Anca Mizumski

 

 

 

(România)

 

 

Am nevoie de altceva. Am nevoie de un cer care să stea tot timpul deschis

ca o uşă batantă înţepenită cu o piatră

luată din stradă. Am nevoie

de un cer bătrân, obosit,

un cer care să îşi ceară iertare mult mai des

că a fost în altă parte. Un cer care spune

că nu eu sunt de vină, de vină e cerul

din mine

care doare

 

 

DEZĂPEZIREA

 

Nu mă lăsa singură,

fă-mi o casă fără ferestre şi fără pereţi, o casă

în care să locuiesc în golul uşilor interioare

şi ceilalţi să treacă prin mine ca printr-o piaţă de flori

sub zăpadă, să înainteze cu lopeţile în mâini, să îşi facă loc

în lumina mea nemişcată

 

 

SFÂRŞITUL CĂLĂTORIEI

 

pentru Dorin Tudoran

 

Marea se termina brusc

fără ca pământul să înceapă vreodată. O sfâşietoare

alunecare a peretelui pe un alt perete,

a osului pe os,

a zilei peste alte zile aşezată

şi corpurile noastre

legate între ele cu sârmă aşteptau

pentru că marea se terminase

şi pământul nu avea să înceapă vreodată

 

 

BALANSOARUL LUI DUMNEZEU

 

pentru Ion Mureşan

 

din vertij se naşte lumina

şi lumina pleacă

de la dumnezeu şi se întoarce mai încolo, tot aşa

sus-jos, sus-jos pâna cînd leganarea asta intră

în capetele noastre de beţivi şi se aude

ca o linie directă de telefon

care sună şi-n rai,

ca o chemare

 

 

PRIZONIERAT

 

Aş vrea să mai amân o vreme poemul, să îl  încetinesc, să îl dau în

reluare în timp ce  mă întreb de ce eu? De ce trec peste graniţe pe care nu le ştie nimeni legată în camioane de marfă. De ce pe masură ce mă dezbrac în timp ce scriu sunt prima care se îndepărtează în goană. De ce colţurile camerei mele se continuă cu fâşâitul pneurilor pe asfalt şi hârtia udă mă acoperă astupându-mi gura cu o bandană murdară. Sunt prinsă în poem, din când în când în când, în nopţile cu lună, pe craniul meu ars lumina îngheaţă.

 

 

SĂRBĂTORI DE FAMILIE

 

La fiecare sărbătoare bunicii făceau întâi o groapă în pământ

unde încăpeam toţi ca într-un uter mai mare, un fel de autobuz de familie.

Apoi ne strigau pe nume de două ori pe an: de Crăciun şi în ziua de Paşte.

Ne adunam la mesele de lemn scoase în curte şi ciocneam

anul naşterii de anul morţii; când astea două se întâlneau,

era bine, îţi dădeau un sentiment de siguranţă.  Mergeam la toate petrecerile,

nimeni nu era cu adevărat singur, până când anul morţii a dispărut,

a devenit anonim şi nimeni nu a mai ciocnit cu nimeni,

nimeni nu s-a mai întâlnit cu adevărat şi tot ce ştiam despre noi era

că ne-am născut, fiindcă mama sau tata aveau o listă

cu numele noastre scrijelite

în lemn pe o masă

 

 

MIC TRATAT DE NAVIGAŢIE

 

Atinge-mă aici, ţi-am spus şi ţi-am arătat un punct fix pe coapsă

deasupra genunchiului, iar tu ţi-ai lipit buzele de acel punct fix. E suficient m-ai întrebat? Şi de câte ori spui asta, constelaţiile se opresc din mişcare

şi Calea Lactee se scurge pe degetele noastre ca un bol cu smântână deja lins. E suficient, am râs şi tu ai alunecat dezechilibrându-te

pe tavanul de sticlă de la observatorul astronomic

acolo unde mă ţii tu pe mine în braţe ca pe o hartă

atunci când mă atingi

 

 

LA RÂND

 

Lumina se aducea în vagoane de marfă. Inghesuită şi grea

Deşi era interzis, în fiecare gară, cineva se băga în faţă şi striga

Mai încet! Mai încet, să ajungă la toţi. Ne aşezam la coadă noapte de noapte, până când trenul ăsta se urnea gol spre gara următoare

unde ne străduiam din nou să împărţim amintirea luminii

şi nimeni nu mai ştia unde a fost prima gară,

ci doar cum să te aşezi în tăcere la rând

 

 

 FOTOGRAFIE DE FAMILIE CU CERB

 

Mi-am dorit întotdeauna o fotografie de familie în care tata

să se uite drept în obiectiv ca un cerb împuşcat din greşeală în înserare

şi mama să se aplece asupra lui tinându-i capul drept şi moale ca să moară frumos c-aşa se cuvine să fim drepţi, să stăm drepţi până şi-n pozele  la care nu se uită nimeni sau la care mă uitam numai eu când eram copil

şi îmi spuneau toţi poveşti

despre moarte

 

 

 

ÎNECATA

 

Dacă îţi lipeşti urechea de caloriferul din camera mea noaptea

se aude marea. Picioarele patului se acoperă cu o crustă fină de sare

şi poţi pluti în timp ce dormi.

