Adriana Carcu

 

 

(Germania)

 

 

 

Revolta poeților – Kenneth Patchen și Henry Miller

 

Traducerea și prezentarea – Adriana Cârcu

 

 

 

Kenneth Patchen (1911-1972) s-a bucurat prea puțin de atenția criticii academice, în timpul vieții sale. Patchen scrie o poezie viguroasă de o virulență socială specifică gererației rebele, reprezentate de Allen Ginsberg și de Laurence Ferlingetti, combinată cu forme grafice în tradiția lui William Blake si a pictorului Paul Klee. Colaborările cu muzicienii John Cage si cu Charles Mingus, în performanțe ce suprapuneau lectura poemelor sale pe fond muzical, îl vor consacra ca exponent al stilului experimental numit Jazz Poetry.

Pacifist angajat, Patchen a militat de-a lungul întregii sale existențe – ca exponent al generației « născută într-un război și menită să moară în altul”-, împotriva agresiunii sociale și inter-statale. Poemele sale de dragoste, de un lirism diafan, acoperă o vastă arie simbolică.

 

 

 

Henry Miller (1891 -1980) a fost unul dintre susținătorii fervenți ai lui Kenneth Patchen, căruia în 1946 i-a consacrat un amplu eseu intitulat Patchen, om de furie și lumină (Patchen, Man of Anger and Light).

 

Fragmentul de mai jos este desprins din romanul experimental al lui Kenneth Patchen Jurnalul lui Albion Moonlight (The Journal of Albion Moonlight), publicat în 1941, în regie proprie, și apărut în anul 1961 la editura New Directions. Îi alăturăm prefața ediției străine, în formă epistolară, semnată de Henry Miller. Cele două scrieri de o tulburătoare actualitate, redau cu nealterată prospețime eterna neliniște a poetului, frumoasa revoltă a visătorului și acuta disperare a vizionarului.

 

 

Kenneth Patchen, Fragment din Jurnalul lui Albion Moonlight

 

Căci nu există falcă încleștată, care să nu poată fi ruptă de vorba ta

Dar exista o tristețe care ne putrezește în suflet

Și o simplitate ce ne transformă în nebuni

Și atunci e datoria artistului să descurajeze orice urmă de rușine

Să forțeze toate limitele

Să le mâne la vedere

Să ucida doar ridicolul

Să identifice problemele

Să ignore soluțiile

Să nu asculte de nimeni

Să nu omită nimic

Să contrazica totul

Să genereze creerul liber

Să nu poarte nici o cruce

Să nu participe la nici o răstignire

Să traga alarma când omenirea o ia razna

Îl lovesc

pe cioclu

drept în ochi

cu un bulgăre

moale de zăpadă

Ha. Ha. Ți-e

frică

și nu

mai vrei

sä împarți

așternutul

cu mine.

Să explodeze în toate direcțiile

Să rănească mai adânc decât soldatul

Să lecuiască pentru totdeauna această sărmană maimuță căpoasă

Să facă copii cu îngeri drăgălași

Să-și expuna sămânța săltăreață

Să navigheze numai în mări polare

Să râda în orice situație

Să asedieze toate orașele

Să istovească primitivul

Să urmeze fiecare pistă greșită

Să verifice iraționalul

Să exagereze în toate

Să locuiasca în fiecare

Să lubrifieze orice proporție

Să traiască doar experiențe

Să devieze în fiecare moment

Să nu ofere exemple

Să refuze orice ajutor

Să produca cel puțin un monstru

Să se dea la fund imediat

Să miroase curul rechinului

Sufletul meu

și cu

mine

îți dorim

să iei

o notă bună

la micuța școală

a Domnului.

Noi plângem

pentru

toți

dar

mai ales

pentru tine.

