Alexandru Sever

 

CONSTANTIN SEVERIN  propune:

 

 

 

 

’’ Dumnezeu de aceea a creat omul, pentru a avea cine îi spune poveşti.’’

 

 

Scriitorul

Alexandru SEVER

(1921-2010)

 

 

REMEMBER

 

 

Prozator, dramaturg şi eseist, Alexandru Sever (n. 22 ianuarie 1921, Moineşti-m. 13 mai 2010, Beer Sheva) a fost cel mai valoros scriitor de limba română din Israel şi rămâne unul dintre cei mai importanţi autori ai literaturii române contemporane. L-am cunoscut în toamna anului 1997, la Neptun, la cea de-a doua ediţie a întâlnirii scriitorilor români din întreaga lume, manifestare organizată de Uniunea Scriitorilor din România, sub preşedinţia regretatului Laurenţiu Ulici. Era un intelectual extrem de retras, cu gesturi domoale, practic avea un comportament la antipodul celorlalţi colegi sosiţi din Israel, mult mai dornici de a se impune cu orice preţ. Avea unele probleme cu auzul, m-a rugat să îi repet întrebările cu voce tare, îmi amintesc şi acum tonalitatea caldă a vocii sale, cu acorduri grave impregnate parcă de o visătoare nelinişte. Cărturar de o rară discreţie (a acordat doar 2-3 interviuri până la data când ne-am cunoscut), Alexandru Sever este autorul unor creaţii excepţionale precum romanul ’’Cartea Morţilor’’ sau piesa de teatru ’’Descăpăţânarea.’’ Dacă ar fi tradus în ebraică ar putea să fie descoperit cândva şi de literatura israeliană şi universală, fiindcă este un romancier cel puţin la fel de valoros ca celebrul Amos Oz. Tot el a tradus şi a introdus în circuitul culturii române cartea ’’Manuscrisul de la Saragosa’’ de Jan Potoki, o capodoperă a literaturii universale, încă puţin cunoscută la noi.

 

V-a fost greu să părăsiţi ţara în care v-aţi născut?

 

 

 

 

Bineînţeles. A pleca din ţară nu e un lucru simplu pentru un scriitor. Limba o iei cu tine, dar mormintele părinţilor aici rămân. Aproape întreaga mea operă, după o viaţă de muncă, e alcătuită din cărţi apărute până în 1990, anul în care am plecat din România. În bagajul celor 70 de kilograme cu care aveam dreptul să ies din ţară nu puteam să iau nici ’’Descăpăţânarea’’, nici ’’Trilogia Leordenilor’’, nici romanele mele. Ele rămân aici, sunt scrieri dăruite definitiv literaturii române, care au intrat într-un circuit cultural din care nu le poate scoate nici o lege, nici un Parlament. Ele aparţin literaturii române, bineînţeles, în măsura în care au o valoare. Opera mea a rămas aici, numai eu am plecat. Pur şi simplu persoana fizică s-a deplasat de la un punct geografic la altul.

 

Ce credeţi că se poate face pentru intrarea în normalitate a dialogului cultural dintre scriitorii din ţară şi cei din afara ţării?

 

 

 

 

Aici aş face o distincţie între calitatea mea de scriitor şi cea de evreu. Ca evreu, de pildă, o întâlnire precum cea de la Neptun, care îşi are rostul şi beneficiile ei, îmi trezeşte amintiri antice, foarte vechi, din acea fabuloasă epocă când la Ierusalim se vorbea latineşte, iar la Roma ajunsese să se vorbească ebraica. În tot bazinul mediteranean se pregătea deja acel sincretism al spiritualităţii iudeo-greco-latine, care a stat la baza spiritualităţii Europei. Ceea ce numim astăzi spiritualitatea Europei e un proces complex, care a durat vreo 2000 de ani. Faptul că se vorbeşte azi româneşte la Ierusalim parcă repetă o istorie, al cărei produs încă nu e clar. Nu ştim exact ce noi sincretisme se pregătesc. Asta o spun ca evreu. Ca scriitor, eu am vorbit de mult cu câţiva prieteni din România, cunoscând lucrurile şi aici foarte bine, mai bine decât acolo, fiindcă nu vorbesc ebraica sau idiş, nu ştiu decât româneşte, şi am ajuns împreună la nişte concluzii. Dacă vreţi să menţineţi limba română în Israel e nevoie mai întâi de lectorate în universităţi. În al doilea rând ar trebui să existe biblioteci şi librării cu carte românească. Ar fi bine să se găsească o formă de difuzare a cărţii româneşti acolo. Această difuzare a încăput pe mâna unor inşi mai mult sau mai puţin legaţi de literatură, care au observat diferenţa de preţ a unei cărţi în România faţă de Israel. O carte poliţistă, de pildă, se vinde acolo cu 40 de şekeli, ceea ce înseamnă circa 10 dolari, iar în România costă de 3-4 ori mai puţin. Indivizii despre care vorbeam cumpără cărţi de aici şi le vând în Israel, însuşindu-şi diferenţa de preţ. Or, treaba asta poate să o facă foarte bine statul român. E o afacere comercială, care ar trebui să intre în competenţa unui ataşat comercial. Trebuie creată o nevoie de carte românească, prin vânzarea ei la un preţ rezonabil. Poate nu o să mă credeţi, dar vă spun că unul dintre motivele pentru care revin din când în când în ţară e pur şi simplu acela de a umbla prin librării. E un vechi obicei de-al meu şi, când fetiţa mea era mică, o luam de mână şi umblam prin anticariate şi librării. Foamea aceasta de carte a rămas. Înainte de a pleca din ţară am trimis în Israel o bibliotecă de câteva mii de volume, dar deşi sunt bătrân, deşi biblioteca mea geme de cărţi cu care nu mai ştiu ce să fac, totuşi când vin aici nu mă pot abţine să cheltuiesc banii pe cărţi, dar aş prefera să le găsesc în Israel.

