Adrian Sângeorzan

 

 

 

(România – USA)

 

 

Cardinalul

 

          Ela plecase de trei zile şi Sam încerca să guste din plin singurătatea pe care şi-o dorise în ultimul timp. Ela nu-l mai lăsase singur de peste 15 ani. În prima seară îi ţiuiseră puţin urechiile de la atâta linişte dar adormi buştean după ce dădu pe gât un pahar de scotch cu multă gheaţă. A doua noapte a fost la fel. Se uita la televizor până aproape de miezul nopţii sărind de la un canal la altul. Îi plăceau tot mai mult documentarele cu animale şi tot mai puţin cele cu oameni. În a treia seară era ca un castravete pus la murat de o săptămână. Singurătatea îl pătrunse adânc. Ce obicei anacronic chiar primitiv, pusul castraveţilor la murat. Ela îl adusese din ţara ei, un loc în care oamenii încă se mai laudă cu murăturile făcute în casă şi cu un fel de brandy puternic din prune, care cu cât îţi arde maţele mai tare cu atât e mai bun. Plus că te pupă şi te strâng în braţe de câte ori te văd. Ce lume! E drept că mulţi din ei sunt educaţi, ca Ela lui, dar pot să treacă brusc la flecăreală sau ghicit în cafea după ce au cotrobăit doct prin cele mai sofisticate şi mai delicate subiecte. I-au trebuit câţiva ani să se obişnuiască cu lumea lor, o lume alunecoasă care veşnic îi scăpa cu ceva.

          Altfel Sam ştia bine că avusese mare noroc cu Ela. Până la urmă femeile lor sunt altfel şi el era de 20 de ani un bărbat fericit. Tot cam ca un castravete pus la murat, doar că unul în stil mai puţin american. Decretase asta la o petrecere, după mult brandy de prune, când simţi pentru un moment că e inexplicabil de fericit cu Ela. Ar fi vrut s-o pună ca pe o etichetă pe sticla lor de brandy în care văzu distilată toată Europa de est. Deşi era scos din minţi de limba aceea aspră ce se vorbea peste capul lui, nu putu să nu recunoască că ceva din partea aceea a lumii mai rămăsese încă ascuns între cromozomii lui. Mama lui venise după război tot de acolo şi când era mic ştiuse câteva expresii în acea limbă. După două pahare din acel brandy inclasificabil avea împresia că începe să înţeleagă ce spun. Doar că a doua zi îl durea capul îngrozitor.

          Toată ziua se abţinu s-o sune pe Ela pentru că vroia într-un fel să se testeze. Voia să o audă sau s-o întrebe una alta dar se abţinu. Un american aproape anglo-saxon ca el n-avea voie să meargă cu dependenţa atât de departe. Ştia că Ela îi ascunsese foarfeca aceea mare cu care modela tufele şi copacii mai mici, dar până la urmă o găsise.Toată ziua lucră în grădină şi în faţa casei. În sfârşit putuse să taie şi să dea formele pe care le voia el arbuştilor care străjuiau intrarea în garaj ca nişte soldaţi dezertaţi de mult, sălbăticiţi în vreo junglă străină. De câte ori nu auzise asta: „Sam, te rog lasă puţin natura de capul ei. Voi tăiaţi toată ziua iarba ca apucaţii şi vi se pune pe orice crenguţă care iese din peisaj…“ Sam ura generalizările dar nu comenta.

