Adrian Rezus

 

 

 

(Nijmegen, Olanda/Hollande)

 

 

ARTA M@ILULUI VORBIT 

 

Mail à lyre :

 Azi e grevă poştală şi ceaţă

 

Pe la noi, olandezii (zburători sau nu…) poşta e deja privatizată, deci mai nimica spectaculos: criză ca de obicei, protestatarii nu-s bugetari, îi tot dă patronul cel mare afară, le tot taie din salarii: presque rien à faire là-dessus…

Oricum, nu-i bai, că n-am de la cine primi scrisori "normale", dintr-acelea pe hîrtie; s-a răsuflat demult ideea: mie-mi scrie lumea numai e-mails! De altfel, nici eu n-am mai pus mîna pe stilou ori pe creion (cu pixul nu scriu din principiu) ca să scriu scrisori pedestre, în ultimii treizeci de ani…

Însă peisajul cu ceaţa e exchiz! Nu mi-a venit în cap să-mi iau jucăria aceea de făcut poze cu mine; oricum, nu mă aşteptam la aşa decor…

Dacă e să treci prin părculeţul de alături, nu mai vezi nici urmă de casă, nici de bloc (că avem şi dintr-astea, pe ici, pe colo), doar luminiţe printre siluete stilizate de copaci desfrunziţi… Deh, e ca-n Pădurea aceea din Povestea cu Vrăjitoare şi Duhuri de tot felul, mai ales din cele rele: Baba Cloanţa, Baba Gaia, Baba Aia…, Duhul Pădurii, Duhul Tufişurilor, Duhul Apelor, Duhul Sfînt… (Ba nu! Zut! Am încurcat Istoriile: Duhul cel din urmă era în altă Poveste, ceva cu o Fetiţă, parcă – teenager or so – şi nu era-n Pădure)…

Chiar şi de ar fi să te plimbi pe stradă, trebuie să te chiorăşti bine ca să ghiceşti vreo casă – mezonetă – ori vreun bloc la sub douăzeci de metri distanţă; cartierul arată de parc-ai fi la un ceas după Următorul Sfîrşit al Lumii (în versiunea fb-prietenei mele Iuliana, the last dancing Cindarella before the next end of the world)…

…era să uit! Heleşteul de vizavi – acela de tot zic eu şi nu mă crede nimeni: un soi de mini-lac, de fapt – arăta astăzi ca o Gaură Neagră sau, mai  modest spus, ca o Rampă de Lansare pentru OZN-uri (că-s deja la modă în zilele din urmă: NASA ş.c.l.)

 

 

Mail en délire :

Lost!

 

Într-o seară –  era chiar înainte de Crăciun şi… cu mai mulţi ani în urmă – , mă opreşte un băiat – ceva sub 20 de ani – pe stradă şi mă întreabă (în engleză… ub-aproximativă) care-i drumul spre Viena! Direcţia, adică. Eu, curios: “De ce?”

Ca să scurtez, baiatu’ era niţel dezorientat, venea din Amsterdam, se dăduse jos din tren cu vreo cîteva ceasuri înainte şi se pierduse în urbe (în Nijmegen, deci). Era austriac de felul lui (vorbea în chip inteligibil doar vieneza –  ăsta-i un dialect german mai uşchit decît… Schwiizertüütsch, să zicem, da’ bucovinenii de souche pricep aşa charabia) şi voia, pur şi simplu, acasă! Adică –  m-am prins eu, după o vreme – omu’ ţinea să meargă pe jos pîn’la Viena… 

În fine, l-am luat acasă; nevastă-mea i-a dat de mîncare – că neamţu’ era, în chip vizibil, lihnit de foame –  şi… na! ce naiba să ne facem cu el, acuma? 

Am dat telefon la poliţia de cartier, ca să-ntreb. Ăia nu m-au prea crezut, la început, da’, pîn’la urmă, zice şefu’: “Stai că-ţi trimit băieţii cu o maşină: ţine-l acolo pe austriac.” Şi-au venit mintenaş, băieţii, că postu’e pe-aprope. După ce s-au prins poliţiştii (doi: asta e regula, apropo) că nu ţineam să fac mişto de ei tocma’-n ajun de sărbători, se-apucă unu’ să-l ia la rost în direct – fără mediere — pe junele vienez, că olandezu’ ştia ceva nemţeşte. Cică: “Lassen wie nu duits praatsen!” (Mai greu de explicat… pontu’, pentru non-neerlandofoni. În olandeză ar fi: “Laten we nu duits praten!”, adică “Lassen wir jetzt Deutsch sprechen!”: na, hai să vorbim si pe nemţeşte!) A ieşit o babilonie întreagă, fin’că olandezu’ ştia nemţeşte… precum rezultă deja din exemplul de mai sus, pe cînd austriacu’ meu rătăcit ştia numa’… vieneşte, nu şi nemţeşte, ca lumea (Hochdeutch, bitte! – refrenu’ meu preferat pe stradă-n… Zürich, să zicem!). 

Na-ja!… Gott sei dank! A ieşit cu… happy end: poliţiştii l-au luat la ei la post, pe junior, şi l-au sunat pe tac’su, în Viena. Restu’ mi-a zis şefu’ de post, la telefon, a doua zi: poliţia baştinaşă a cazat băiatu’ peste noapte, la ei acolo – că fraţii au spaţiu destul, deja amenajat, pentru temporari d’ăştia – , şi l-a pus pe tren spre Viena, a doua zi dimineaţă: papà cablase deja banii… 

 

 

 

 

 

 

 

 

____________________________________________

 

Ca mai toată lumea adultă de astăzi, Adrian Rezuş s-a născut în mileniul trecut (1949). În Bucovina, un rest de imperiu (cel austro-ungar) şi o ţară care nu mai exista de vreo jumătate de veac, pe-atunci. După ce a absolvit cu succes grădiniţa, şcoala elementară şi liceul în urbea natală, a studiat felurite lucruri — mai ales filosofie şi matematici –, prin străini. În cîteva alte oraşe, în cîteva (alte) ţări – România, Elveţia, Olanda — şi în cîteva limbi (română, franceză, engleză, olandeză), în urma cărora s-a ales cu un PhD la Universitatea din Utrecht (Lambda-conversion and Logic,1981) şi cu un titlu de “doctor”, de altfel inutil. Lumea zisă “bună” – fie cea academică, fie cea ne-aşa – zice, îndeobşte, c-ar fi logician (român) şi informatician (olandez), asta mai ales din cauză că a publicat, între timp, mai multe articole, monografii, cărţi etc. — în genere ilizibile — despre logică în general şi “lambda-conversiune” in particular (o chestie care – deşi deja veche — nu se prea ştie ce-ar fi). În ultimul deceniu, Adrian Rezuş s-a ocupat, printre altele, de online publishing, mai precis de editarea textelor literar-filosofice ale prietenilor (mai ales ale prietenelor) din România şi de pe-aiurea.

www.equivalences.org

Articles similaires

Tags

Partager