Andrei Zanca

 

 

 

(GERMANIA)

 

 

 biografia acestui copil

 

e înscrisă pe platoul pupilei:

privim
împreună
de pe colină
oraşul

în ambuscada de culori a toamnei

în ochii lui

fire de zăpadă
printre
trunchiuri
înnegrite

 

 

 

 

dacă adevărul

 

sălăşuieşte în gura copiilor
cu cît vina noastră împărtăşită
îi lasă pe drumuri, împovărînd

pesemne, de aceea ne pierdem cîteodată
în ciripitul păsărilor şi e înturnare şi răspas
fără de vrere-n fără de vremea

spaimei
ce te cuprinde mut
într-o sală de aşteptare
o mogîldeaţă de copil, abia îngăimînd
nici nepăsare mamei
nici surzenia lor
nepotolindu-l:

„…kaputt…alles kaputt…”

 

 

un caz de mutilare

 

…prinţ al singurăciunii, spui…

eu cred că totul era. nimic n-a fost.

da. totul e aşa cum trebuia să fie.

suflate-n nea viile. printre butaci, vulpea.

însă unde e cel ce refuză plata spunînd
mi-ar ajunge o strîngere de mînă?

vulpea a dispărut de mult.
zugrăvire în alb a înserării, timpul

un sfredel în mîna unui muribund
ce nu va adăsta nicicînd în muzee
nu-i aşa cerescul meu prieten

oare suntem făcuţi să înfulecăm totul
ce-i sub şi peste pămînt, în şi peste ape, într-adevăr
ne mîncăm între noi, şi tu te-ntrebi

despre cine se poate spune că merită moartea
aproape de stăvilarele ridicate pe un cer livid de nori

cînd în răzleţire nu ne îndrăgim, iar laolaltă
doar împotriva altora ne suntem

îndrăgind cîinii şi afurisindu-ne semenii, undeva
preiarna, nefiiind totuna cu aşteptarea

mai degrabă o oprire. aidoma fulgului în sfială.

ori poate boltirea stinsă a stelelor arzînd
între ramurile răsfrînte de ochi firavi?

există undeva un meleag
despre care se mai spune
că ar putea fi cerul
pe pămînt ori iadul, tăcerea

fumegă din coşuri în această noapte obscură
departe de-o lume de telali. viaţa ca datorie.

unde pe cel ce ucide, nu pe cel ucis
trebuie să-l deplîngi

ochii mei, departe
însă privirea loveşte zarea
zvîntată în altă zare
pînă la geruire

eliberînd făpturi şi chipuri mult tandre
alergînd în jurul lacului în nălucirea
înaintării, aşa e

în goana lor holbată
trec nepăsători mereu prin acelaşi loc
de-a lungul aceluiaşi gard

mereu mai osteniţi mai încărunţiţi
în înserarea bizantină

de secole rînduindu-se vremurilor. dăinuind.

tot astfel, ceea ce trebuie scris, se va scrie.
chiar dacă, doar unuia menit.
doar unul citindu-te.

înapoi în viitor, nu-i aşa ?

unde în linişte se asfaltează cu migală meningele

în oglinzi, cei petrecuţi. oglinzi.
ape ale morţilor

în care mă uit la ceea ce-a fost, unde
meleagul e un căluşi în gură

ochii pulsînd în palme şi tălpi, straniu
cum ruginesc depărtările
în lacrimile pe care ţara le lasă-n şuviţe….

abatere de veghe. diversiune.

război al apei. războaie ale secetei de mîine.
dincolo de tiranie, o altă moarte
rade tot ce-a mai rămas

căci nu oricine soarbe poşirca ce-i termină. nu oricine
e părăsit de neveste, ah, săraci cu duhul,

nelăsîndu-se ademeniţi de splendorile lumii
după care mai toţi se dau în vînt.

slabi de duh aşadar.
în această nu doar matriarhală

ci de-a dreptul tîrfelnică rînduire
un şobolan de foc se pierde
în bezna pupilei acum

fără de milă. fără de ruşine. cu sînu-n frică
pentru treizeci de arginţi

peste hîrtoape şi asfalturi
huşuind de încodaţi, straniu

cum ruginesc depărtările
în lacrimile pe care ţara le lasă-n şuviţe…

însă cine e ţara, neînsemnatele păduri, ape, întinderi
aceleaşi pisici. aceeaşi şoareci.

