfruntarea cu un mainstream de depersonalizare –

aceşti oameni nu mai pot trăi decât  prin cuvinte-medium, poposind speriaţi pe orice crâmpei de străfulgerare a memoriei şi notând tot ce li se mai dă înapoi cu zgârcenie, accidental, prin capricioase raccourçi-uri, de către un cortex şi de către o inimă bombardate de sindromul post-traumatic totalitar, într-o cursă pentru supravieţuirea prin amintiri,

povestind cu detalii recuperate prin hipermnezie şi nevoie de trezire,

despre lumile care au fost înaintea lor şi care au fost eliminate brutal de dictator, cu buldozerele şi cu teroarea, zeci de mii de case şterse din geografia locurilor după sute de ani de existenţă, sute de mii de oameni alungaţi din oraş şi din istoria ţării lor, condamnaţi la orbire, ei văd numai în vis ceea ce altădată fusese drumul frumos de la centru către acasă, după o zi de plimbare la Șosea şi de cumpărături în galeriile de fineţuri, azi nu mai există drumul către acasă, nu mai există acasă pentru ei, nimeni nu mai poate să calce pe pavajul fin de altădată, nimeni nu mai vede

drumul drept de la Uranus către fostele Arhive ale statului, demolate,

mânăstirea Mihai Vodă mutată şi ea împreună cu clopotniţa

pe strada Sapienţei, la 300 de metri mai încolo, într-o altă istorie,

cârligul arhitectural dintre fosta şcoală românească şi Liga culturală, prin Splai, unde urcau mirosurile fetide de Dâmboviţa, policlinica azi abandonată, casele rămase cu ochii scoşi şi cu pereţii tremurând ca după un bombardament, vilele cu un etaj, la care urcam să luăm dulceaţa şi să dăm un bridge de o noapte-două, jucând şlem după şlem pentru că la vremea aceea cărţile cădeau bine, levatele se legau la câştiguri, mai încolo se zărea Arsenalul, apoi şcoala de artificieri, lângă ea depozitele de arme, atelierele de sculărie, mirosul de praf de puşcă de la clasa de pirotehnişti, nămolul de la baza Podurilor Uranus şi Mihai Vodă, Cazarma Alexandria, la capătul şirului de străzi , înspre Rahova, ultimele case scăpate de la dezastru par nişte cucoane scăpătate ce poartă peruci chele şi şaluri de boa mâncate de molii, iată strada Ecoului şi strada Ion Creangă fugind din calea invaziei, uliţele prăfoase pe care au rămas orfani mii de câini de rasă, într-un Bucureşti atacat din toate părţile de un fluid roşu cleios, o apocalipsă de ciumă din care a scăpat numai ici-colo câte unul, care a prins dintr-o dată să vorbească bâlbâit, într-o limbă simplificată şi brutală, să repete cuvinte nemaiauzite, de lemn, să se boteze şi să se scalde în apele noi, ce veneau cu presiune, luând la vale tot ce prindeau, cadavre şi fiinţe, lucruri şi animale sau păsări, tablouri şi ceasurile de colecţie, pendule de aur, mobile stil, fotolii şi scrinuri, râuri de covoare persane, naţionale, armeneşti, de rugăciune, de zestre sau de trecere,  meşteşugite din culori  naturale scoase din plante, şafran şi grâu verde de primăvară pentru galben, bozul pentru roşu, boabele de soc pentru indigo, coaja de nuc pentru maro sau negru, coji de ceapă pentru auriu, purtând la vale şi amestecând identităţile şi măştile din comedia umană de după potopul secolului XX, vorbitorul de limbi moarte ajuns precupeţ, analfabetul devenit academician, avocatul ajuns brutar, contesa devenită prostituată şi hamal în timpul liber,  mareşalul gunoier, regina croitoreasă, prinţesa servitoare, împăratul frizer şi principele cărăuş, dragomanul portar, prezicătorul ebenist, profesorul telal, nebunii treceau purtând pistoale belgiene cumpărate la Stambul de la un contrabandist turc, majoritatea erau arestaţi dar cei lăsaţi acasă se ascundeau înspăimântaţi în pivniţe, iar străzile erau pline de plânsetul câinilor rămaşi pe drumuri, lorzi şi principese din familiile regale Braque, Bullmastiff, Boxer, Labrador, Saint Bernard, Pointer, Papillon, Ogar Afgan, Barbet, Retriever, Terra Nova, Mastiff  Napolitan, Terrieri de toate naţiile, Shepherd, Pechinez, Spitz, Bichon, Basset,

nimic nu seamănă cu plânsul molozului după casa demolată,

nimic nu seamănă cu plânsul casei după stăpânii deportaţi,

nimic nu seamănă cu plânsul curţii cu grădină după câinii ei cu blazon şi după motanii dolofani, toşi îşi făceau veacul alături de stăpânii aţipiţi la umbră,

nimic nu seamănă cu plânsul  aerului ce tânjeşte după conturul de oraş civilizat de altădată

pus la pământ de furia buldozerelor ce muşcau în carne vie mai ceva decât tancurile unei invazii străine,

nimic nu seamănă cu plânsul miilor de câini rămaşi pe străzi după deportarea stăpânilor,

nimic nu seamănă cu plânsul câinilor rămaşi singuri pe lume, noaptea, sub cerul liber,

nimic nu seamănă cu implorarea din privirea câinilor nimănui

de dorul casei

de dorul stăpânului

 

când ne trezeam din povestit, simţeam o durere în braţe, ca atunci când ai cărat un mort, laolaltă cu ceilalţi foşti colegi de bancă, sau de celulă, apoi l-ai pus pe pământ, pentru botezul de rămas bun.

abia acum, când rămâne singur, mortul are greutate şi începe să se scufunde în ţărână, săpându-şi singur casa

 

 

 

copilării netrăite şi hrană pentru şobolani. am luat lumină din întunericul nostru – inter me ipsum et meipsum

va fi nevoie să trăim astfel rupţi de floarea tinereţii

rupţi de psihanaliză

numărând trupurile pe care le-am lepădat

ca pe nişte măşti

ovule afrodisiace pentru cel ce

ne-a izgonit din simţuri

ştergându-ne limitele.