Dacă îşi lipeşti urechea de caloriferul din camera mea peste zi

vecinii nu vor spune nimic

şi vor aştepta ca nişte portrete  ude de sfinţi  pe un perete acoperit de cearşafuri să ajungi într-un port.

Dacă îţi lipeşti urechea de caloriferul din camera mea dimineaţa

o să îţi intru în casă ca o moartă frumoasă

pe care o găseşti pe plajă în zori.

 

 

SPECIALISTĂ ÎN ÎNCEPUTURI

 

Sunt specialistă în începuturi, am începuturi de toate culorile,

începuturi de zi pe marginea patului când tu te închei la cămaşă

şi-mi spui că s-a terminat, începuturi cu mama care împătureşte în fiecare dimineaţă zăpada moale de faţa lui tata. Începuturi cu cărţi pe care nu o să le scriu niciodată, începuturi cu prieteni şi pahare de vin, cu trenuri întârziate chiar şi începuturi cu bunicile mele întoarse

cu faţa la singurătatea lor fetală,

până la urmă mă gândesc că până şi moartea

e un fel de ţară unde toţi suntem copii

şi toţi suntem părinţi astfel încât

să ne putem odihni pe rând

într-o sală de aşteptare

mai mare

 

 

MELCUL

 

Eu când îmbătrânesc mă strâng

în jurul meu ca o pilitură subţire

pe un pat de magnet

moale şi total lipsită de ameninţare

 

Iubesc tot mai des oamenii, sau cel puţin

aşa le declar

de la vechiul meu radio pe lămpi

în timp ce lumina dă spectacol explodând

în filamentele din păr cu pocnituri mici

de electricitate

 

nu mă sperii, vara

când plouă mă târesc pe asfalt

cu burta lipită de corpul bărbaţilor din viaţa mea,

lăsând bale în permanenţă

acelaşi melc inocent şi anonim pe care

Dumnezeu l-a argintat

dintr-o greşeală

 

 

EVANGHELIA DUPĂ ANCA

 

Îi controlez pe ceilalţi

cu feminitatea mea ca un laser bont

şi nedureros care atinge în treacăt

punctele vitale

 

îmi administrez poeziile în doze mici

care lasă urme fine de ace,

şi mă străduiesc să trăiesc după publicare

precum Iisus

după ce scriau alţii

în Evanghelii

 

 

MASS-MEDIA

 

Toţi ceilalţi oameni iubesc mai mult

vorbesc mai mult despre ei, îşi fac bloguri

se simt bine. Tot ce am eu

e un un videoclip

montat de maica domnului în direct

pe ecranul televizorului de la mall

care are o bandă roşie cu dezastre dedesubt

pe care scrie no comment

şi un număr de revistă tras în ţiplă

anunţând concursuri cu premii

dacă reuşesc să te iubesc

încă de pe copertă

 

 

DEALERUL MEU PREFERAT

 

Îmi cumpăr poezia plătind

la fiecare colţ de stradă, câte o doză de drog

sunt trecută pe mai toate foile de credit

ale lui Dumnezeu la rubrica

împrumut pe viaţă;

hârtie de scris, tămâie, ţărână

cerneală, mir, două puncte

şi apoi numele meu

 

ţin în mâna cu venele sparte încă de la botez

telefonul mobil înregistrat la biserică

şi sun din ce în ce mai des la un număr

gratuit pentru nou născuţi aşteptaţi

deşi ştiu că numai prima doză

de pâine şi sare

e gratis

 

 

ÎN TURNEU

 
Cel mai bine mă pricep să fiu singură

aşa cum alte femei merg pe catwalk

în plină lumină,

am devenit faimoasă pentru singurătatea mea

am poze cu singurătatea mea

pe care dau autografe

sunt cotată la bursă, călătoresc în turneu

îmbrăcată în anca mizumschi ca într-o pictură

sfâşiată la poale

pe care o agăţ din când în când

în colţurile ascuţite dintre

cele două lumi

 

 

MOARTEA TRĂITĂ LA BLOC

 

Dacă moartea ar locui la bloc

oamenii şi-ar pune aripi mari la case

şi le-ar muta cu câte o stradă mai jos

la fiecare aniversare până când

ar putea merge în vârful picioarelor

prin mormânt

fără să facă zgomot pe scară

 

 

SPAŢIU LOCATIV

 

prietenului meu, Johann Gutenberg, mort în 1468

 

Dacă textul a murit

şi tu o să mori odată cu mine

nu o să mai rămână aproape nimic

din noi doi

nici măcar acele şpalturi

pe care le-am mozolit sub amândoi

în noaptea nunţii

în timp ce treceam unul

prin celălalt fericiţi ca nişte personaje

pe care le găseşti simultan

în mai multe povestiri

 

dacă textul a murit

nu o să mai rămână nimic,

nici măcar acea foiţă de hârtie

în care mi-am învelit copiii

în timp ce le citeam din ea

mai multe povestiri până când

corpul lor mic lua formă de litere

 

până la urmă dacă textul a murit

e mai mult o problemă de spaţiu

locativ, pentru că nu ştiu unde mă voi duce

şi ce adresă am să spun tuturor

înainte de moarte

 

 

UN FILM CU BATMAN

 

“Adăugă:

– Am desenat odată şi moartea

-Moartea? zic

-Moartea.  După o scenă dintr-un film. Arăta aşa, ca un Batman, cu trenă.