haite de şobolani mistuindu-se acum în bezna pupilei

prinţ al singurăciunii, spui…

unde totul e minciună. potrivire eternă.
nimic nu mai e propagandă.
nimic minciună.

tac mălc cu mîinile pungă
cele văzute. cele auzite. înmulţite pînă la ignorare.

ivind o nepăsare de castă. indiferenţă cultivată.

zarurile aruncate.
cîştigurile împărţite.
morţii zvîcnind în tîmple.

duşmanul în lăuntru, aşezări
risipite printre măşti
lepădate

prinţ al singurăciunii, spui…

trandafirii au murit după părăsirea grădinii, ivind
în ultimă mireasmă

chipul vrîstat de pofte al verii, iarna
în tine, aşezare
fără nume

eşti rana mea vie

 

xxx

 

gongul rugineşte în vie, privirea între ierburi
ochii zdrobiţi de trunchi
sacrilegiu.

în neauz rătăceşte inima
printre ochii de peşte ai cunoscuţilor. recunoscuţilor.

în piept se pîrguie amînările.

morţii zvîcnind în tîmple.

duşmanul, acum nevăzut. tîrziu.

şi aceşti bătrîni în faţa ferestrei, într-un azil.
aceşti bătrîni mirosind a participiu

aceşti bătrîni înmormîntîndu-şi cu zilele vremea rămasă

adastă o adiere de leagăn îmbinînd lent o cruce
o stea se prăbuşeşte în hău
şi-o mireasmă de prunc

îi învăluie toată noaptea-n vis, încît
unii nu se mai trezesc în zori din surîs

asta e. şi e tîrziu prinţe.

şi cineva a umblat toată noaptea desculţ prin sîngele tău.

 

 

cum orice poem

 

cum orice poem e un regret
doar pruncul

mulţumindu-se a gînguri, aşteptînd
mai tîrziu – ochii măriţi – continuarea

acestui ori acelui basm despre care odată vom spune
eram împreună, eu istorisind
despre vraja unei
regale rătăciri
bucurie

colindînd gîndul, privind
prin fereastră
o ploaie rece de toamnă
peste o pajişte
şi ea

intersectînd acum această bucurie subţiindu-se
prin reluarea ei în minte
ori doar împărtăşită
unei femei

tot mai ocrotite de umezeala acestei lapoviţe
tot mai la margine, undeva

tu vorbindu-i despre această posibilă fericire
de parcă ochii măriţi ai copilului
ar putea vreodată
să-ţi înşele
memoria

 

 

ore târzii

 

cel care începe să se întrebe
ce aş fi făcut atunci dacă aş fi fost în locul lui
este pe drumul limpezirii de sine, nu-i aşa

însă chiar în această clipă
nu există oare fiinţe
în locul cărora ar
ezita să fie?

aici zace dilema şi e târziu şi întunericul
coboară peste turla bisericii, se înalţă

printre arbori învăluind apele, noapte
de noapte am coborât adânc în abis.

am privit în ochii hăului: unde răsfrânte
într-o beznă nesfârşită cum ai arunca
o piatră într-un lac, apoi

într-o anume noapte
când nu mai aşteptam nimic
m-a întâmpinat un luciu atât de transparent

încât într-o fărâmă de secundă am zărit unduind
trăsături şi-am auzit limpede o insinuare de şoaptă:

chipul dintâi. în zadar am încercat de atunci să-l revăd
să-l refac cu ochii minţii – tulbure totul, şters

de nedesluşit, însă el era acolo şi-ntr-adevăr
nimic, nimic nu-i rămânea ascuns, căci mintea

poate anula teama dar nu poate alunga iubirea:

rostirea genuină e meta-morală încercând să răsfrângă
farmecul atât de ignorat al obişnuitului, si totuşi

simt cum te odihneşti acum în inima mea
şi e noapte şi e târziu iar de vechiul pod
se apropie un copil.

gândurile rele, obscure sunt aliaţii noştri

oglindindu-ne neajunsurile dându-ne şansa
de-a renunţa la orice sentinţă, la orice anatemă.

nu există distanţe.doar teama şi-un Eu
le aşează între noi. niciodată, nicicând

graiul inimii străin oricărei acuze.