în deşert

cuprinşi de friguri

în nebunie întrebându-ne sufletul

în câte sertare se împarte liniştea

precum o pivniţă de vinuri vechi

sau o poiană recuperată de la ruşi

 

amărăciune ascunsă în pumnii unui copil

sfârşind în ecranul de beznă

(„moartea nu ne răpeşte de lângă umbră precum vântul

ci ne redă jumătatea imagine întregind ficţiunea

despre neatingerea de ceilalţi”, spune cerşetorul de la Cernica, hoinărind cu tramvaiul 3)

 

e o ieşire din lâncezeala de târâtor dilematic

 

la atelier, olarul se învârte în jurul pământului lucios

până ce forma coboară din mintea lui în roată

rostogolind-o ca pe un căuş

din care copilul îşi va sorbi cele cincizeci de picături de lapte –

lutul vorbeşte vom face o beţie, vom avea crize de concepţie,

vom urca smulgând din noi părţile care tânjesc la nemurire

aruncându-le câinilor

(dar laptele alb nu e laptele negru al lui Celan

zăpada vie nu e zăpada neagră a lui Fondane

semnul alb nu e semnul terţului inclus al lui Lupasco

coloana fără sfârşit nu e infinitul lui Brâncuşi)

 

vom fi nevoiţi să plecăm dimineaţa devreme

când somnul încă stăruie în pori ca o mâncărime

trezirea din starea de inimă dezacordată

uimirea că auzul vine din alt univers iar văzul

ne captează într-o galaxie de mărturisitori

ce se împovărează cu imaginea limpede a adevărului

că suntem muritori şi proşti.

neliniştea stârnită din mintea pătimaşă fără sex

precum o încremenire ce se divide

(„căci nici nu ştiam dar nici nu învăţasem

că răul nu este substanţă ce arde precum focul

nici mintea noastră nu este binele suprem şi veşnic

acelaşi cărăuş binevoitor ce ne saltă în spinare povara şi căderea”, murmura beţivul de la Eroilor)

vom fi nevoiţi să culegem din noi doar fărâme de lumină

săraci

părăsiţi de cuvânt

 

(„călătoria a început pe pământul nevăzut

căci pământul orb

din text a căzut

şi astfel cuvintele s-au arătat

ca nişte minţi lucrătoare de acoperământ

peste singura parte a lumii făcută din

pământ văzător rumenindu-i chipul” rostea cerşetorul profet

lângă mănăstirea Caşin) –

va fi nevoie de fiecare dintre noi pentru a lua lumină

când sufletul se va goli de abis şi se va umple de cioburi

pentru că niciodată aprinderea nu trebuie să fie un gol nemăsurat

ci un rost de procesiune şi cântărire –

plinul celor vii din iubire

dintr-un trup împuţinat în altul, alungaţi cum mumiile,

din morminte

în muzee,

în neant

 

dar astfel vom ajunge la scrierea veche

din vremea când aveam gura plină de cuvinte

şi nu aveam trup

dar Învăţătorul ne mângâia cu simţuri

rostuite de cel care ne iubeşte pe toţi şi ne învie

din întuneric

 

 

 

 

ceea ce fac, mi-a fost scris să fac. în fiecare dimineaţă plecam în lume ca să mă pierd printre lupi
şi să rămân uitată

poate că luarea asta a sufletului în posesie
precum o bucată de pământ pentru arat
nu e decât o beţie

fac o casă din lemn verde
cresc înăuntru arbori din cuvinte
sui în fiecare noapte pe scară în pod
pentru a mă aşeza la taifas cu oameni loviţi
de anxietatea literară drept în moalele capului

la urma urmelor ucigaşii sunt aici
printre cei care urcă în pod pe furiş
şi scriu cu mâna lor pe hârtie
tot ce le trece prin inimă

scenele continuă în fiecare cititor
ca o alcoolemie ce creşte vertiginos

endemic –
un fel de a bea cerneală în loc de apă
pentru a putea descrie

peste o sută de ani

într-o bibliotecă

gustul vinului băut de oşteni înaintea unei bătălii de acum cinci veacuri

ori expresia sacrificării eroilor

în lupte care au demonstrat că istoria nu este decât o poveste cu vărsare de sânge

pe măsură ce creşte ritmul cuvintelor

nu-mi mai simt inima ca pe o clepsidră de cuarţ

ce se umple cu timpul pe care nu l-am trăit,
pentru că nu am adus nimic nou pe lumea aceasta
înafară de cele câteva gânduri

despre care ştiu că ar fi putut fi şi ale altora
dar au rămas doar ale mele
pentru că nu am apucat să le povestesc nimănui
şi nimeni nu a venit la mine să mă întrebe
ce se întâmplă cu un om care se întoarce mereu
la Dumnezeu
cu fiecare apus de soare
deşi în fiecare dimineaţă plecase în lume ca să se piardă printre lupi
şi să rămână uitat

 

 