          În seara aceea se uită într-un album vechi pe care-l găsi făcând ordine în garaj şi în care ascunsese cu mulţi ani în urmă câteva fotografii „periculoase“. Ela putea să fie neaşteptat de geloasă. Ultima lui iubită înainte de Ela, Jane, o fată frumoasă din Long Island, zăcea puţin decolorată de vreme pe aceeaşi plajă din Fire Island. O pozase între dune goală, întinsă pe nisipul fierbinte. Doar ce ieşise din apa rece a oceanului cu pielea găinii şi sfârcurile în erecţie. La corp o bătea pe Ela, era bună şi în pat, dar la pat pe Ela n-o bătea nimeni. Venise din ţara ei cu patul gata făcut şi la început fusese gelos pe toţi bărbaţii din Estul Europei. La servici avusese câţiva în subordine şi deşi erau muncitori şi serioşi simţea mereu nevoia să-i persecute. Ce-ar fi s-o sune pe Jane? Divorţase cu 5-6 ani în urmă şi o întâlnise nu de mult la Cotsco la cumpărături. Îi spusese zâmbind că stă în aceeaşi casă şi are acelaşi telefon. Poate vorbim într-o zi, Sam… Nu, nu astăzi, hotărî el. Până la urmă îşi luase două zile libere în care îşi propuse să „mutileze“ artistic toată grădina. Din tufele din faţa casei scosese două pătrate perfecte pentru care mama natură nu putea decât să crape de invidie. Încercă apoi pentru aproape două ore să reia o carte pe care o începuse prin primăvară. Îi plăcuse la nebunie începutul cărţii dar nu se mai putu reconecta cu subiectul. Ela nu numai că citea mult dar şi păstra cărţile. Obicei prost bineînţeles pentru că umpluse casa cu ele. O carte citită e pentru el ca o sticlă goală. Ela păstrează până şi anumite sticle şi borcane în care pune apoi murături.

          Începu apoi ritualul închisului cu grijă a tuturor uşilor din casă şi pusul alarmei. Era maniac cu închisul uşilor noaptea deşi nu era un om fricos. În dulapul din dormitor ascuns într-un mic seif stătea gata armat pistolul de 11 mm pe care-l cumpărase anul trecut după ce văzuse pe Discovery un documentar despre un posibil sfârşit al lumii. Cu criza asta lucrurile pot lua oricând întorsături neaşteptate şi era oricum ultimul din toţi cei pe care-i cunoştea care nu avea o armă în casă. Ela spunea cu un dispreţ controlat că Long Island-ul părea a fi o adunătură umană în pantaloni scurţi şi bretele, înarmată până în dinţi, gata oricând de un război sau o revoluţie. Revoluţii şi războaie aveau doar ei, în Europa lor. De fapt lui Sam nu-i plăceau armele, deşi era mândru că a servit la Marines şi că fusese de două ori în Vietnam.

          Îşi puse apoi un pahar mare de scotch deschise televizorul şi intră în pat. Se decise repede pentru un documentar depre jungla din Gabon, Africa. În timp ce se uita la animalele care mişunau peste tot devorându-se unele pe altele, se gândi că e bine totuşi că mai există pe pământ locuri atât de sălbatece. Îşi aduse aminte de controversa pe care o avea din când în când cu Ela legată de suflet. Ela spune că animalele au suflet exact ca şi oamenii ceea ce lui îi era greu a crede. Atunci Ela se ambala: „Ba cred că şi plantele, ba chiar şi obiectele au suflet. Uite casa de peste drum care de când e nelocuită se dărăpănează. Ieri i-a căzut un burlan şi două ţigle. Nu mai are suflet. Pricepi?“ O lăsa în pace.

          După miezul nopţii Sam stinse televizorul, puse jos paharul şi adormi. Utimul zgomot pe care-l auzi a fost clinchetul cuburilor de gheaţă rămase netopite în pahar. Spre 5 dimineaţa erau doar o apă călduţă. Ca de obicei Sam întră într-un vis tulbure din care nu-şi va mai fi amintit decât câteva imagini în alb şi negru. Nu visase niciodată colorat şi nici nu auzise vreodată sunete în vis. Visa cuvinte şi gesturi şi chiar zgomote, doar că în vis nu le auzea cu adevărat. Aşa că sări drept din pat cu o senzaţie de panică atunci când auzi vocea Elei strigându-l cu adevărat din bucătărie. „Sam iubitule, unde eşti.“ Îi trebuiră câteva secunde până să găsească butonul veiozei. „Sunt aici Ela, vin imediat!“ Ieşi din dormitor aproape în fugă aprinzând toate luminile care-i ieşeau în cale. „Ce s-a întâmplat, Elaaa, Elaaa?“ Simţea că trebuie să se fi întâmplat ceva. Se dezmetici repede şi începu s-o caute prin toată casa. Nu era niciunde. Totul era nemişcat, în afara unei perdele în care bătea aerul codiţionat. Îi auzise clar vocea strigându-l de câteva ori! Ela nu era acolo. Doar parfumul ei plutind prin casă. Niciodată nu auzise şi nu simţise vreun miros în vis. Se aşeză în unul din fotolii şi dădu pe gât o sticlă întreagă de apă minerală scoasă din frigider. Lichidul rece care-i cobora în măruntaie îl trezise de-a binelea. La naiba, Ela tebuia să se întoarcă peste două zile şi n-avea cum să fie acolo. Logica triumfa totdeauna în capul lui Sam. Ieşi afară pe verandă şi privi neliniştit curtea şi strada. Nimeni.