şi mă las încet în inima ta şi e noapte
şi e târziu, iar peste pod

un copil străbate somnul
până la glezne al oraşului

eu fiind în stare să trec prin orele
cele mai negre, cele mai grele
acum – un copil

se apropie de mine
străbătând somnul
până la glezne
al oraşului

 

 

 

 

verile mele desculţe

 

să te trezeşti vara
într-o lumină împovărată de căldură, aerul
fremătînd peste lan înspre liziere
unde abia adie răcoarea

peste un fir trecător de apă, glasuri
susurînd. lovituri de baros
scrîşnetul carelor înspre tărg

şi tu, deodată în această lume ţie aproape
cotrobăindu-i cotloanele, abia băgat în seamă
în după-amiezele fără de moarte

înspre seara sfăşiată de-un liliac, o voce
chemînd. întorcându-te acasă în ţîrîitul greierilor
trăgînd de fermoarul nopţii

şi doar tropăitul surd al vreunui cal îngînat de borboroseala
înnoptată a călăreţului ne arunca
în zodii supuse clipei şi-n zori

poarta casei era mereu alta printre colinele
arse de soare, veri după veri

aidoma peştilor mereu în altă apă huşuind
înţărcaţi de maluri fără de ştiinţa altor lumi

încît acum din depărtarea aceasta
îmi pare că o lume subterană atît de niciodată
îşi poartă la vale povestea

ochii atîtor dispăruţi, atîtor prieteni
lepădîndu-şi copilăria aidoma şarpelui pielea

se-ntredeschid în mine înspre o lume rostogolindu-se
pustiind, frunzele castanului afară doar tresărind

sub molcoma, neîntrerupta curgere a rîului
într-o dimineaţă pe veci pierdută

iernile erau scăldate într-o lumină de pietre rare
timpul hiberna în zidurile catedralei, totul

sub povara suavă a zăpezii
înspre seara înstelată de becuri clătinîndu-se
în vîntul ghimpat. Decembrie. odăi mirosind a ceară.

fulgi învîrtejindu-se peste ape. maluri zimţate de gheaţă
şi deodată, dangătul de amiază şi zidurile mai negre
în spulberarea albă, în hămăitul iernatic

iar noi,
eram însuşi jocul şi soarta aluneca alături
nebăgată în seamă, răbdător adăstînd lîngă pradă

pregătindu-se despărţirii mele de zbereguială
pe cărarea abătută dintre bărbatul şi femeia

căutînd încă a se smulge din mine
înspre calea lor de nepătruns

ce-s pricina unei dureri şi nostalgii
fără de nume zămislind
neînţelegeri. împovărînd fără rost.

aidoma unei întrebări ce încet încet ia chipul trupului tău
gîrbovit întru stingere. zăpadă. şi urmele-n zori ale căinelui
dinspre adăpost înspre poarta înaltă.

chelăind. zgăriindu-i lemnul, nemînat de foame.
sătul de lumire.

şi jocul acum, alături. pregătindu-se alipirii mele
de soartă. inele şi inele îngemănate într-o lumină de negrăit.

fă-te om, îmi repeta tata mereu, iar azi
adie un ecou de dincolo de morminte: copile…

totul să fi fost doar o presimţire
a acestui teritoriu al nordului,

unde toate se sting în retină
unde a scrie e un gest antic

fiinţe prin care cineva neîndestulat
e însămînţat şi cules de moarte printre buzele călugăriţelor

murmurînde / straturi de vreme
unite de stingere…

răspîndind fiecare o cu totul altă lumină. cîntare de soartă.
îngînată de ziua naşterii şapte note muzicale
învăluite într-o pală majoră ori minoră

timp înghiţit de timp aidoma şarpelui devorîndu-se

ne rugam a nu fi duşi în ispită neştiind că acolo unde
nu există timp nu există
nici ispita

pe atunci însă, păduream zori-noapte
adieri de răşină ciuruite de ploaie vălureau sub
soarele zvîntînd frunzele

dinspre sălcii – ţipetele scăldătorilor
doar toamna, cu mirosul ei de belfer şi ploile

ne-alungau în odăi aburite de fructele coapte
iar primăvara era doar o sală de aşteptare a verii