 

emoţii ce te învaţă să ripostezi. cuvinte ce te povăţuiesc când să cedezi

oceanul tânăr

mai tare decât literatura

dacă dragostea se varsă în memorie

dacă viaţa se varsă în  absenţa memoriei

dacă moartea se varsă în oglinda memoriei

toate ajung cândva

la oceanul tânăr –

tu în absenţa ta, dornic să laşi în urmă copilul din tine

ca pe o jucărie

aruncată pe plaja pustie,

în ademenitor paradis,

exişti refuzând viaţa,

eşti acolo unde eşti, eşti acolo unde nu eşti,

eşti acolo unde poţi greşi,

ca un nerv ce ripostează cu întârziere

faţă de travestiurile supravieţuirii

 

valuri te împresoară,

viaţa, ca stare de iminentă sufocare

pe care o simţi din prima clipă,

emoţiile te învaţă să ripostezi

cuvintele te paralizează –

pentru a merge mai departe, trebuie să cedezi pământul din tine

puţin câte puţin

să-l dai de pomană morţilor numelui tău

să-l drămuieşti pentru florile şi ierburile de leac.

în final, după primele tale vieţi, te vei naşte

din cuvinte

din memorie

din renunţări

din oceanul tânăr

 

o durere bruscă apoi căderea fără zgomot în nisip

umbra prăbuşindu-se alături de trup

şi îmbrăţişându-l cu o sinusoidă de şarpe.

viziunea că proiecţia mea pe acel ecran mă apără de mine

atunci când anestezia mă întrerupe

în punctele de maxim elan vital

(« sunt un loc geometric discontinuu

acum douăzeci de minute aveam cinci sisteme de referinţă« )

 

bunăoară un plan energetic subtil e cel ce trece acum prin plex

precum o mătură din păr de cal

(« e un galop care lasă corpuri fărâmiţate în nisip »)

degetele se aşează ascultătoare pe planul ce trece prin ombilic

o lume ce extrapolează totul

(« îl aşez pe Dalit cu obrazul pe abdomenul meu la fel cum copilul se deprinde

să asculte din străfunduri către înafară felul cum descreşte armonia

prin timpanul placentei« )

palmele coboară pe planul care trece prin genunchi

frânte articulări de spaţiu în pânza de păianjen

 

un joc de perspicacitate când tot acest acumulator de tahicardie

se conectează singur la Dumnezeu

doar unul trupul meu se prăbuşeşte pe pământ

însingurat gardian al umbrei

ce mă împunge tandră cum coarnele literei aleph

 

moartea din toate părţile venind

cum picăturile ce dilată memoria unui deşert

 

 

 

ceea ce a urmat după căderea Domniţei Bobolina din turnul castelului. izvorul tăiat azur şi roşu

trăind ca şi cum s-ar izbi mereu de un zid

el avea ceea ce eu numesc neatingere de prezent

privea detaliile de pe suprafaţa pielii unui copil

prevestindu-i toate eşecurile de mai târziu

când copilul se desprinde mai întâi de uter apoi de mâna mângâietoare

apoi de camera de adolescent şi mai departe se desparte de trupul mamei

de corola tatălui

de pământul cu rădăcini

şi se desprinde de iluzii

la fel cum cade crusta unui gândac din pânza de păianjen

prezentul o ghilotină ascuţită

 

armele familiei sunt zidul şi oamenii care îl susţin

să nu se surpe –

pe din nouă

argint şi azur:

pe azur, cerbul fugind

pe argint, valuri naturale, în care înoată un delfin –

într-o zi, copilul primeşte piatra antică

rămasă după destrămarea familiei –

încă struie gravată stema ei cuprinzând un cerb în fugă

străpuns de o săgeată

 

îmbătat de gloria de altădată

cu armorii: o stea cu cinci raze şi în quartierul opus un

porumbel alb

care se încartierează cu armele ţării sale –

asupra unei bucurii nu poate coborî decât exilul

ca un scut pe fundal verde

acum dorul întors pe toate semnele

12 lacrimi de argint

6 în faţă şi 6 cu vârful opus

şi între ele 6 besanţi de aur –

astfel îl prinse moartea în plină glorie

 

 

 

nivel minim de realitate. orice lucru, că e fiinţă, că e gând, are sufletul meu

la început a fost un singur cuvânt

şi acesta a dominat peste toată suflarea,

cuvântul care alungă starea de necesitate.

din acesta au ieşit cuvintele de mângâiere şi de chemare

cuvintele de împăcare şi de deschidere

cuvintele de alungare şi de abandon

care au pus mai departe în circulaţie cuvintele de renaştere şi de despărţire.

de-abia atunci au apărut oamenii şi păsările, au privit muzica şi au ascultat culorile

şi au decis să îngrădească toate celelalte fiinţe şi lucruri

de dinaintea lor

ca pe nişte cuvinte nedorite – aşa au apărut peştera, închisoarea şi lagărul – vorbirea ascunsă

acolo au fost duse lucrurile care însufleţeau răul

inima blazonului viu

cucerit prin vărsare de sânge

 

până la magnetismul afectiv al cuvintelor nu a mai fost decât un pas –

ca şi cum ar fi venit un om invizibil

deprins cu toate mirodeniile limbii gândite.