Îți simt

mâna    

pe brațul meu …

Să multiplice toate opiniile

Să lucreze numai la distanță

Să extindă toate formele

Să dobândească o reputație sublimă

Să se însoțească etern cu fugarii

Să detecteze ochiul glacial

Să direcționeze toate ambițiile mistuitoare

Să frecventeze doar planetele exterminate

Să răpească primul născut al fantomei

Să nu omita nicio mizerie suculentă

Să se pretindă autor de platitudini

Să-l copleșească pe marinar cu hărți inexacte

Să se expuna ridicolului

Să harțuiască Providența înfumurată

Să trimita o flamă în înaltul cerului

Să exclame doar la locuri comune

Să deschidă cu forța ochii nevăzuți

Eu sunt iubirea.

Eu sunt ura.

Eu sunt durerea.

Eu sunt lacrimile.

 

 

Eu …

Eu …

Eu … ajută-mă!

Eu

mă tem …

Te rog!!

Să înainteze cu maiestatea unui șarpe cufundat în rugăciune

Să se lase cu consecvență surprins cu pantalonii pe vine

Să stropească cu lapte de măgăriță sprâncenele ridicate ale fecioarelor

Să nu acorde nicio importanță proprie activități

Să aiba admirație doar pentru absurd

Să se preocupe de orice meseria în afara de a sa

Să producă o putoare accidentală pe bulevardele frumosului și adevărului

Să-și dorească un contact elecrificabil cu o femelă de aligator

Să înalțe carnea deasupra suferinței

Să-i ierte frumosului exasperantul iluzoriu

Să facă lumea să se târască pe sub pedestalele-i lepadate

Să aibe șiretenia valului periclitat

Să-și ascundă lamentarile în plămânul zdrențuit al furtunii

Să recomande gene de piatră privitorilor candizi

Să-și atribuie sie însuși orice măreție

Să susțină că pământul nu este nici rotund, nici plan ci scafoid

Să sfideze orice abis cu emblema-i nemiloasă

Să fie revoltat doar când vaca sacră rătăcește prin hățișurile umede

Să îngenunchieze cu briganzii orbi și beți și să le învete cântecele

se întâmple

Să îmbrațișeze hermafroditul intemperat al memoriei.

Este de datoria artistului să fie în viată

Să împingă oamenii spre ocupații strălucitoare

Să se întoarcă mereu la străinul înnoit

Să bage în seamă numai spectatorul funerar

Să presupună extazul dincolo de toate atitudinile imaginabile

Să plonjeze la sursa apelor clocotinde

Să zbiere isteric la fiecare lovitură

Să-și înțese rafturile cu confesiuni melancolice și jurnale compromițătoare

Să zvârle sperma și flegma în puseuri vulcanice

Să trădeze atunci când nu are nimic de câștigat

Să se îmbogățească pe cheltuiala tuturor

Să se clatine într-o minunată trezie

Să roșească perpetuu cu inocență căscată

Să plutească fericit în derivă prin inteligența ruinată a rasei

Să sape mai adânc decât subconștientul

Să apere irealul cu prețul propriei rațiuni

Să cedeze oricărui impuls revoltător

Să-si supună semenii la farmece

Să se revolte împotriva păstorilor jertfitori

Să se întoarca la un loc îndepărtat de țara sa

Să-l urmărească pe călăul istovit prin camere închiriate

Să terorizeze păduchi spirituali

Să acopere noroiul cu vegetație distinsă

Să recâștige tronul împărătesc

Să treacă dintr-o lume în alta cu nonșalantă devoțiune

Să se retraga doar când totul a fost profanat

Să contracte orice boală rebelă

Nu am dorința

să fiu inteligent

 

 

 

Nu am

bani

defel.

Nu am

din ce

trăi

Nicicum

 

Îmi este

foame

și frig

… am obosit

Să răzuie substanța de pe fața ororii

Să se lipeasca de orice piept lasciv

Să-și azvârle conul viguros în vârtej

Să divulge secretul acelui respingător Timp al rinocerilor

Să nu se abțina de la nici o posesie

Să aglomereze secolele cocoșate în propria-i reședință

Să plonjeze dincolo de subțiorile afumate.

