Adrian Sângeorzan

 

 

 

(USA)

 

 

 

 

IARBA DE PE ZID

 
Am plecat la începutul iernii și după două săptămâni am ajuns acolo în plină vară. Aveam nouă ani și am priceput dintr-o dată că ideea de timp și spațiu e așezată prost în capul meu, ca o fereastră deschisă spre nimic. Nici ai mei nu erau mai dumiriți. Atât tata cât și mama păreau niște încăperi umane făcute vraiște, cu toate ferestrele sparte și prin care trăgea un curent străin. Sora mea fiind prea mică le-a luat pe toate așa cum trebuia, ca un animal lăsat în libertate, proaspăt scos dintr-o cușcă întunecată. Se juca fericită cu copiii din mahalaua ucrainiană de parcă s-ar fi născut acolo, în pampas. De pe duna pe care fusesem lăsați să ne așezăm se vedea în depărtare orașul. Îi simțeam vibrația, îi auzeam zgomotul și sirenele vapoarelor care duceau spre depărtări vitele ciopârțite ale pampasului și aduceau cu ele oameni ca noi, supraviețuitorii războiului și ai foametei. Primele zile am stat la un unchi care ajunsese acolo de câțiva ani. A cincea zi s-au adunat toți vecini și până dimineața ne-am ridicat o casă de adobe. Puneam lut amestecat cu iarbă uscată în niște forme de lemn și când amestecul acela se întărea la soare îl scoteam afară. Arăta ca o cărămidă mare și neterminată, încă vie, care mai păstra în ea ceva din respirația pământului. Casa avea două încăperi în care ferestrele erau așezate unde trebuie, doar că arătau ca două orbite goale, fără ochi, fără rame sau ochelari de sticlă. Noaptea treceau prin ele păsări necunoscute nouă care zburau prin casă ca și cum ea n-ar fi fost acolo. Când i-am pus și geamuri, păsările se izbeau de ele nedumerite. La început n-am avut nici ușă de lemn, doar o pânză care oprea muștele, dar tata m-a măsurat și a făcut un semn în cantul ușii. Să vedem cât o să crești aici, băiete! Ne-am făcut repede rost de paturi și o masă cu patru scaune din cele aruncate de alții. Așternuturi, fețe de pernă și de masă adusesem de unde plecaserăm. Plus o pânză albă pe care o numeam ”păretar” brodată de bunica, cu imaginea unei bucătării din nordul Transilvaniei în care o femeie cu năframă pe cap învârtea o lingură de lemn într-o oală așezată pe foc. Dedesupt scria în românește ”Bucătăreasa harnică ține gospădăria bine”. De atunci n-am mai vorbit acea limbă a bunicilor pentru că cei de pe dună erau ucrainieni și ruteni, oameni scăpați în fel și chip de la moarte, de-o parte sau alta a vechilor granițe. În jurul dunei noastre nu mai era nicio graniță. Doar oceanul într-o parte, pampasul nesfârșit în alta, și orașul cu burta lui mare în care aveam să încăpem și noi până la urmă.
Duminica mergeam la biserica ortodoxă, făcută și ea din adobe. Avea ferestre adevărate, iar la intrare un Cristos răstignit făcut nu din tablă subțire de zinc, ci din carcasa groasă de oțel a unui vapor italian care ajunsese în port scufundat pe jumătate. După slujbă bărbații se îmbătau și povesteau tot felul de grozăvii de dinainte de război când Stalin voia să-i omoare prin înfometare, când le luaseră vitele, grânele, și nu-i mai lăsau să planteze nimic, nici să pescuiască, nici să vâneze, nici să prindă păsări sau lăcuste, încât unii au ajuns să-și manânce morții rămași doar piele și os. Cine știe cum sfârșiseră bunicii mei care acum zăceau frumos îmbrăcați într-o fotografie înrămată, spânzurată pe peretele de adobe. Viva Argentina, țară plină de mâncare, vaci câte stele pe cer, tango pe străzi, capăt al pământului unde niciun rău nu mai putea să ne ajungă. Mama mai adusese cu ea o icoană pe sticlă cu Maica Domnului. Avea deasupra un ochi mare triunghiular prin care Dumnezeu ne privea tot timpul. Mama ne amenința cu ochiul acela care era mereu cu privirea pe noi. „Chiar și aici, la capătul pământului, mamă? Până și în Patagonia sau Țara de Foc?” „Oriunde vom merge băiete, să-ți intre asta bine în cap!”
Într-o noapte, în care căldura și umezeala verii argentiniene coborâse nemilos peste noi, am auzit în casă un sunet ciudat, continuu și blând, ca o șoaptă nesigură ce părea să vină de peste tot. Dormeam la perete lângă tata, care oricât se spăla seara, tot mirosea a sânge și carne de vacă. Lucra toată ziua într-un abator și seara ne aducea fleici proaspete de vițel pe care le ascundea în pantaloni. Le arunca pe grătar de cum ajungea acasă, mai triumfător ca un conqiustador spaniol. Dormeam dezvelit și gol, lipit de peretele cald de adobe și spre dimineață am simțit cum ceva plăcut și moale începe să-mi gâdile spatele. Visam că sunt bolnav, cu febră și mama mă mângâie cu mâna ei moale și lată. Mijea de ziuă când de pe perete a căzut cu un zgomot surd fotografia înrămată a bunicilor. M-am ridicat în capul oaselor și am văzut cum pe pereții noștri de adobe creștea iarba. O iarbă verde și grasă ca cea de pe câmp. Icoana stătea și ea împinsă gata să cadă iar păretarul alb era ca o pânză de corabie umflată de vânt. Printr-o gaură mică, chiar în pieptul bunicii care mesteca în vechea oala de mâncare, își făcuse loc o margaretă. Dormeau duși cu toții, iar eu am stat rezemat de perete până s-a trezit mama. Simțeam cu spatele gol cum îmi crește iarba sub piele, o iarbă străină de care nu-mi mai era frică. M-am gândit că în așteptarea Învierii, așa simt poate și morții de sub pământ rădăcinile naturii. Tata nici n-a băgat de seamă câmpul înverzit de pe pereții noștrii. A mâncat ceva în grabă și a plecat spunându-ne să-l așteptăm cu jarul pregătit pentru grătare. Sora mea a plecat să se joace afară iar eu cu mama am tuns cu o foarfecă mare iarba de pe pereți. Mama o tăia la trei-patru zile până s-a îndesit ca un gazon de fotbal. M-a tuns cu aceași foarfecă și pe mine, cât a putut de scurt, să mi se îndese și mie părul, că altfel poate seamăn cu unul din bunici care chelise de tânăr. Nu-i cunoscusem pe niciunii. „Cum au murit bunicii?” Am îndrăznit într-o zi s-o întreb pe mama. ”De foame, băiete. Așa se murea atunci”. ”Și nu i-ați mâncat?