avea nevoie de identitate şi

a mărturisit:

scriu

cu sentimentul veşniciei

acestor cuvinte

 

peste o mie de ani

ele vor fi tot aici

printre firele de iarbă

 

oamenii vor fi la fel de uimiţi

să le guste

alături de fragi şi de păpădie

 

limba vorbită este veşnicia mea

limba scrisă este pământul meu

limba visată este sufletul meu

eu sunt limba română

 

apoi au venit ţăranii

cu cosit iarba şi au ascuţit coasa –

pe câmp albastru o mantie de aur

din care răzbat trei maci de aur roşu

unul deasupra

doi tivind pământul

în ţimir stă o acvilă albă încununată

şi râde –

apoi, a venit Brâncuşi, a stat cu noi la masă, la un pahar vechi de Pommard, a vorbit despre copilăria lui de ţăran fericit:

eu sunt ca românul, ştiţi voi

unul cântă din frunză, altul – din fluier

unul coace argilă, zugrăveşte oale – eu am cioplit

de mic, m-au chemat lemnul şi cuţitul

apoi piatra şi dalta

arama şi ciocanul

aveau pesemne să-mi spună ceva

le-am ascultat

şi-am ajuns aşa să am şi eu ceva de spus

prin glasul lor

le-am învăţat limba

 

fără inimă, nu-i nici artă

fără bucurie, niciun drum nu se croieşte singur

până la inima mea de piatră

când e vie şi frumoasă

 

orice lucru, că e fiinţă sau nefiinţă, are suflet:

acest suflet

 

eu am rămas cu scutul lui

prin sângele meu, prin credinţa mea

 

 

 

zâne şi strigoi. ispitiţi să se închine, cei deghizaţi în îngeri

scriu

cu sentimentul veşniciei acestui nimic

ivit din frica de a mă recunoaşte

pe mine

între toţi cei ce nu mai sunt

 

scriu laolaltă cu pelerinii dis-de-dimineaţă

cu magismul pietrelor sub care odihnesc mărturii

despre furmuseţea dispariţiei

despre ceremonialul de trecere

despre plăsmuire

 

strigae şi dianae, veniţi, voi, martori la tăierea chiparosului de la Plakoma,

din coaja căruia s-a desprins demonul,

sub cele trei lovituri năprasnice date de Sfântul Nicolae,

după cum depun mărturie icoanele de la Humor, Moldoviţa, Voroneţ,

Suceviţa,

aduceţi aminte de nopţile

când din demoni s-au născut copiii lor, şi au alcătuit legiunea

de chipuri hidoase şi de măşti întunecate

holograme pe care scriu

cu sentimentul veşniciei acestui cuvânt

care a călătorit pe ape

pe uscat

pe aer

pe foc,

a murit şi a înviat

apoi i-a ispitit pe toţi să facă din chiparos catedrală

 

o, patrie de lumi vrăjmaşe

absenţa iubirii

lipsa jertfei

păsări risipite pe un cer de hârtie

pustiirea limbii române –

alungat de pe scenă, frumosul se îndepărtează

călare pe o ciută, care păşeşte poticnit lângă mama ei.

şi odată răsare o stea,

se aude iar vocea lui Brâncuşi

tatăl nostru este Soarele

şi mama noastră este Pământul.

îndepărtându-se ciuta de mama ei,

frumosul sporeşte

şi locuieşte în mine

cum mirele meu

brad de nuntă

brad la moarte

toate-s una

una-s toate

duhuri necurate

 

 

 

de fapt, cuvintele pipăie graniţa unei anxietăţi şi extind limita ei. despre demonul devastator şi îmblânzirea lui

captivitatea în istorie

neamurile îndesate pe o arcă

aruncată pe marea agitată

 

pe măsură ce tangajul devine periculos,

încep să arunc peste bord cănile, dulapurile, cărţile de bucate,

saltelele, uşile cu vitralii, aspiratorul, animalele de porţelan, scrumierele de aramă, vasele de lut, becurile şi ciurul, rafturile de chiparos,

covoarele, frigiderul, automobilul, frânghiile de la corabie,

lampadarele, tablourile, gardul, lanţul de la bicicletă, schiurile, pergamentul pentru scris, cutiile cu pene,

lanterna, maşina de tuns iarbă, aparatul de prăjit pâine,

lenjeria intimă, caseta cu bijuterii, miile de volume din bibliotecă,

lentilele de contact, periile, tacâmurile, legile canonice, cuvintele, sentimentele, fiorul.

freamătul,

crisparea,

anxietatea,

răul

când împietreşte soarta unui popor blestemat şi binecuvântat

ca al meu, bolnav de oftică –

paftarul, palima, păcatul, procletul, pârdalnicul, pustiul, pârlea, piedicaşul, veliarul, vârlanul, zgaiba, nodea, moflea, osânditul,

 

şi eu sunt nimeni –

la urmă aruncată la rândul meu peste bord

aud glasul lui Brâncuşi – mirele corabiei nebunilor

fire-ai dor blestemat

în ce locuri m-ai mânat

de ce acas’ nu m-ai lăsat?

să fiu şi eu om din sat

să am masă la cinat

şi pat moale de culcat

 

iar eu îi dau bineţe.

am ales drumul lung –

cărarea îngustă –

l-am ales pentru că se îndepărtează mereu

cum castelul din basme.

pe Dumnezeu nu-l vezi niciodată

doar El te lasă să ştii când eşti văzut

luat în braţe

rostogolit în soartă

 

nouă ni se pare greu drumul

fiindcă nu ştim să mergem noi

ori ne probotim ca proştii, să-l isprăvim deodată,

ori stăm la marginea lui şi ne plângem ca nişte copii îndărătnici

căutând tot felul de motive ca să ne ascundem slăbiciune şi nesiguranţa

în noi

sunt rari cei ce ştiu să-şi măsoare pasul

ş-acei luceferi nemuritori şi reci

merg încet

drumul mare în urma lor lasă

 