 

Sunt                                   
bolnav                              
ca un  porc hărțuit      
în mizeria                
sa. Nu pot 
să continui                      
farsa. „Calitate“-            
sper ca vreun                   
nebun isteț                    
să sfâșie                         
cartea asta                    
s-o zvârle          
în toaletă                 
și să facă                    
treaba mică chiar        
în timpce
tu și cu mine

 

Noaptea                
Acea                     
Mare                     
cățea                     
neagră
tolănită                
acolo sus            
deasupra
noastră               
cu                         
toate                      
țâțele                    
ei                          
alb
la vedere

 

                                

singur
si ne-singur
fiindcă atunci când întind mâna
ating fața
rece și calmă
dar e atâta
SÂNGE nu-mi pasă
Defel
Dacă contează
– Doamne!
ce crezi că
ar putea ei face
ca să mă readucă pe linia de plutire

                                     

 

 

 

Bowling Green, Virginia

20 iulie 1940

Dragă Albion Moonlight,

 

Imaginea pe care o am în față când îți pronunț numele este aceea a unei gorile cu inima de aur. Nu ezit să adaug că acest nume pe care l-ai ales ca să-ți maschezi sufletul cel plin de fațete a devenit o adevărată obsesie pentru mine. El sugerează dinamita rece, abandonată pe o pajiște frumoasă unde copiii joacă crichet cu bastoane de fier. El sugerează o perfidie atât de transparentă, încât ea devine de-a dreptul magnetică. Nopțile aici la Bowling Green sunt cu totul speciale; acum, aici e o lună care îngheață pomii într-o imobilitate cutremurătoare și inundă câmpul cu un fum argintiu. De regulă dimineața pe la trei spiritele ancestrale pun stăpânire pe casă. Suntem îngroziți; încuiem ușile și ne înarmăm cu trofee africane. Cu alte cuvinte această lunație aduce cu sine o tulburare profundă care afectează totul, cu sau fără suflet.

 

Citind despre aventurile tale în purgatoriu am trăit aceeași palpitantă tulburare. Lumea este profund zbuciumată. Dar zbuciumul tău e și mai adânc. Tu te miști ca un călău sub lumina nestatornică a reflectorului. Ești nemilos și nici măcar nu te obosești să-ți ascuți securea. Te urmăresc îngrozit, pentru că este ca și cum aș asculta vocea propriei mele conștiințe. Ortacii tăi sunt o gașcă de secături și haimanale, scursori, trebuie s-o spunem, ale mult prea exploatatului roman. Ei hăituiesc, torturează și ucid cu o impunitate delicioasă. Ei batjocoresc regulile și canoanele unei societăți care nu le-a acceptat niciodată existența. Ei sunt turnătorii tăi, fraierii, executanții tăi șireți și eficienți. Ei lucrează cu secunda pentru o plată poetică; sudoare lor se evaporă fără a lăsa vreo urmă de miros.

 

Ce e toată chestia asta, pe care ai declanșat-o doar prin faptul că ți-ai dat un nume?  Căci într-adevăr, trebuie să recunoști, că nici un fapt sau gând nu s-au manifesta atâta vreme cât nu te-ai legitimat. Ai hotărât să-ți învălui lumea în propriul tău clar de lună, să face cele mai sângeroase fapte să sară în ochi, ca scrise cu cretă. Ai ales să-ți scalzi mișcările într-un farmec sepulcral. Ai spus, botezându-te, că vei rezista la orice mai prejos decât magia. Ai obliterat lumea privilegiată a flintelor literare ca să lovești la rădăcină. Securea a căzut ca o incantație; te urmăm neputincioși într-un crescendo al gândului profund.

 

Ceea ce este de neînțeles este elementul sănătos de umor ascuns în faldurile devastării tale. Măcelul este mereu însoțit de o doză generoasă de gaz ilariant. Ce mai contează că în loc de un dinte se extrag șase – experiența este una extrem de plăcută. Așa trebuie să fie în mijlocul agoniilor esențiale. Trebuie să existe o plăcere vecină cu transa atunci când ceea ce numim elemente, supuse propriului ritm, suferă o metamorfoză nefirească. Din perspectivă stelară nu există metamorfoză nefirească, ca să fim lămuriți, dar noi vorbim aici în limba confuză a pământului, care exploatează contradicția de dragul clarității.