          Se crăpa de ziuă, şi era o linişte cu care nu era obişnuit. Nu mişca nicio frunză. Câte un ciripit de pasăre ici şi colo şi zgomotul discret al oraşului care se trezea ca un suflet amorţit dat la minimum. Se aşeză în veranda casei şi privi luna care tocmai ieşea din bradul din faţă. Dumnezeule, dar dacă păţise ceva! Se repezi în casă şi luă telelefonul. Ar trebui să fie trează pentru că la ea era 7. În timp ce telefonul suna lung şi apăsat, îşi privea genunchii ascuţiţi care tremurau. Hai Ela ridică! Apoi se declanşă mesajul înregistrat şi genunchii lui păreau cuprinşi de furtună. „Hei, iubitule, de ce nu dormi la ora asta?“ În sfârşit. „Am visat ceva, Ela. La naiba, nici nu ştiu dacă am visat. Te-am auzit strigându-mă de parcă erai aici în casă. O prostie, îmi pare rău.“ „De ce să-ţi pară rău? Chiar am fost în casă. Am ieşit din mine şi am vrut să văd cum dormi.“ „Hai, Ela, lasă prostiile astea, că încep să cred şi eu în ele…“ „Stai aşa Sam, nu închide, vreau să-mi iau o ţigară din cameră…“ Cu telefonul încă la ureche Sam privea copacul din faţă. Pe una din crengile pe care tocmai le scurtase stătea un cardinal care îl privea drept în faţă. Era cel mai roşu şi mai mare cardinal pe care îl văzuse. Iubea păsările astea pentru că erau discrete cântau frumos şi nici nu le auzeai când zburau. Pasărea îl privea în faţă netulburată. „Gata, sunt înapoi iubitule, mi-am luat şi cafeaua. Eşti bine?“ „Da, da sunt foarte bine!“ „Păcat că nu eşti aici. E un loc minunat. Uite, pe balconul în care stau a apărut o pasăre care se uită liniştită la mine.“ „Ce pasăre?“ „Un cardinal foarte mare şi roşu. Hai, gata, iubitule. Du-te şi încercă să dormi. Eu îmi mai aprind o ţigară şi stau puţin de vorbă cu pasărea asta.“

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Adrian Sângeorzan s-a născut în 1954 la Bistriţa-Năsăud. A absolvit Facultatea de Medicină a Universităţii din Cluj. Din 1990 trăieşte la New York unde profesează ca medic specialist în obstetrică şi ginecologie. Debutează cu un grupaj de versuri în România literară în 2001. Primul său volum de versuri, Pe viu, a fost publicat în acelaşi an de Editura „Axa 2000“ şi în limba engleză, Over The Lifeline, 2002 la Editura Spuyten Duyvil din New York. Publică poezie şi proză în diverse reviste literare din SUA şi România Împreună cu soţia sa, scriitoarea Carmen Firan, a publicat în 2003 la Scrisul Românesc volumul de poeme exquisite corpse, Voci pe muchie de cuţit, ediţie bilingvă româno-engleză. Alte volume de poezii publicate în ediţie bilingvă româno-engleză: Tatuaje pe Marmoră, 2006 şi Anatomia Lunii, 2010. Este autorul volumului de proză memorialistică Între două lumi- Povestirile unui doctor de femei publicat în două ediţii la Scrisul Românesc. În 2006 publică la editura Curtea Veche romanul Circul din faţa casei şi în 2008 romanul Vitali. Este membru al Uniunii Scriitorilor din România şi al International Library of Poets din SUA.

Articles similaires

Tags

Partager