 

Care este situaţia scriitorilor evrei de limba română din Israel?

 

 

 

 

În Israel, dacă intru într-un magazin să cumpăr ceva, nu mă interesează decât marfa şi preţul, altminteri nu ştiu nimic. Sunt absolut izolat. Român sunt numai la masa de scris şi româneşte nu vorbesc decât cu fiica mea. Trăiesc într-o lume foarte închisă. Există 400.000 de vorbitori de limba română în Israel, ceea ce nu s-a mai întâmplat niciodată în istoria României. Din aceştia, cititori pătimaşi nu prea sunt. Aceşti 400.000 de evrei proveniţi din România sunt incapabili să întreţină cei 60-70 de scriitori israelieni de limba română, cum li se spune. Practic, ei sunt scriitori români, care aparţin literaturii române. E adevărat, cu sufletul împărţit. E o veche tragedie … Peste ani va exista tendinţa ca această comunitate să se ebraizeze. Fiica mea cunoaşte limba română, dar copiii ei nu o mai ştiu. Una dintre fetiţe mai cunoaşte ceva din vocabularul românesc, nu poate vorbi, dar înţelege tot ce îi spun. Al doilea copil nu mai ştie nimic. De obicei, mamele întreţin şi transmit limba. Or, fiica mea fiind foarte ocupată cu un doctorat în biochimie, nu a avut practic timp pentru aşa ceva, iar soţul ei nu ştie decât limba ebraică. Pe scurt, aşa se pierde limba în cadrul limitat al familiei, dar procesul acesta este valabil şi pe un plan mai mare. Există acolo un proces de omogenizare a populaţiei, care tinde să facă din limba ebraică (limba oficială), limba vorbită în mod curent. Şi asta e un fel de minune. Limba ebraică nu era vorbită decât de un număr de cărturari talmudişti, de rabini. A devenit ulterior o limbă cu care te poţi duce la piaţă, într-un magazin, poţi citi literatură, fiindcă se scrie şi se traduce foarte mult în ebraică.

 

Aveţi posibilitatea să vă publicaţi cărţile în limba română în Israel sau e necesar să fie publicate mai ales în România?

 

Când am terminat romanul ’’Cartea Morţilor’’ am vrut să-l public. Primul gând, bineînţeles, a fost să-l public în România. Aici a fost spaţiul meu de formare spirituală şi de etalare a creaţiei personale. Romanul a fost bine primit, am primit toate făgăduielile şi nu asigurările, fiindcă făgăduieli au rămas. Neştiind ce să mai fac am încercat să-l tipăresc în Israel, dar costă foarte mult, de câteva zeci de ori mai mult decât în România. Cu mari sacrificii am izbutit să public primul meu volum. Între timp, amicii de aici au găsit spaţiu tipografic şi pentru mine şi au publicat romanul la editura ’’Albatros’’, condusă de doamna Georgeta Dimisianu.

 

Există scriitori evrei de limba română care au reuşit să publice în ultimii ani la marile edituri din Israel?

 

După ştiinţa mea, nu prea sunt. Ca să pătrunzi acolo, trebuie în primul rând să fii tradus. O traducere presupune bani pentru traducător şi bani pentru editor. Apoi, eu nu cred că editorul israelian ştie ceva despre literatura română. E adevărat că Federaţia Scriitorilor din Israel reuneşte asociaţiile tuturor scriitorilor de diferite limbi, printre care se numără şi asociaţia scriitorilor israelieni de limba română. Asociaţia cea mai puternică este desigur cea a scriitorilor israelieni de limba ebraică. Unii sunt scriitori de mâna întâi şi au pătruns în marile colecţii europene, de exemplu romancierul Amos Oz. Eu nu ştiu cine mi-ar putea traduce romanul ’’Cartea Morţilor’’, care numără 1300 de pagini în manuscris şi 700 de pagini în ediţia românească, şi care are o frază mai complicată, ce ar zăpăci orice traducător. În plus, nu prea cunosc traducători aşa de buni din română în ebraică, poate există unul, doi sau trei.