 

Cum se face că am curajul și temeritatea să scriu această scrisoare unei figuri de o dimensiune copleșitoare, asemeni ție? Trebuie să mărturisesc că este un efect al impactului pe care l-am suferit cu un an în urmă, pe cînd îmi părăseam fortăreața, Parisul, când am citit profeția lui Whitman că vor răsări POEȚI AI MORȚII, aici, în această republică. O ciudată declarație din gura unui mare optimist al lumii vestice. Așa cum numai poetul poate știi, Whitman a știut că ne așteaptă o mare schimbare. El a cântat mitul democratic cu ochii închiși, convins, în ciuda înțelepciunii sale, că gloata se va ridica până la principiul aristocratic, anarhic și inviolabil, care se manifestă în individul rar. Whitman nu a cedat curentului, după cum ar vrea detractorii lui să credem: el a somat poeții să celebreze moartea a tot ce se poate numi imobilitate. A văzut ideea democrației cristalizată într-o caricatură vulgară; a văzut această națiune măreață de-abia răsărită din baia de sânge, timpuriu vlăguită și infatuată în derivă spre malul stâncos. El s-a adresat purtătorilor de sămânță, poeților morții. Pentru multe decade a părut imposibil ca acestă țară să nască oameni de acest rang. Artistul a fost stârpit ca o buruiană rău mirositoare. Moartea era în mod clar un tabu.  Și apoi, chiar înainte de primul război mondial s-au auzit niște urlete premonitorii, pe care criticii mereu orbi le-au caracterizat în modul lor superficial drept fenomene morbide. Dar războiul a venit și și-a luat obolul, iar apoi a urmat o perioadă de delicvență generală căreia poetul și prostul, la fel, i s-au dedat, urmată de un avîntul și o prăbușire de o natură profund misterioasă și ne-am aflat din nou în pragul unui conflict mondial.  Și acum avem o perspectivă supremă asupra catastrofelor întețite și nu se vede nici o terra ferma, doar viziunea profetică și certă a poeților negri.

 

Pietonul nu poate naviga în acest regat etern schimbător, al dezastrului și al speranței. Pentru siguranță el trebuie accepte legătura pusă pe ochi de către comandanții nebuni ai acestei lumi blestemate. Cu alte cuvinte, ar fi mai bine să moară fără să-și fi cunoscut cauza morții. Pe clar de lună nu se dau lupte. Ai curajul să-ți ții ochi deschiși; poți să privești cu pulsul regulat, căci deja ai cedat tot ce știi că va deveni praf și pulbere. Ești nebunește de viu în mijlocul acestei morți strălucitoare și al corupției. Spun nebunește de viu, pentru că acum normalitatea și moartea sunt sinonime. Curând totul va fi sinonim cu moartea, chiar dacă nu putrezește la vedere. Viziunea ta prelungă a încercuit deja complotul istoric; te miști cu ușurința jovială a unui istoric în zonele anacronice ale fabulistului. Citești ziarele fără emoție, așa cum trebuie că o face Shakespeare însuși din lumea sigură de dincolo. Câteodată dai din cap și ne citești un titlu din anul 33 îen. Ești contemporan doar cu ce te interesează, adică ÎNTREAGA VIAȚĂ și nu cu acest colț de univers, care acum agonizează. Pentru tine Dumnezeu este singurul conducător, iar îngerii sunt miniștrii lui plenipotențiali. De ce să trunchiem logica? De ce să studiem aeronautica, când încă nu ne-au crescut aripi cu care să putem zbura? Am dreptate? Toate avioanele astea stângace, la modă acum, par destinate să se desfacă și să cadă, să scuipe foc. Ucigașii au monopol asupra lor.