în urma lor drumul nu moare

 

atunci m-am rugat la Domnul

să mă ţii în lumină, am spus,

şi fă-mă pe mine să urmez calea cea adevărată

în urma mea, drumul să nu moară

şi fă-mă, Doamne, să am curajul de a porni mereu la drum

în urma mea, drumul să nu moară

numele meu să nu se istovească

sufletul meu să nu se irosească

 

fiat mihi secundum verbun tuum

fie să nu pierd niciodată timp

fie mie după cuvântul tău

să fie captivitatea mea casă pentru cuvântul secvenţial

să pot merge drept

pe drumul călăuzitor

să nu mă abat de la lipsa lui de noroc

căci el nu se vede şi nici nu se aude

doar se aprinde în inima celui rătăcit

lumina numele primului extaz

 

 

 

noaptea este făcută ca să vedem lucrurile, ziua ca să deschidem poarta cerului şi să tălmăcim în inimi

am călătorit cât lanţul s-a strâns la gura sacilor plini de cărţi

arterele s-au închis

în mansarda mea ponosită

am mers în Centrul Vechi şi am fost părtaşă la toate

nimicul e că după legea oamenilor am trăit o jumătate de secol

şi totuşi am trăit mii de ani,

spune Brâncuşi,

– mie îmi spui?

ţie îţi voi cresta chipul, mască a necredinţei

vouă vă voi spune să nu vă irosiţi

să nu vă risipiţi

după cincizeci de ani de buchiseală

cărţile s-au urcat pe pereţi

până şi tavanul l-au căpuşit

şi podeaua

ca nişte jivine de calcar

stalactite cu sute de capete

stalagmite străpunse de gheare

mirosul lor răneşte pământul

alină durerile ştergând răni ce păreau a fi pedepse –

dar eu am ştiut că legile noastre

sunt altele decât legile oamenilor,

şi am trăit mii de ani în zborul clipei

pentru că noi nu ascultăm de gândul oamenilor

ci de gândul lui Dumnezeu

şi tocmai de aceea

rămânem singuri singurei

în faţa unei tristeţi nemaiîntâlnite

ca să auzim mai bine

acea voce

când rosteşte porunci şi ne pedepseşte cu fericire

ceva, tot timpul mai puternic decât voi

să vă împingă înainte

spre un lucru fără nume,

care să vă facă să luptaţi cu toate mizeriile vrăjmaşe

 

vinul acesta e vin de cruce

nu scop

ci mijloc

 

strugurii se culeg ziua –

ei se coc multă vreme după cules

în timp ce sâmburele lor se umple de sens,

iar noaptea se stoarce vinul

care va dormi un somn greu

bolborosind

ca şi cum ar vrea să trezească din îndepărtare

pe cel izgonit

vorbindu-i

 

astfel cuvintele trăite sunt pline

cuvintele rostite sunt goale

 

eu sunt aici

ziua şi noaptea

 

 

 

în această lume, poeţii mari ştiu să primească suflete. vorbindu-le, ei îşi amintesc vieţile ce vor urma

hoinăresc alături de Platon de-a lungul Ylissusului

poetul e singur şi sporovăieşte mereu

cu sine însuşi

degrabă intrând vesel, plecat, în cuvintele pline de graţie

ca şi cum ar păşi într-o peşteră

mai apoi scuzându-se că nu primeşte şi pe alţii în delirul lui

 

apoi m-am mutat într-un turn

care seamănă cu turnul lui Hölderlin de la Castelul din Tübingen

o uşă sculptată de un tâmplar romantic

duce spre scara de argint

spirală către camera plină de cărţi

fereastră către o altă viaţă

intru şi îmi spun în fiecare seară că n-o să mi se întâmple nimic

la fel cum Celan a citit în ultimele minute ale vieţii sale o scrisoare de Hölderlin

dar şi scrisoarea Ilanei

chiar în după amiaza zilei de aprilie 1970

apoi s-a urcat pe Podul Mirabeau

dornic să fie prins în braţe de fiinţa din adâncul apei –

halucinaţia trează

ca o femeie ce veghează de departe

 

în această lume, poeţii mari sunt nebuni

ridicaţi în turnuri ori răstigniţi pe balustrade de pod

sechestraţi în colibe ori risipiţi în gloata barbarilor

plătindu-şi iluminările

cu un dram de minte,

de suflet profetic şi

cu propriul sânge,

vopseaua ceremonial.

nu poţi să faci din marmură ceea ce poţi face din cuvinte

dragul meu Brâncuşi

nu poţi face din marmură ceea ce ai face din lemn

sau din lemn ceea ce ai face din piatră

draga mea Angela

 

trebuie să te faci prieten cu realul şi cu posibilul

pe care ţi le dă Dumnezeu

ca să le îndemni să vorbească împreună frumos, adevărat şi bine,

pas kalokagathic –

să aducă la noi infinirea

în spirală

ca şi cum am pleca din materie în chip de veşnicii

care mişcă universul

până la lume

 

în realitate

lumea coboară în noi

ca o greutate inutilă

 

 

 

a  plecat singură, prin nămeţi, a fost îmbrăţişată de ger, s-a lăsat răstignită

ca un obiect uşor

pus pe fundul adâncului ocean –

ca un orb, fără să ştiu de ce,

a trebuit să merg şi să mă lupt cu toţi curenţii

şi cu toate obstacolele

ca să ies la suprafaţă,

îmi povesteşte cavalerul Brâncuşi,

umplându-şi încă un pahar cu vin brun de Pommard –

culoarea vinului, culoarea identităţii refuzate,

culoarea patriei închisă în aorta înfundată de plânsul pietrei,

în timp ce omul se lasă învăluit de un vaier

făcut din acelaşi abur cu Psalmii lui David

fericiţi cei ce vin pe lume la locul lor

îşi joacă rolul liniştiţi

şi apoi se duc

 

dar eu sunt epava

pe care apele o mână către ţărm

ca aceia care nu mai pot să înoate să vină către mine –

îi duc fără plată.