…” Mama s-a întors spre mine îngrozită și m-a privit atât de dojenitor că mi-a venit să mă ascund în iarba pereților. Doar margareta din pieptul bunicii a fost lăsată să crească în voie. Plantele când ies din pereți cresc până la urmă tot în sus, așa că sânul bunicii arăta ca un ghiveci de flori agățat de perete.
Seara ne-am adunat mai mulți vecini. Era sâmbătă și tata adusese destulă carne în pantaloni și o damigeană cu vin de Mendoza. Unul din vecini avea un patefon cu cilindru și din pâlnia lui începuse să iasă o muzică nouă, neobișnuită. Tangoul mi-a rămas de atunci amestecat în cap cu iarba grasă de pe pereții de adobe, fleicile grase de vacă și imaginea mamei dansând șovăitor, dar fericită, cu unul din vecinii noștri, un fost gaucho pe care tata nu-l putea suporta. Eu primeam bucata cea mai mare de carne pentru că eram în creștere și trebuia să ajung bărbat cât mai repede. Tata mă tot măsura la ușă și eu ajungeam tot până la semnul de la care începusem viața noastră nouă. Voiam să-l văd mulțumit așa că mă săltam pe vârfuri, dar tot nu treceam de semnul acela blestemat. Dacă în primele luni doar ridica neputincios din umeri, după un an de Argentina începuse să fie de-a dreptul îngrijorat. ”Uită-te la soră-ta, te-a întrecut până și ea…”. ”Poate crește și zidul cu iarbă și cu semn tot…” am încercat eu.
Altfel, eram bine. Iute la trup și la minte, primul la școală, driblam frumos la fotbal, dar de crescut nu creșteam deloc, oricâtă carne și ulei de pește înghițeam. Într-o seară de duminică când dansau în jurul patefonului, îl aud pe fostul gaucho strigând peste umărul mamei: ”Nu te necăji, Vasili! A ajuns și la noi medicamentul acela bun la toate.” Într-o săptămână tata a apărut acasă cu o cutiuță mică de carton în mână, pe care ne-oa arătat-o mai triumfător ca niciodată. ”M-a costat salariul pe o săptămână dar trebuie făcut ceva, băiete. Oamenii zic că-i miraculos.” Înăuntru era un flacon de sticlă și am priceput repede că medicamentul miraculos trebuia injectat cumva în bucile mele. La trei case de noi era un fost veterinar ucrainian care trecuse peste ocean o seringă și câteva ace. Seringa unui veterinar care îngrijise doar cai și boi are o mărime direct proporțională cu cea a foștilor lui pacienți. Când am văzut-o am vrut să țâșnesc afară. Tata mi-a blocat calea blând dar ferm și mi-a spus ”n-ai încotro băiete, trebuie să crești și tu odată…”. Ceea ce a urmat mi-a rămas adânc întipărit în minte. Știam că n-am scăpare, așa că m-am dat bătut și le-am promis că mă voi supune și-mi voi pune fundul la bătaie. Veterinarul a scos seringa dintr-o cutie metalică și i-a atașat un ac lung și gros, apoi a tras din flacon medicamentul acela. Flaconul era atât de mic față de seringă, încât m-am gândit că seamănă cu un elefant care suge o nucă de cocos. Apoi s-au întors cu toții spre mine și mi-au spus în cor ”dă-ți jos pantalonii”. Mi-am descheiat cureaua și m-am întors spre zidul de adobe ca un condamnat. Mi-am ridicat resemnat mâinile și am înșfăcat două smocuri de iarbă de care mă țineam strâns. Tata mi-a tras pantalonii până la genunchi, am strâns tare din buci și am simțit acul intrând până la os. Când mi-a injectat soluția durerea a devenit insuportabilă și mi-a coborât în jos pe picior ca un fulger. Am leșinat dar am rămas agățat de smocurile de iarbă. Când mi-am revenit mi-am tras demn pantaloni și am ieșit afară cu flaconul acela în mână, m-am așezat sub un palmier și am zăcut acolo până tărziu. Mai am și azi flaconul acela. Pe el scria: Penicilină, 500 000 de unitați. M-am gândit că după atâtea unități voi începe să cresc imediat. După două zile am început să am febră și locul injecției se înroșise și se umflase peste măsură. Veterinarul m-a examinat atent și a spus că am făcut un abces în fesă, că trebuie ”drenat” până nu-mi intră puroiul în sânge. Au așteptat până s-a întors tata de la abator și au folosit briceagul lui care avea lama bine ascuțită. Veterinarul mi-a spus sec că asta o să mă doară puțin și că ar fi bine să iau înainte o gură mare de vodcă. A fost pentru prima dată când m-am îmbătat, dar pot să spun că vodca e un bun anestetic. Au sterilizat vârful briceagului în flacăra unei brichete. ”Acum băiete întoarce-te cu fața la zid și ține-te bine de iarbă.” N-am simțit mare lucru și nici n-am mai leșinat. M-am gândit la vitele din pampas pe care gauchos le însemnau cu fierul înroșit și mi-am spus că pot să rabd și eu atâta. M-am ținut tare de iarbă, care devenise groasă și puternică. După ce mi-au drenat puroiul și mi s-a închis rana, am început să cresc dintr-o dată. Câte un centimetru pe săptămână. Apropae că țineam pasul cu iarba de pe perți, pe care mama în semn de recunoștință n-o mai tundea atât de des. Tata era cel mai fericit om. Le spunea tuturor că meritase investiția, și a dat o petrecere mare în ziua în care am lovit cu fruntea cantul de sus al ușii.