 

Ai tovarăși ciudați, care își schimbă sexul, numele, propria identitate. Asta se întâmplă cu oamenii care continuă să umble în primul stadiu al vieții de după moarte. O iau în sus pe neașteptate de îndată ce s-a produs separarea de trup. Te familiarizezi cu schimbarea condițiilor, cum as fi lumina. Devii, în sfârșit, realist. Părerile sunt cele pe care le pierzi cel mai greu; e mult mai ușor să-ți schimbi numele sau greutatea sau sexul. E ușor să scrii, dar este dureros de greu să gândești ca un poet. Tovarășii tăi îmi amintesc câteodată de o haită de lupi flămânzi, urmărind, în tundra fără sfârșit, o armată înfrântă. Ei se năpustesc asupra a tot ce miroase a carne, mai ales asupra ideilor. În viața lor ideile n-au însemnat nimic, dar acum este vorba de viață și pe moarte, așa că în timp ce așteaptă să fie re-încorporați, se ghiftuiesc.

 

Prietenul tău,

 

Henry Miller

 

Post Scriptum (în loc de declarație) Jurnalul lui Albion Moonlight este incontestabil opera unui geniu. Nimic asemănător nu a fost scris de la începuturile literaturii noastre … în toată literatura engleză el deține un loc singular. Afirm cu tărie că nu cunosc nici un alt autor american care să facă o relatare la fel de frustă, de fidelă, de neînfricată și de dureroasă. Albion Moonlight este cel mai sincer portret al unui bărbat, pe care l-am întâlnit vreodată.

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

adriana carcu – biografie

 

Adriana Cârcu este jurnalistă internațională și autoarea a două volume de scrieri (auto)biografice și cu caracter eseistic. Are o rubrică permanentă în revista Orizont, și contribuie cu interviuri și cronici la revista Jazz Compas, la site-urile All About Jazz și jazz.ro cat si la alte reviste si site-uri culturale.

In vara lui 2012, Adriana a publicat un volum cu note de călătorie, cronici și eseuri, cu titlul Cronică Sentimentală, care însumează experiența a cinci ani de viață și scris. În 2013 volumul a fost nominalizat pe lista Cea mai buna carte a anului a Galei pentru excelentă editoriala Bun de Tipar.

In 2009 publică la Editura ICR volumul Povestea zilelor noastre, care consemnează în interviuri narative biografiile a 12 artiști români plecați din țară. Cartea este apreciată de critică cu cuvintele: “Interviuri de personalitate, făcute cu aplomb, dar și cu dragoste, ceea ce dă volumului statutul unui consistent material de studiu pentru cei ce vor să se specializeze în jurnalistica de performanță.” In același an interviul cu artistul Valeriu Sepi primește distincția “Cel mai bun interviu al anului” decernata de revista Cațavencu. In 2010 ediția germană este lansată la Târgul de carte de la Frankfurt cu titlul Die Geschichte Unserer Tage.

Din 2007 până în 2010, Adriana a fost redactor șef-adjunct la revista online No Strings Attached E-News, unde a conceput și redactat rubrica Europe Reloaded.

Adriana Carcu și-a început activitatea de traducător în paginile revistei Orizont, unde a prezentat cititorilor din România, încă din anii comunismului, autori mai puțin cunoscuți ca Henry Miller, Charles Bukowski sau Anais Nin ș. a. În anul 1999 a tradus volumul Secretul Tinereții de Elsye Birkinshaw și continuă și azi să prezinte publicului român prin intermediul traducerilor autori mai puțin cunoscuți ca Robert Bolano sau Karl Ove Knausgaard. În paginile revistei americane No Strings Attached a tradus din autori români clasici și contemporani ca Alexandru Macedonski, Lucian Blaga, Nichita Stănescu, Mircea Mihăieș și Adrian Sângerozan.

 

 

Statement

 

Pentru mine actul traducerii este forma cea mai intimă de interacțiune cu un text în care mă regăsesc. El mă ajută să trăiesc o vreme în interiorul acelui text și să-i percep pe deplin toate valențele. Aici se adaogă apoi bucuria de a omagia literatura, dorința de a propaga noi valori literare în spațiul românesc și firește, impulsul de a împărtăși experiența.

 

 

 

www.adriana-carcu.de

Articles similaires

Tags

Partager