iar cei care vor să piară

n-au decât să piară în mâl

rosteşte Brâncuşi, restul e marele DA care duce la mica schimbare

din care răsar rădăcinile din care vor creşte formele noi.

eu spun că ar fi suficient ca lucrurile importante să fie chiar acele insule

la care nimeni nu poate ajunge,

dar care văzute fiind, să rămână în mintea privitorilor

ca ideal.

iar cei care nu vin spre tine, Doamne,

nu sunt decât mreaja alienării care îndepărtează din om libertatea deplină

 

 

puterea mea de a crea

cuvânt

din alungare

respirări în îndurare

 

 

 

cel mai mult am trăit în simplitate. am fost vie, am înviat şi am rămas acasă în toate cuvintele

în cinstea fiecărei iubiri

eu am inventat câte un gust nou

la fel cum în satul strămoşilor mei

în cinstea fiecărui om iubit

era săpată o fântână

iar de sufletul fiecărui erou

era ridicat din pomeni un munte

sub formă de biserică

 

dacă a venit vremea contracţiilor istorice lipsite de poezie

e ca să pot privi de aproape

toate formele de simplitate ce modelează –

un fel de a stăpâni pulsiunile –

am ales

dintre toate

această pasăre pitică

ce sloboade un ou mai mare de trei mii de ori

decât ea însăşi,

elanul zborului ei face din cuvintele mele un alt cer.

presimt că îmi va fi dor de viaţa făcută din aceste

mici simplităţi

care scapă din sclavie

prin forţa unei fluturări de aripă

 

 

 

cred că ţi-am mai spus: nu ţi-am dat viaţa mea, ci moartea mea

trebuie să ne luptăm cu destinul până la capăt

trebuie să-l domesticim

e o fiară ce ni s-a dat drept animal de companie

(ca să ne simţim mici şi nevrednici)

el cu ferocitate ne supune,

noi cu blândeţe îl răscumpărăm

 

m-am apropiat de tine când ni s-a dat episodul morţii noastre –

piatra care ascunde hidra este roşie la Suceviţa

câţiva peştişori înoată în jurul ei pe lumina ce vine din taina pădurilor

bucovinene

iar la botez duhul răsumpărător s-a urcat pe piatră

iar tăbliţa de argilă s-a sfărâmat în mii de bucăţi

apoi râul cel roşu a spălat ţara

ridicând în volburi sufletele pădurarilor şi al războinicilor

de atunci, oamenii îşi întipăresc în argilă forma mâinii

ba chiar o ascund în miezul copacilor, când sunt pui,

iar pe măsură ce trunchiurile cresc

sporeşte vraja din ucenici şi din calfe

din meşteri şi din principi

din împăraţii şi din zânele pădurilor

din izvoare şi din torenţi

dar zapisul ascuns pe fundul râului

se spulberă la naştere

şi la întruparea din îngeri

în veci

 

ca nişte intuiţii silenţioase

cărţile mele străpung timpul

imaginar şi imaginal

prin oglinzi

îndepărtate de orice legătură cu măştile –

un aristotelism compulsiv şi singuratic

ar putea face din poezie regina lumii,

din mine – scena jocului total,

în timp ce omul nedivizat continuă să se ridice –

cum fumul proaspăt dintr-o magmă

mundus imaginalis

 

locul meu fără de loc

destinul meu fără de soartă

divinul meu dublu

sensibil şi inteligibil

mi-ar plăcea să mi se ia libertatea de a simţi

şi să mi se dea doar libertatea de a fi

aici şi acolo

dincolo de toate eliberările posibile

aşa încât timpul să rămână doar o formă de frivolitate

 

sensul real al lucrurilor

armonia acelui vis:

copil fiind, am călătorit mereu între brazi şi cerneluri nemaivăzute –

aşa se face că mi-am înţeles taina,

am adoptat-o

nu am răstălmăcit-o –

nu i-am dat viaţa mea, ci moartea mea –

nu cuvântul vreau să-l găsesc, ci fiinţa pitită în el.

eu, săpând necontenit fântâni interioare

izvor al vieţii

îndepărtându-mă de mine

şi bucuria de a fi miez de nimic printre lucrurile esenţiale

 

– într-o zi, dragă Brâncuşi, vom fi viaţă continuă

– într-o zi, dragă Angela, vom fi tăcerea

din care răsar mugurii

 

 

 

am luat asupra mea frica lor şi am transformat-o în poveşti. am furat basme şi amintiri, am minţit, am născocit, am scris istorii,

niciodată nu am adormit, îi spuneam lui Brâncuşi, în mansarda plină de cărţi,

aşezată deasupra şiragului de mărgele

din care el a ridicat coloana ce duce la cer,

ca să-i arăt de ce Guernica nu a fost posibilă la gurile Dunării,

doar Coloana Infinită

prin care toate poveştile, spuse de inimile îndoliate

după moartea soldaţilor români,

s-au transformat în mici amulete funerare

care au ajuns la sufletele lor

acolo sus

precum o boare de gheaţă

din prea mare oboseală

dintr-un trecut ce este numai viitor

 

şi dacă relaţia noastră cu lumea este una imaginară?