 

Care este povestea romanului ’’Cartea Morţilor’’?

 

Romanul a fost conceput şi început în România, fapt care are o semnificaţie intimă pentru mine. Scrierea sa a durat cinci ani şi am aşteptat alţi patru ani ca să-l văd publicat. E o carte complexă, care nu se poate rezuma în câteva cuvinte. Tema centrală (lăsând la o parte alte teme-satelit) este tragedia uciderii în masă a evreilor europeni în epoca celui de-al doilea război mondial. Personajele centrale sunt un escroc evreu substituit contelui Maximilien von Hausenstein şi Adolf Hitler. Deşi întemeiat pe o anumită observaţie a realităţii, ’’Cartea Morţilor’’nu este un roman în sensul formulei clasice a romanului realist şi, cu toate că se întemeiază pe sugestiile istoriei, ba uneori chiar pe documentarul ei, nu este nici un roman istoric. De-ar trebui totuşi să-l însumez unei formule, aş zice că e mai degrabă un basm extins la proporţiile unui roman sau mai exact o ’’poveste filosofică’’, dar una în tradiţia romanului picaresc. De unde şi un anumit stil, care pentru a fi adecvat la obiect, complică într-o sinteză sper semnificativă, ironia, parodia, patetismul discret, observaţia rece şi exactă. Pe scurt, romanul, aşa cum îşi defineşte memorialul însuşi personajul central este ’’o poveste pentru Dumnezeu’’, în spiritul acelui cuvânt din antice cărţi pentru care Dumnezeu de aceea a creat omul, pentru a avea cine îi spune poveşti.

 

septembrie 1997

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Informatii suplimentare:

 

http://ro.wikipedia.org/wiki/Alexandru_Sever_%28prozator%29

 

 

OPERE:

Boierii și țăranii (București, Ed. de Stat pentru Literatură, 1955) este o tragedie inspirată din răscoala anului 1907;

Cezar Dragoman (București, E.S.P.L.A., 1957);

Regele, spionul și actorul (București, E.S.P.L.A., 1957);

Uciderea pruncilor (București, Ed. pentru Literatură, 1966);

Cercul (București, Ed. pentru Literatură, 1968);

Noaptea Speranțelor (București, Ed. Eminescu, 1973, volum de dramă, cu piesele: « Divorțul » și « Întoarcerea »);

Impostorul (București, Ed. Cartea Românească, 1977);

Descăpățînarea, un volum de teatru, cuprinzînd piesele: « Menajera » și piesa « Descăpățînarea », ce pune în scenă tragedia lui Miron Costin. Piesa din urmă apare și în traducerile franceză, germană și rusă în revista « Romanian Review », ca și în limba engleză cu titlul « The Fallen Oak Tree »;

« Eseuri critice » (București, Ed. Cartea Românească, 1982);

Îngerul bătrîn (București, Ed. Cartea Românească,1982, o culegere de piese de teatru, cuprinzînd piesele: « Noaptea e parohia mea », cu inspirație din istoria Germaniei naziste; « Îngerul bătrîn » și piesa « Un os pentru un cîine mort », drama unei singurătăți de nesuportat;

Minunile lui Frochi Hirsch, piesă nepublicată;

Don Juan Apocalipticul (București, Ed. Eminescu, 1984), o culegere de teatru comentat cu piesele: « Îngerul slut », poem dramatic; « Leordenii », trilogie dramatică; « Don Juan apocalipticul;

Memoria durerii (București, Ed. Cartea Românească, 1985);

Iraclide, un volum de eseuri despre teatru și dramaturgie (București, Ed. Eminescu, 1988);

Cartea morților(Tel Aviv, Ed. Papyrus, 1995);

Inventarul obsesiilor circulare (Cluj, Ed.Apostrof, 1999);

Insomniacii (București, Ed. Hasefer, 2000).

Premii

Premiul Uniunii Scriitorilor din România (1977)

Premiul pentru dramaturgie al Asociației Scriitorilor din București (1983)

Premiul pentru dramaturgie al Uniunii Scriitorilor din România (1986)

Premiul Agenției Evreiești (1991)

Premiul Asociației Scriitorilor Israelieni de Limbă Română (1993)

Premiul Fundației « Sara și Haim Janculovici » (1995)

Premiul « N. Palty » (1996), Premiul « Sebastian Costin » (1999)

Premiul Internațional « Felix Aderca » acordat de Uniunea Scriitorilor din România la Tel Aviv (2003).

Articles similaires

Tags

Partager