 Am desenat-o pe un perete, la un prieten.

Mi-a părut rău că n-am putut s- o iau cu mine”

 

Viorel, 18 ani, infectat cu HIV,

 Noua Literatură, Sept-Oct, 2008

 

M-au aşezat într-o sală de cinematograf goală de la mall-ul vechi şi mi-au zis,

acum se dă film, dar nu pe dinafară, pe dinăuntru

pe un ecran moale în care pe feţele actorilor se suprapun vinişoare subţiri cu sânge

aşa cum avem toţi în organe. Atunci au început să curgă pe pereţi cadre cu mama şi tata,

montate mai mult pe sărite, şi o voce puternică de bărbat spunea, ai încredere

în forşpan:

data viitoare va fi  mai bine, data viitoare va fi altceva

tot ce trebuie să faci e să stai nemişcată pe scaunele astea

şi să nu faci dezordine până

se aprinde Lumina

 

 

IUBIRILE LUI VASCO DA GAMA

 

Poemul e un fel de carne

de bărbat

cu gene, sprâncene tendoane şi muşchi

şi gânduri

în care tu nu eşti deloc iar eu sunt

bustul pictat

al femeii

din vârful corabiei

şi sânii mei fermi taie apa.

 

călătoresc în corabia de carne

a câte unui poem

cu sare pe buze

obsedată de tine

ca Vasco da Gama

ars de pustiu , întrebându-mă

cine a scris primul

dintre noi doi

cuvintele astea

eu sau tu

 

 

SE FURĂ MOARTEA

 

Se fură moartea

întâi se fură moartea îmbrăcată în argint ca icoanele

ferecate,

apoi se fură moartea pe sticlă

pictată

 

prin care se vad oscioarele subţiri ale feţei ca nişte fecioare

 

care tac. Dar cel mai des se fură moartea

zilnică, dezbrăcată de haine, până când

primarul a zis, nu ştiu

ce să vă fac, nu am bani pentru

toţi bodyguarzii ăştia de cimitir,

luaţi-vă morţile

acasă

 
 

EU NU AM PERETE DE RĂSĂRIT

 

Eu nu am perete

de răsărit

pe care să pun

icoane; în direcţia aceea e doar

lumină cu care nu pot să fac nimic

şi nu pot să agăţ vreodată

ceva. Măcar duminică ar trebui să fie altfel,

să bat un cui, să apară un sfânt

dornic

să nu mă lase singură

cu lumina

în capu

meu

 

 

 GRĂNICERUL

 

Am în mine o parte care

nu se potriveşte niciodată

cu mine. Trăiesc dincolo,

de cealaltă faţă a uşii,

pe celălalt trotuar,

în dreptul altcuiva,

dincolo, ca un grănicer care

păzeşte cealaltă ţară

să nu se atingă

cu marginile

 

 

 

de ţara mea

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 
ANCA MIZUMSCHI

 

A publicat volumele:

 

Est, Editura Viitorul Românesc, 1993

Opera Capitală, Editura Albatros, 1995

Poze cu zimţi, Editura Brumar, 2008

Anca lui Noe, Editura Humanitas, 2009

Versouri, Editura Humanitas, 2010

În moalele cerului– Editura Brumar, 2012

Carte de citire –Antologie de autor, Editura Blumenthal, 2012

Cântece de dragoste și furie– Antologie de autor, Editura Vinea, 2013

 

A obţinut Premiul revistei Tomis, premiul special al revistei Tribuna, Premiul „George Bacovia” al revistei Ateneu, şi a fost nominalizată la Premiile pentru poezie ale USR, 2009, şi la Premiile Observator Cultural, 2010. A obţinut premiul ASB pentru poezie, 2011, Premiul pentru excelenta în poezie pentru volumul “În moalele cerului”, acordat de Fundația Culturală “Georgeta și Mircea Cancicov” și US Filiala Bacău, 2013

 

A colaborat la revistele: România Literară, Luceafărul, Tomis, Tribuna, DilemaVeche, Flacăra, Argeș, Orizont, Zona Literară, fiind prezentă în mai multe antologii și având traduceri în: spaniolă, ungară, albaneză, sârbă, engleză, cehă, italiană

 

Este unul dintre cei 27 de poeţi români contemporani care figurează în antologia Om jag inte får tala med någon nu („Dacă nu am cu cine vorbi acum“), publicată de editura suedeză Tranan în colaborare cu ICR Stockholm, în 2011.

Articles similaires

Tags

Partager