îl întreb,

şi mă privesc în ciobul mărgelei

întâiul ochi ce a văzut Coloana Infinitului –

chipul meu are textura hârtiei

nesiguranţa cuvintelor libere

relieful mişcător al picăturii de ceară –

Dumnezeu îi strânge pe oameni la un loc. mănunchi.

apropiindu-se, ei scad.

inima orbeşte

topindu-se

 

nu ştiusem nimic despre cuvintele care te ascund

rozând apoi din sufletul şi din mintea ta

iar după un timp te transformă cu totul într-o cochilie goală

în care doarme un parazit

ce nu e nici viu nici mort

doar ostatic

inert –

am luat asupra mea şi acest martor la realitatea poveştii. am împrumutat viaţa lui, i-am dat un tâlc,

am încercat să salvez şi amintirile lui, furându-i-le

şi rescriind scenariul,

pentru că lumea se schimbă astăzi mult prea repede

iar decorul minţilor accelerate scade în tonalitatea sa etică

 

practic, am reinventat legile după care se întemeiază poveştile

din criză de adevăr

înainte de a se fi pierdut prin mit.

şi abia atunci, a venit pentru prima oară visătoarea Kamakura

profetul blond

şi a rostit:

să fii tânăr
fără a fi învins vreodată muntele
(« până la primul adăpost sunt tot atâţia kilometri
cât anii pe care îi voi trăi
zgâriind piatra la urcuş
« )

să fii tânăr
ca o tăietură greşită în carne
(« privesc firişorul de sânge cum mângâie fontanela
ţâşnind mai jos peste pleoape peste obraz peste buze
dezlegând limba de rostire beţie
luând cu sine trupul şi împărţindu-l cu prietenii din sălbăticie
« )

să fii tânăr şi să priveşti o femeie oarecare
ca pe o durere difuză la decorporare
când apa dormandă te spală de sânge pe dinăuntru şi pe dinafară
ceea ce rămâne este o maşinărie de trăit intens
altfel spus deşertul înghiţindu-şi prada

 

 

 

vei rămâne singură în acest întuneric, vei fi fiica întunericului, vei străluci în acest întneric, îi vei lumina pe ceilalţi orbi

vei rămâne singură în acest ungher

în care totul se vede limpede doar

atingând cu vârful degetelor umerii visătoarei Kamakura

mă auzi? mă auzi tu, oare, corp stins de adierea cenuşii?

pereţii se curbează sub acoperiş

oasele se topesc

din cuvintele înghiţite ţâşnesc neîncetat grauri purtând în cioc firimituri

de carne

povestea Kamakurei nu te lasă să fii vie, nici să pleci departe

de toate aceste umbre care se preling pe corpul tău de insomnie.

muşchiul îmbracă lemnul de mesteacăn

la fel cum arpegiile desenează o tăietură
din care corpul izbucneşte în sânge luminos şi atât de negru
mă auzi? mă auzi tu, oare, corp spintecat de ieşirea din singurătatea propriei materii?

mă laşi să te împart graurilor ce se apropie cu ciocul de inima ta?

 

glasul acela mic

te îngână

şi încuviiţează felul în care te vei şterge din amintirile celor ce te-au atins

felul în care vei pleca din cenuşă
felul în care te vei pierde de ceilalţi

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Angela FURTUNĂ: n. 19 iunie, Suceava, România, 1957.

 

Scriitoare, eseistă, critic literar, cercetător, jurnalist cultural, artist visual. Master în Semiotica limbajului în massmedia şi publicitate, Master în Comunicare şi Relaţii  Publice. Master în Geofizică. Universitatea Bucureşti.

Este membră a Uniunii Scriitorilor din România, filiala Bucureşti din 2002, apoi Filiala Iași, din 2004.

Decorată în decembrie 2013 de NARPA (North American Romanian Press Association) cu titlul Journalist of The Year 2013 1st Place for Culture.

Decorată în iarna 2011 cu Premiul de Excelență din partea « The World Organization of Bukovinian Jews » pentru creativitate, spirit etic, efortul de a promova dialogul intercultural și de a denunţa antisemitismul, pe toată paleta sa semantică globală actuală (ce merge de la anti-iudaism, alte forme de xenofobie şi până la anti-românism), dar şi pentru înţelegerea iudaismului şi adevăratului românism în universalitatea lor, pentru respectarea valorilor identitare în lume. În onoarea sa au fost plantați oficial, în anul 2010, 10 copaci pe Muntele Carmel din Israel.

 

Debutul literar de maturitate, la 40 de ani, îngrijit de Constanţa Buzea şi Nicolae Manolescu, în nr. 42 (Poşta redacţiei) şi 47 (Pagina Poemul cu scrisoare) din 1997 al revistei România literară.

 

Colaborează la reviste literare şi culturale din România, Statele Unite ale Americii, Israel, Germania, Franţa.

 

Cărţi apărute. Selecţie volume de autor:

  • 1. « Prizonier în Ego » (1997) – Carte distinsă cu Premiul special al juriului la Festivalul Național « George Coșbuc » 1997
  • 2. « Metonimii de word – trotter » – 1999 – Editura Fundației « Constantin Brâncuși » – Carte distinsă cu Marele Premiu la Festivalul Național de Literatură română « Tudor Arghezi« 
  • 3. « Primul Kaddish » – 2002 – Editura Dacia
  • 4. « Poemian Rhapsody – Cartea Donei » – 2004 – Editura Axa – Botoșani. Carte distinsă cu Marele Premiu la Festivalul Internațional de Literatură Ad Visum.
  • 5. « Elegiile Estului sălbatic- Viețile mele nesfinte » – 2005 – Editura Axa – Botoșani.
  • 6. « Îl văd pe Dumnezeu și nu mor – Alte vieți » – 2005 – Editura Axa – Botoșani.