şi era vremea cînd anotimpurile mai viau încă
sub pulsul minunării, cînd

dintr-odată această stare de asediu într-un tîrziu septembrie
cînd apa picură de pe olane, crengi-nnegrite
zbătîndu-se pe zid

cînd hălăduind însingurat
eşti însoţit doar de tine
îndelung
întîrziind
pe un
pod

privirea, înmuiată de burniţă – undele – vălurind masca de aramă
a burgului deodată necunoscut, femeile
doar adieri

într-un sentiment străbătut de pale de sîn
abia-ntrezărit şi fără a bănui, eram însortit
un tînjitor, oriunde aş fi fost

însă memoria alungă
vorbe şi gesturi ce hrănesc uitarea într-o cameră obscură
l u m i n a învăluind tăcută cele petrecute, mereu alta
nicicînd aceeaşi.

şi-o altă primăvară se-nfiripă acum din întîlnirea
ei cu lutul, cumpănindu-se în noaptea învierii-n brize
de tămîie. mirt.

buzele deodată uscate murmurînd slove de neînţeles
beznă-n jăratec. un giulgiu între lumînări şi stele.
peste aşezăminte

bolniţe şi închisori. peste înstrăinaţi şi-nsinguraţi
mutilaţi şi drepţi. între muribunzi şi prunci. voci de boltă
dinspre zăpezi. peste maluri

anul zace în ecou. clipa însămînţată. apoi, doar susurul
rîului printre frunzele de mai an întîmpinînd zorile
între falduri de iarbă

şi eu, lîngă un arbore într-o aversă. învăluit de aburul pămîntului
de răcoarea răspîndită de ropotul peste verzuiri
unde de neînţeleasă jinduire

ciuruite de ploaia căzînd peste priviri urbanizate

în plin martie, aşadar, delăsător
în faţa trezirii unui arbust
în scrîşnetul roţilor dinţate

descojind pînă şi dimineaţa, nimeni pe cîmp
să deştepte păsările pudrate de amoniu
învineţind aerul din jurul pinilor.

atît de străin dangătul de sub ape. atît de străin
glasul unui prunc în vacarmul irositor şerpuind
prin vechiul bandoneon

printre desfrunziri, obrazul de pergament
al unui anticar o oază de tandreţe

învăluirea caldă a vîntului, seara
lăsata pradă parcurilor, unde nimeni nu se mai întîlneşte
cu nimeni, din mîine

o stea prăbuşindu-se-n depărtare şi mîine
doar o vorbă cuvintele zăgăzuind simţirea

pe care un prunc nu o împarte cu nimeni. ziduri.
mîzgălituri. inscripţii.

în creierele vide de copilărie
laşitatea născînd bestia. sila.

manipulaţi nu numai de auz ne pustiim, prietene
fără a şti de unde aceste vrejuri ale unei dureri ce scapă
mai întotdeauna memoriei mîntuite prin secvenţe

sub zbaterea-nvolburată a sîngelui
înspre cine călătorind – pe tăpşan

un cal îşi înalţă-acum coama-nspre brazi.
pătruns de freamătul deszăpezirii:

şi poate a fost
doar o după-amiază de rămas bun
lîngă un arbore, unde abia
mai adie răcoarea
peste un fir
trecător
de apă

 

 

 

 

 

 

 

_________________________________

 

ANDREI ZANCA

 

– născut în Sighişoara; studii în cadrul Universitatii de filologie, Bucureşti; studii de germanistică, Cluj (concomitent redactor la „Echinox”), 1991 studii în cadrul Universităţii din Freiburg , referent european de specialitate în domeniul culturii; poet, prozator, eseist (21 volume), publicist (interviuri, recenzii, critică în numeroase reviste din România, Europa, SUA, Chile), (tradus în antologii de poeme în germană, franceză, engleză, spanioală); traducător din limbile germană, franceză, engleză, spaniolă, italiana; autori germani transpuşi în limba română: Franz Kafka, Hans Magnus Enzensberger, Reiner Kunze, Paul Celan, Werner Dürrson, Michael Krüger, Ingrid Bachèr, Richard Wagner, Richard Reschika, Kurt Drawert, Dieter Schlesak; redactor pentru România al revistelor Vatra, Euphorion, Poesia.

 

 

CONTACT:
zanca.landau@web.de
www.zanca.de

Articles similaires

Tags

Partager