 

 

 

 

 

 

 

___________________________________________________

Adrian Sângeorzan s-a născut în 1954 la Bistriţa-Năsăud. A absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj. Din 1990 trăieşte la New York unde profesează ca medic specialist în obstetrică şi ginecologie. Debutează cu un grupaj de versuri în România literară în 2001. Primul său volum de versuri, Pe viu, a fost publicat în acelaşi an de Editura „Axa 2000“ şi în limba engleză, Over The Lifeline, 2002 la Editura Spuyten Duyvil din New York. Publică poezie şi proză în diverse reviste literare din SUA şi România Împreună cu soţia sa, scriitoarea Carmen Firan, a publicat în 2003 la Scrisul Românesc volumul de poeme exquisite corpse, Voci pe muchie de cuţit, ediţie bilingvă româno-engleză. Alte volume de poezii publicate în ediţie bilingvă româno-engleză: Tatuaje pe Marmoră, 2006 şi Anatomia Lunii, 2010. Este autorul volumului de proză memorialistică Între două lumi- Povestirile unui doctor de femei publicat în două ediţii la Scrisul Românesc. În 2006 publică la editura Curtea Veche romanul Circul din faţa casei şi în 2008 romanul Vitali. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al International Library of Poets din SUA.

Articles similaires

Tags

Partager