Ultimele două volume, apărute în ediție unică, au fost nominalizate la Premiul Filialei Iași a Uniunii Scriitorilor din România pentru anul 2005.

  • 7. « Pelerinul din Aqualung » – 2008 – O carte de poezie – galerie de artă, împreună cu artistul plastic Păuna Dumitrescu, Editura Integral, Bucureşti.  Carte distinsă cu Premiul Mihai Ursachi de Filiala Iași a Uniunii Scriitorilor din România pentru acel an.
  • 8. La anul, la Ierusalim, o carte – 2009 – Ed. Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera”, Suceava. Coperta de Devis Grebu.
  • 9. Caietele Anul Paul Celan (coord.), Biblioteca Bucovinei, Suceava2011. O culegere de texte semnate de Lucian Zeev Herșcovici (Ierusalim), Alexis Nouss (Cardiff), Norman Manea (New York), Andrei Oișteanu, Andrei Corbea, Angela Furtună, Delia Eşian s.a.
  • 10. Monica Lovinescu. Est-etica. Vol.1 Geneze , Editura Vinea (volum sub egida Bibliotecii Bucovinei), București, 2012.

Carte distinsă cu Premiul pentru Eseu al revistei Convorbiri literare, anul 2013.

  • 11. Post-hipnotice, Editura Timpul, Iaşi, 2013.

– Participă şi este selecţionată şi în numeroase antologii, colecţii colective, istorii literare oficiale, ediţii de grup.

Deţine numeroase premii literare naţionale şi diplome de excelenţă.

– Angela FURTUNĂ conduce proiecte cu circuit internaţional de recuperare a memoriei culturale, de dialog intercultural, de afirmare a creativităţii şi de imagine a României în lume:

 

–          I. Este Director, începând din 2006, al Proiectului Internaţional Zilele Monica Lovinescu şi Coordonator al comisiei de acordare a Premiului Naţional Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, comisie prezidată ştiinţific de Acad. Basarab Nicolescu.

Angela FURTUNĂ a iniţiat, sub egida Consiliului Judeţean Suceava, începând din anul 2006, Zilele Monica Lovinescu, care se organizează anual la Suceava, Fălticeni şi, începând din 2013, şi Iaşi, cu participare internaţională. Din 2009, a iniţiat şi Premiul Naţional Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca, premiu ce este decernat de organizatori, dar este validat de un juriu internaţional aflat sub conducerea şi îndrumarea acad. Basarab Nicolescu (Paris, Cluj). De-a lungul timpului, din juriu au făcut parte prof.univ.dr. Dennis Deletant (Georgetown University), prof.univ.dr. Vladimir Tismăneanu (Maryland University), Gheorghe Grigurcu, Ioan Moldovan, Ion Pop, Angela Furtună, Cassian Maria Spiridon, Corin Braga, Tudorel Urian.

Laureaţii Premiului Naţional Monica Lovinescu şi Virgil Ierunca au fost, până în prezent: Gheorghe Grigurcu (desemnat chiar de Monica Lovinescu drept continuator al liniei est-eticului în cultura română) (2009), Radio Europa Liberă (2010), Vladimir Tismăneanu (2011), Doina Jela (2012), Nicolae Manolescu (2013).

 

–          II. Este Coordonator, începând din 2005, al Proiectului Francofon Le Printemps des Poètes în Bucovina, având programul Master la Paris.

Festivalul Le Printemps des Poètes s-a aflat, în 2014, la a XVI-a ediţie în Franţa, şi a fost importat în România prin demersurile tinerei poete şi traducătoare Linda Maria Baros (stabilită la Paris şi având deja o strălucită carieră literară francofonă), iar la Suceava a fost adus pentru prima dată de universitarul Ştefan Alexandru Băişanu, el însuşi poet (volumul său de poezie “Cartea schimbărilor: eu, tu şi ceilalţi” a fost lansat în anul 2005 cu prilejul festivalului francofon, ce se desfăşura şi la acea dată în 53 de ţări francofone, inclusiv România). Angela Furtună organizează, de atunci, în fiecare an, manifestările Festivalului Primăvara Poeţilor în Bucovina, sub egida Consiliului Judeţean şi a Bibliotecii Bucovinei „I.G.Sbiera”.

 

Ultimele opt ediţii ale festivalului Primăvara Poeţilor sub egida Le Printemps des Poètes, la Suceava şi în Bucovina, au fost organizate de Consiliul Judeţean Suceava – Biblioteca Bucovinei „I.G.Sbiera” printr-un program iniţiat şi coordonat pe tot acest parcurs de scriitoarea Angela Furtună. În cadrul acestui program de succes pentru francofonia bucovineană şi românească sunt celebrate anual şi Ziua Internaţională a Francofoniei, la 20 martie (marchează înfiinţarea Organizaţiei Internaţionale a Francofoniei), precum şi Ziua Mondială a Poeziei, la 21 martie (sărbătoare UNESCO). Angela Furtună a creat, finanţează şi decernează anual în cadrul festivalului francofon ediţia bucovineană şi Premiile culturale pentru Speranţă, Valoare şi Artă, în memoria a două personalităţi de vârf ale culturii şi educaţiei bucovinene şi naţionale, “Iulia LEO-MIZA” şi “Cornelia MÂNICUŢĂ”.

 

Pe această cale, circuitul francofoniei se dovedeşte biunivoc şi util nu numai în promovarea valorilor culturii şi limbii franceze, ci şi pentru promovarea valorilor României în lumea culturală actuală, care este globalizată, interconectivă şi deschisă.

Articles similaires

Tags

Partager